Loe raamatut: «Iubiți Cu Secrete»

IUBIȚI CU SECRETE

LINKED ACROSS TIME|ARC PESTE TIMP CARTEA 12

DAWN BROWER

Traducător CRISTINA BOTÎLCĂ

Aceasta este o operă de ficțiune. Numele, personajele și evenimentele sunt produsul imaginației autorului și sunt folosite în scop fictiv. Orice asemănare cu locuri, organizații, sau persoane reale (în viață sau decedate) este pur întâmplătoare.

Iubitul meu are secrete. Copyright © 2020 Dawn Brower

Copertă și editare de Victoria Miller

Traducător: Cristina Botîlcă

Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi folosită sau reprodusă electronic sau în format printat fără acordul scris al autoarei, exceptând citatele scurte din recenzii.

Publicat de Tektime

Pentru toți cititorii mei care apreciază colecția „Linked Across Time”. Ultimele trei cărți au o însemnătate specială pentru mine. Sper să le citiți cu drag!

MULȚUMIRI

Aici îi mulțumesc din inimă editoarei mele și celei care a realizat coperta cărții, Victoria Miller. Mă ajută enorm. Apreciez tot ce face pentru mine, mai ales faptul că mă ambiționează să fiu mai bună, să fac lucrurile mai bine. Îți mulțumesc de o mie de ori!

Îți mulțumesc și ție, Elizabeth Evans, pentru că ești mereu lângă mine și pentru că ești prietena mea. Însemni foarte mult pentru mine. Mulțumirile nu sunt de ajuns, dar sunt tot ce am, așa că ÎȚI MULȚUMESC că ești prietena mea. De asemenea, îți mulțumesc și ție, Aletha, pentru că m-ai ajutat la corectura textului. Apreciez din suflet ☺

CAPITOLUL UNU

Razele soarelui năvăleau prin fereastră și umpleau biblioteca de raze gălbui. Era o zi frumoasă, dar și una extrem de mohorâtă. O enigmă pe care Lord Nicholas Kendall nu putea să și-o scoată din minte. Ar trebui să fie fericit. Viața lui era o nesfârșită petrecere. Cel puțin, asta își imagina toată lumea. Nu se încumeta să fie un rebel, așa cum credea familia lui. Nicholas știa să facă spectacol din aceste lucruri și mergea până la capăt, dar ura fiecare secundă din această prefăcătorie. Nimic nu îl mai umplea de bucurie. Nimic nu îi oferea un moment de liniște. Nimic și nimeni nu îl inspira. Avea nevoie de… ceva. Nici el nu știa ce, dar se ruga ca, într-o bună zi, să acel ceva sau cineva să îi iasă în cale.

Nicholas se frecă la ochi și oftă. Trebuia să înceteze cu melancolia asta! Întunericul dinăuntrul său… nu era un loc plăcut. Se îndepărtă de fereastră și se îndreptă către bar, unde își turnă un pahar de coniac, pe care îl goli dintr-o înghițitură, apoi umplu la loc paharul. Era pe cale să îl bea și pe acela, când fratele său geamăn, Christian, Marchizul de Blackthorn, intră cu pași mărunți în bibliotecă.

– De ce bei așa devreme, frate? întrebă Christian.

I se alătură lui Nicholas la bar și își turnă el însuși puțin coniac.

– Presupun că voi bea și eu cu tine!

Buzele lui Nicholas se prefăcură într-un zâmbet.

– Așa vrei tu să mă faci mai puțin… scandalos?

– Deloc, răspunse ușor Christian. Nici eu nu am avut o zi prea distractivă. Am stat cu capul în cărți mai toată dimineața. Văd numai numere în fața ochilor. Mă chinuie îngrozitor. Nu mai pot. Administrarea unui ducat e prea multă treabă pentru un singur om.

Christian îi semăna lui Nicholas în aproape toate privințele. Geamănul lui identic… avea același păr șaten-deschis ca el, aceiași ochi albaștri, același zâmbet ștrengăresc și o gropiță într-un obraz. Deși fiecare își avea gropița în obrazul opus, majoritatea oamenilor păreau să nu își amintească acest aspect. Reușiseră să pretindă că unul era, de fapt, celălalt, de foarte multe ori în ultimii ani. Să ai un geamăn putea fi un avantaj.

Nicholas gesticulă cu paharul în direcția lui Christian.

– Ăsta-i avantajul să fii moștenitor!

Ridică paharul și sorbi.

– N-am fost nicicând mai bucuros că tu ai moștenit rolul ăsta. Pe mine m-ar fi înnebunit toată responsabilitatea.

Dar acest lucru nu însemna că a fi cel de-al doilea moștenitor nu venea cu responsabilitățile sale. Familia lui încă avea așteptări de la el. Iar tot ce voia Nicholas era să scape. Problema era că nu avea unde să se ducă…

Se apropie de un raft și se opri. Un volum îi atrăsese atenția, așa că îl trase dintre celelalte. Îl deschise și își trecu repede ochii peste pagini. Era scrisul de mână al mamei sale.

– Ai văzut asta până acuma?

Ridică volumul ca să îl vadă și Christian.

– Micul proiect al mamei?

Ridică din sprânceană.

– Recunosc că nu am citit nimic din el, dar știu ce reprezintă. Mama scrie lucruri care crede că vor fi importante pentru generațiile care vor urma. Majoritatea sunt cunoștințe medicale pe care le-a învățat pe vremea ei.

Nu era un secret faptul că familia știa că mama lor, actuala Ducesă de Weston, venea din viitor. Studiase ca să devină doctor în secolul douăzeci și unu. Printr-o scăpare a destinului pe care Nicholas nu o înțelegea pe deplin, ajunsese în timpul lor și fusese salvată de tatăl lor. Era o poveste ușor grețoasă și prostesc de romantică. Și el o invidia. Se întreba ce simțise mama lui, călătorind două sute de ani în trecut ca să își găsească iubirea… Lui Nicholas nu îi era întotdeauna ușor să înțeleagă acest lucru.

– N-ai fost curios niciodată? Stă pur și simplu aici, la îndemâna oricui. De ce n-am băgat-o în seamă până acum?

Deschise cartea la jumătate. Îi apăru scrisul altcuiva, sigur nu al mamei sale. Fragmentul era al surorii lui, Elizabeth. Scria ceva despre oglinda din bibliotecă. Se răsuci pe călcâie și se uită atent la oglinda înaltă, gândindu-se în același timp și la ce tocmai citise.

– Când vor sosi Elizabeth și soțul ei greu de stăpânit?

Avea câteva întrebări pentru draga lui soră. Christian se apropie de el și îi smulse cartea din brațe.

– Ce ai găsit tu așa interesant acolo?

– Totul, recunoscu Nicholas. Deși n-am citit mai mult de un paragraf sau două. Cred că o voi studia mai îndeaproape.

Putea fi răspunsul la starea lui de plictis. Poate că venise vremea să cunoască secretele călătoriei în timp. Probabil că, dacă îi putea desluși mecanismele, va putea călători și el. Simțea nevoia să descopere ceva necunoscut.

– Acum, în legătura cu sora noastră…

– Mama a spus că va sosi azi. Ar putea fi deja aici.

Christian termină de băut coniacul și puse paharul pe o masă la întâmplare.

– Nu mi-am dat seama că ești așa nerăbdător să îi vorbești. Te rog, spune-mi și mie ce aveți voi doi de discutat.

Ridică din sprânceană, întrebător.

– Mă îndoiesc de faptul că Elizabeth te-ar putea distra în vreun fel. Viața ei alături de acel pirat cizelat e destul de anostă.

Nicholas râse.

– Mă îndoiesc că Jack se descrie pe sine folosind termenii ăia. Nu partea cu piratul, desigur. E o canalie, zic eu, dar cu siguranță n-ar fi de acord cu faptul că e anost.

Christian îl opri cu un gest al mâinii.

– Jack nu reprezintă o amenințare. E prea îndrăgostit de Elizabeth ca să schilodească pe cineva din familia ei.

Pentru Nicholas nu conta faptul că Jack îi ura pe toți. Atât timp cât o iubea pe Elizabeth, va avea respectul lui. Unele lucruri erau mai importante decât altele, iar fericirea surorii sale era unul din ele.

– Sunt sigur că ai dreptate.

Smulse cartea din mâna lui Christian.

– Dacă-mi permiți, mă duc să văd dacă au ajuns. E drăguț din partea ta să-mi ții companie, dar am alte lucruri cu care să-mi ocup timpul.

Ieși din cameră, lăsându-l pe Christian singur, înainte ca fratele său să apuce să îi pună întrebări la care el nu ar fi vrut să răspundă. Reușise deja să îi ocolească firea curioasă în ceea ce privește dorința lui de a vorbi cu Elizabeth. În cazul în care Christian și-ar fi dat seama de adevăratul motiv, nu i-ar fi plăcut deloc situația. Probabil, și-ar fi dat toată silința să îl convingă să nu își pună planul în aplicare, dar Nicholas ar fi refuzat să îl asculte. Își dorea să evite acel motiv de ceartă. Era mai bine să-i ceară iertare decât să-i ceară permisiunea…

Nicholas traversă holul și intră în salon. Nici urmă de sora lui. Devenea din ce în ce mai neliniștit. În afară de părinți, numai pe ea o mai putea întreba despre călătoria în timp. Notițele ei din jurnalul mamei sugerau că și ea făcuse acest experiment. Mai mult ca sigur, Elizabeth urma să sosească în curând. Poate că ar trebui să călărească puțin ori să se plimbe de-a lungul plajei, până la stâncile din zare. Dar nu credea că asta îl va ajuta în vreun fel. Totuși, ieși pe ușă cu gândul să facă ceva. Orice. Trebuia să găsească o soluție, ca timpul să treacă mai repede până la sosirea lui Elizabeth.

Nicholas se grăbi afară și oftă ușurat când văzu o trăsură apropiindu-se pe drumul lung și îngust. Sora lui urma să urce treptele de la intrare foarte curând, iar el putea în sfârșit să o întrebe tot ce voia. Putea să o aștepte chiar acolo, pe scări, sau să intre înapoi în salon. Nu știa sigur care opțiune ar fi fost mai bună. În loc să ia o decizie, coborî treptele și se îndreptă înspre stânci. Elizabeth urma să îmbrățișeze întreaga familie și nu va avea timp să stea în loc de dragul întrebărilor lui.

Mai că îl mâncau palmele de nervi. Nicholas grăbi pasul, apropiindu-se din ce în ce mai mult de stânci. Când ajunse la margine, se opri și se uită în zare, la valurile care se spărgeau la mal. Priveliștea era superbă. Magnifică. Nu se mai sătura de ea. Aici era casa lui, atunci și întotdeauna. Dar conta cumva dacă era secolul nouăsprezece sau douăzeci și unu? Putea oare să își părăsească familia?

– Ce faci în pustietatea asta? se auzi un glas de femeie.

Fusese atât de pierdut în gândurile sale, că nu auzise pe nimeni apropiindu-se. Nicholas se întoarse și o zări pe mama sa.

– Regreți vreodată?

– Ce să regret?

Alys, Ducesa de Weston, își lăsă capul să cadă ușor într-o parte. Lumina soarelui îi făcea părul și mai auriu.

– Că ți-ai părăsit familia. Că nu i-ai mai văzut pe ai tăi niciodată. Ca să vii aici… pentru tata.

– Dragul meu băiat, zise ea cu blândețe și păși înspre el.

Îi atinse obrazul cu degetele.

– Nu regret nimic. Locul meu e aici. La urma urmei, dacă nu l-aș fi cunoscut pe tatăl tău, nu v-aș fi născut pe tine, pe fratele tău și pe sora ta. Cum aș putea să regret asta vreodată?

Nicholas dădu din cap aprobator.

– Cred că poți să zici și așa…

– De unde ți-a venit ideea asta?

Ridică din umeri, stânjenit.

– De nicăieri… de peste tot. Mă simt pierdut și nu sunt sigur încotro mă îndrept ori ce vreau de la viață.

– Cred că e un lucru normal. Dacă un om nu se îndoiește de alegerile sale cel puțin o dată în viață, înseamnă că nu trăiește cu adevărat.

Își trecu degetele prin părul lui.

– Nu te teme. După o vreme, îți vei găsi drumul. Cu toții facem asta la momentul potrivit.

Nicholas îi zâmbi. Din când în când, mama lui îi dădea sfaturi profunde. Nu știa sigur dacă acest lucru se întâmpla pentru că ea venea din alt timp sau din alt loc. Nici nu conta. Pentru el, ea era mereu înțeleaptă. Și totuși, nu i-a spus de ce îi pusese această întrebare. Dacă i-ar fi mărturisit că se gândea serios la o călătorie proprie în timp, ea s-ar fi emoționat prea tare. Atunci, nu ar mai fi putut pleca deloc. Nicholas urâse mereu ideea de a-și dezamăgi mama. Ea însemna prea mult pentru el. Mama lui era unul din motivele pentru care nu era sigur că putea duce planul la bun sfârșit.

– Presupun că ai dreptate…

– Întotdeauna am, răspunse ea. Acum, haide. Vino cu mine. Am văzut că trăsura surorii tale a sosit acum puțină vreme. Mă întorceam acasă când te-am observat stând aici, singur. Vino cu mine, să îi întâmpinăm pe ea și pe Jack.

Îi oferi brațul mamei sale și porniră împreună pe poteca ce duce la casă. Elizabeth și Jack erau deja înăuntru. Spera ca sora lui să dorească să poarte o discuție cu el. Voia să știe mai multe despre oglindă și despre cum putea să o folosească pentru călătoria în timp. Poate că era o idee nechibzuită, dar nu mai voia să fie băiatul mamii cel ascultător.

Ajunseră în dreptul casei, prin grădină. Din salon se auzeau râsete. Își făcură intrarea împreună. Elizabeth stătea așezată pe un scăunel, lângă soțul ei. Tatăl lor, James, Ducele de Weston, stătea în picioare în capătul celălalt al camerei. Christian era așezat lângă scăunelul surorii sale.

– Aici erați!

Elizabeth se ridică și își îmbrățișă mai întâi mama, apoi fratele.

– Unde ați fost până acum?

– M-am plimbat, răspunse el. La fel și mama, fiindcă ne-am întâlnit pe drumul care duce la stânci.

Nicholas se desprinse din îmbrățișarea surorii sale.

– Dar nici voi nu v-ați grăbit. Am crezut că veți ajunge mai devreme.

– Am mai făcut niște opriri pe drum. De ce? Ți-a fost dor de mine?

Buzele ei se prefăcură într-un zâmbet ștrengăresc.

– Puteai să vii în vizită, știi?

– Recunosc, mi-a fost dor de tine, recunoscu el. Și ai dreptate. Puteam să te vizitez. Voi face asta data viitoare.

Nicholas se îndoia că putea să o întrebe pe sora lui ceva important de față cu toată lumea. Trebuia să aștepte până ce rămâneau singuri. Între timp, va răsfoi jurnalul mamei sale, pe care îl lăsase aruncat pe pat, în camera lui. Spera ca mama lui să nu îl caute ca să își completeze notițele. Voia să îl citească fără să fie întrerupt. Dar, pentru moment, va petrece timp cu familia lui. Va avea timp să se îngrijoreze cu privire la viitor și mai târziu.

CAPITOLUL DOI

Nicholas citise pe de-a-ntregul jurnalul mamei sale. Îi luase aproape toată noaptea ca să treacă prin tot ce scrisese ea. Ar trebui să se ducă la culcare, dar servitorii se vor trezi curând și, în plus, avea destule pe cap ca să poată dormi liniștit. Sora lui va mai dormi probabil o oră în plus. Ar putea merge la călărie puțin, dis de dimineață, și când se va întoarce, poate că sora lui va dori să îi vorbească. Dacă ar încerca să o abordeze înainte ca ea să doarmă destul cât să se odihnească, s-ar putea chiar să fie atacat fizic. Pentru că ținea ca toate părțile corpului său să fie atașate de el, se va abține de la a face un lucru regretabil.

Odată ce luă această hotărâre, se îmbrăcă fără ajutorul valetului său și coborî pe trepte. Când ajunse la parter, mai că dădu peste tatăl lui. Nicholas făcu un pas în spate înainte ca cei doi să se ciocnească.

– Scuză-mă! zise Nicholas. Sunt cu capul în nori. De ce te-ai trezit așa devreme?

Tatăl lui, James – Ducele de Weston – zâmbi. Ochii lui erau de un albastru odihnit. Probabil că se trezise și mai devreme decât bănuia Nicholas. Până și părul său brunet era pieptănat perfect și nicio șuviță nu era nelalocul ei. Probabil că valetul lui se trezise cu multe ore înaintea sa.

– Eu ar trebui să te întreb asta. Tu nu te trezești niciodată așa devreme. Unde te duci?

– M-am gândit să călăresc puțin.

Spera ca tatăl lui să nu îi pună prea multe întrebări. Nicholas nu ar fi fost dispus să dea explicații pentru neliniștea pe care o simțea.

– A trecut ceva timp de când nu m-am mai trezit înainte de răsăritul soarelui.

Ducele ridică din sprâncene.

– Trebuie să recunosc că nu îmi pot aminti ultima dată când ai călărit la o oră așa matinală. Recunoaște, băiete, că se petrece ceva cu tine. Ai o treabă urgentă de rezolvat dis de dimineață?

Era mult mai ușor pentru tatăl său să accepte această explicație decât să afle adevăratul său plan. Dacă i-ar spune tatălui său că are de gând să călătorească în timp, l-ar fi supărat inima. Ceva ce aflase din jurnalul mamei sale. Deși Christian avusese dreptate. Majoritatea informațiilor de acolo aveau legătura cu domeniul medical. Totuși, era o lectură fascinantă.

– Fii sigur, începu el, că nu am nicio întâlnire cu nimeni. Pur și simplu, vreau să ies.

Buzele sale se prefăcură într-un zâmbet sincer. Cel puțin, spera că asta vedea și tatăl lui…

– Eu mă duc să călăresc. Dar tu nu mi-ai spus unde te duci.

Poate, dacă schimba direcția în care mergea conversația lor, tatăl său vă renunța la suspiciuni.

– Vreau să verific toate fermele de pe moșia noastră. Pentru că și tu vrei să ieși, ce-ar fi să mă însoțești?

Strâmbă din nas.

– Asta nu e mai degrabă treaba lui Christian?

De vreme ce geamănul său era viitorul duce, îl acompania adesea pe tatăl lor în excursiile de acest fel. Nicholas se fâstâcea mereu și găsea motive să absenteze. El nu va fi duce. Niciodată. Așa că, de ce trebuia să învețe toate secretele administrării moșiei Weston? El era doar rezerva și avea mai multe… opțiuni. Putea să se alăture armatei, așa cum făcuse tatăl său – și el fusese o simplă rezervă la titlu. Dacă fratele său mai mare, Edward, nu ar fi murit, el nu ar fi fost duce acum. Exista posibilitatea ca ceva să i se întâmple și lui Christian, dar Nicholas refuza să creadă că fratele lui va avea aceeași soartă, mai ales pentru că el nu își dorea titlul de duce și toată responsabilitate care venea odată cu acesta. Și nici nu se punea problema să se alăture Bisericii. Nicholas nu va fi niciodată atât de pur încât să pretindă că este un adevărat creștin. Tocmai de aceea era atât de plictisit. Nu avea niciun scop în viață.

– Christian are alte angajamente astăzi. Uită ce ți-am sugerat. Am crezut că ar fi plăcut să îmi petrec dimineața cu fiul meu. Dacă ai prefera să rămâi singur, înțeleg.

Nicholas mai că mormăi cu voce tare. Tatăl său era maestru în a-l face să se simtă vinovat. Deși mama lui o făcea cu mai multă eleganță. Subtilitatea nu era punctul forte al tatălui său. Dacă voia cu adevărat să călătorească în timp, poate că ar fi fost mai bine să îl însoțească pe tatăl său în acea dimineață. Era posibil să nu se mai poată întoarce aici vreodată. Dacă așa se va întâmpla, nu ar fi mai bine să își amintească de această zi cu bucurie? Nu ar fi bine să petreacă timp și cu mama, fratele și sora sa? Să își ia la revedere fără să o facă în mod direct. Va lăsa o scrisoare în camera lui, pe care ei să o găsească mai apoi. I-ar displăcea gândul ca ei să creadă că i s-a întâmplat ceva tragic.

– Ai dreptate. Ar fi foarte plăcut să călăresc alături de tine. Aș putea chiar să învăț câte ceva.

De fapt, se va plictisi grozav, dar tatăl său nu trebuia să știe asta.

– Poftește! zise el și întinse mâna în direcția salonului.

Au trecut prin salon, au traversat holul și au ajuns la ușa de la intrare. După câteva clipe, tatăl său se întoarse înspre el și zise:

– Am observat că ai suferit de anxietate în ultima perioadă. Trebuie să îți găsești ceva care să îți ocupe timpul. Ai luat în considerare toate opțiunile pe care le ai?

Nu avea să îi răspundă într-un mod sarcastic. Nu o va face. Nicholas strânse din dinți.

– Am făcut-o.

Tatăl său avea intenții bune, dar nu ar fi putut înțelege niciodată ce nevoi avea el. Fir-ar să fie, nici Nicholas nu înțelegea prea bine!

– Nimic nu îmi mai… priește.

Exceptând smulgerea unei pagini din cartea mamei sale și călătoria în timp. Era sigur că tatăl său nu incluse acest lucru pe lista opțiunilor pe care le avea.

Dădu din cap cu seriozitate.

– Te-ai gândit vreodată să înveți să administrezi pământurile?

Nicholas deschise gura ca să respingă ideea, dar tatăl lui îl opri înainte să o poată face.

– Nu elimina opțiunea asta fără să mă asculți cu atenție. Weston este a lui Christian. Înțeleg de ce nu ai niciun interes față de moșie, dar mai există pământuri care îți aparțin.

Nicholas oftă.

– Acestea nu fac parte din moșia Weston?

– Acum, da, răspunde tatăl său. Pentru că nu ai manifestat niciun interes în a le administra. Urmau să fie ale tale după majorat. Ai douăzeci și cinci de ani și acel moment a trecut de foarte mult timp. Ce te oprește?

Nu voia pământurile. Nichoals era un răsfățat nerecunoscător. Își dădu seama că existau foarte mulți oameni care ar fi fost de acord să facă schimb de vieți cu el. Trebuie că ceva este în neregulă cu el! Nu simțea că era acela era locul lui, cu adevărat… Ridică din umeri și ochii săi îi întâlniră pe ai ducelui.

– De ce să mă obosesc să schimb felul în care merg lucrurile acum? Pământurile sunt pe mâini bune, cu tine la conducere.

– Eu nu voi fi mereu aici, șopti tatăl său. Și nu e drept față de fratele tău să lași totul pe umerii lui.

Nicholas privi în altă parte. Ura gândul ca tatăl său va muri într-o bună zi. Îl durea sufletul de fiecare dată când se gândea că el va dispărea. Și totuși… Abia aștepta să fugă într-un loc în care tatăl său nu ar fi putut merge vreodată. Într-adevăr, gândurile lui erau tare alandala!

– În ordine, zise tatăl.

Ajunseră în sfârșit la grajduri și intrară. Un servitor era acolo, îngrijindu-se de calul ducelui.

– Mi se va alătura și fiul meu astăzi. Te rog, pregătește-i calul.

– Da, domnule.

Ducele luă frâiele calului său și îl conduse în dreptul unui scăunel care să îl ajute să încalece. Urcă dintr-o mișcare pe spinarea calului și îl așteptă pe Nicholas. Nu dură mult până ce servitorul îi înșeuă și lui calul. Nicholas urcă în șa, iar cei doi plecară împreună la galop. Spera ca dimineața să treacă repede, ca să o poată încolți pe sora lui mai târziu, să o întrebe tot ce voia să afle de la ea. Se plictisise deja de plimbarea de dimineață, dar îi făcuse o promisiune tatălui său și urma să o ducă la îndeplinire. Chiar dacă ducele îi arunca din când în când priviri dezaprobatoare…

Nicholas traversă poteca ce ducea la foișorul înconjurat de trandafiri. O servitoare îl îndrumase într-acolo. Spera să o găsească pe sora lui singură. Nu voia ca nimeni altcineva să fie martor la conversația lor. Acest lucru i-ar fi complicat planurile, mai ales dacă persoana nepotrivită ar fi tras cu urechea. Dădu colțul și o zări așezată pe o bancă, ținând în poală o carte. Avea ochii închiși, fața îndreptată spre cer, bucurându-se de razele soarelui. Părul ei blond era prins la ceafă într-un coc elegant, iar boneta care îi alunecase de pe cap era susținută de două bretele prinse în jurul gâtului.

– La ce te gândești? întrebă Nicholas.

I-ar fi plăcut să spună că nu ar fi întrerupt-o dacă nu ar fi fost așa important, dar ar fi mințit. Pentru că îi plăcea să o șicaneze și să o întrerupă din orice făcea, oricând avea ocazia.

Ea își ridică mâna la piept, surprinsă.

– Nicholas! exclamă. M-ai speriat.

Cu o grimasă curioasă, continuă:

– Ce pândești aici, în grădină? Nu e nicio domnișoară care să te ațâțe într-un colț întunecat și să-ți fure un sărut.

– În altă zi, poate, răspunse el, cu un zâmbet năzdrăvan. Astăzi, am ochi doar pentru draga mea soră. A trecut atâta vreme de când nu te-am văzut! Ce-ți mai face escrocul acela de soț? Dacă aflu că nu se poartă bine cu tine, doar spune-mi și îl pun imediat să meargă pe scândură!

Ea își dădu ochii peste cap.

– Jack e un soț minunat. Știi prea bine că zilele lui de pirat au rămas în secolul optsprezece. Acum, e un domn în toată regula.

Jackerson Morgan Carwyn, Ducele de Whitewood, era un fost pirat pe care toată lumea îl știa drept Căpitanul Jack Morgan. Desigur, aceste lucruri se petrecuseră în secolul optsprezece, așa cum spusese și ea. Fusese aruncat prin timp și se instalase destul de bine în secolul nouăsprezece. Regele îi oferise un ducat după ce îi salvase viața.

– Dacă așa spui tu, zise el și se așeză pe bancă, lângă Elizabeth. Dar mă bucur că te-am găsit.

De parcă nu o căutase deja destul…

– Oh! exclamă ea, ridicând o sprânceană. Și de ce, mă rog?

– Am găsit jurnalul mamei acum ceva timp. Unele notițe scrise de ea sunt interesante.

Toată familia știa că puteau călători în timp. Era un lucru greu de ignorat atunci când mama lor a ajuns prima în Weston, venind din altă eră, dar faptul că și soțul lui Elizabeth a trebuit să o facă… Ar fi fost o nesăbuință din partea lor să nu creadă că așa ceva chiar există.

– Nu mi-am dat seama că și tu ai… um…

– Călătorit în timp? îl completă ea. Nu chiar. Jack ar face o criză dacă ar afla că mă apropii de oglindă la mai mult de doi pași.

Își lăsă capul să cadă într-o parte și urmări expresia de pe chipul lui.

– De ce ești interesat de asta?

Ridică din umeri.

– A părut o idee distractivă. A fost…

– Ești plictisit rău, nu? întrebă ea, pufăind din buze. Nu te joci cu așa ceva.

– N-am spus că aș…

Îl întrerupse cu o mișcare a mâinii.

– Nu încerca asta cu mine. Eu te cunosc. Nu m-ai fi întrebat asta dacă nu te-ai fi gândit la posibilitate. Călătoria în timp e riscantă. Nu știi unde vei ajunge sau dacă poți măcar să ajungi undeva.

– Cum poți să îți dai seama de asta?

Din lectura pe care o făcuse, nu înțelesese acest lucru. Nu găsise nicio explicație în carte.

– Cum poate cineva să călătorească cineva în timp, iar alții să fie blocați în timpul în care s-au născut?

– Am o teorie, zise ea. Am scris-o în jurnalele mele, dar nu am niciun mod de a o dovedi. Am avut niște viziuni ciudate – mai ales în oglinzi. Așa l-am văzut pe Jack prima oară.

Nicholas nu știa asta.

– Fascinant. Ce legătură au viziunile tale cu a călători în timp?

Bineînțeles, trebuia să întrebe despre acest lucru mult mai îndeaproape, dar momentan îl interesa altceva.

Ea dădu din cap, ușor enervată.

– Ești ca râia!

– Dar mă iubești, răspunde el, râzând.

– Normal că te iubesc, împielițatule! Ca să-ți răspund la întrebare, cred că, pentru ca putea călători în timp, trebuie să mai posezi o abilitate. A mea e reprezentată de aceste viziuni. Mama are memorie fotografică. Jack poate vedea prin oglinzi, ca mine. Nu sunt sigură că e singura lui abilitate de acest fel, dar nu cred că îi place să se gândească prea mult la asta.

Nicholas nu era sigur că avea abilități extraordinare. Asta însemna că nu putea călători prin intermediul oglinzii? Avea mai multe întrebări decât înainte.