Loe raamatut: «Sub Soarele De Vară»

1.

În acea dimineață, în acel moment banal în care un simplu La revedere i se părea un Adio, fatidic, el crezuse că era pentru ultima dată când o îmbrățișa, pentru ultima dată când o ținea de mână, pentru ultima dată când o conducea înapoi acasă. Înainte să dispară în spatele grilajului de fier, ea îi făcuse ușor cu mâna un semn de sărutare îndreptat spre el. Surprins, el îi răspunsese cu aceeași eleganță, grăbit, ca doi amanți care nu pot suporta ideea de a fi despărțiți deloc, nici măcar o clipă de-a lungul zilei. Ochii i se umezeau, conștient de un lucru dramatic: această femeie, pe care o iubea, avea să se despartă de el. Presupunea că nu avea să o mai revadă niciodată. Oare ea îi văzuse tristețea? Prefera să-și imagineze contrariul. Dar oare din ce cauză credea ea că era el brusc prost dispus? Între ei, nimic nu fusese spus despre despărțire. Doar că el o simțea plutind în aer, ca aroma unei otrăvi puternice, împotriva căreia nu putea să lupte. Rămânând tăcut, el spera să se înșele. Oricum ar fi fost, zarurile i se păreau deja aruncate.

Cu capul plecat, mergând încet, el traversase șoseaua, se îndepărtase de clădire, gândindu-se ca va trebui să uite acest cartier. Se întorcea la studioul lui jalnic. Acolo, îl aștepta nefericirea hrănită de singurătate, doar cu alte lacrimi drept singură companie.

Cu ea, se obișnuise cu o parteneră delicată și sinceră, care îi trimitea des vești, fără să-l sufoce supraveghindu-i fiecare mișcare. Și el o lăsa să respire în voie, fără să caute să o deranjeze în timpul ei liber. De pe o zi pe alta, un cântec diferit părea că-l înlocuiește pe cel vechi, iar el se scufunda într-un abis de sentimente. Resimțise o durere vie, ca și cum într-o fantasmagorie, sentimentele i-ar fi fost smulse cu brutalitate.

Absența și lipsa ei duraseră aproape două săptămâni. Încercase să dea de ea de mai multe ori. Degeaba. SMS-uri, apeluri telefonice, sau chiar e-mailuri, nici una din încercări nu găsise ecou. Nici un răspuns, nici un mesaj, doar ignorare. Nu înțelegea, se întreba ce anume s-ar fi putut întâmpla să provoace fuga frumoasei lui, cu atât mai mult cu cât plănuiseră să plece împreună la Veneția în week-endul care se apropia.

Și totuși, povestea lor începuse bine. Romanța primelor săptămâni nu părea să-i conducă spre despărțire. O singură dată fatidică era cunoscută de amândoi, de la începutul relației.

Întâlnirea lor a avut loc în metroul parizian, culoare aglomerate, oameni grăbiți. În mijlocul acestui furnicar, o femeie tânără, pierdută, se uita în toate direcțiile. În gară erau lucrări de modernizare. Panourile care indicau direcțiile lipseau. Doar obișnuiții locului știau drumul, ca niște roboți în sinergie, perfect programați.

Și el era la fel de necăjit ca ea. Nu își mai găsea drumul. Deși el era un obișnuit al locului, familiar cu aceste tuneluri lungi. Cum n-avea mașină, nici două roți, și găsind ca autobuzele sunt prea aglomerate si e prea greu să te orientezi, se obișnuise să folosească aceste tuneluri de cârtițe pentru deplasările departe de casă. Când era frumos afară și trebuia să se ducă într-un loc nu prea departe de casă, nu ezita să meargă pe jos, pentru motivul evident al costului ridicat al biletului. Mai erau si scuterele Velib, răspândite mai peste tot în Paris, dar și aici, tipul de abonament propus nu-l convinsese. Încercase deja să extragă mașinăria, dar aceasta se încăpățânase să rămână atașată de suportul fix. Cu toate acestea, găsea conceptul destul de interesant, mai puțin aspectul randamentului capitalist care diminua din beneficiile inițiativei ecologiste. Constata cu disperare, în mod conflictual, că o decizie politică, care are un avantaj pentru cetățeni, de îndată ce e pusă în aplicare de către structuri private cu dinții lungi, nu oferă ca înlocuitor decât o constatare amară a sistemului nostru economic, pe care un simplu acord tacit de neputință ne obligă să-l acceptăm aproape în genunchi.

Femeia tânără pe care o vedea întorcându-se spre el îndrăznise să se apropie pentru a-l întreba dacă și el căuta linia 14. Așa era. Trebuia să meargă pe această linie până la gara Saint-Lazare și apoi să ia un tren care ducea spre periferie. Avea întâlnire cu Stephanie, o amică pictoriță. Ea, dimpotrivă, mergea spre Bercy, în cealaltă direcție. Lui i se părea că e exact pe gustul lui, fizic. Nu se exprima într-o franceză perfectă. Accentul ei îi trăda originea într-o țară din Est. Îl informase că se numește Svetlana și că e din Rusia. În schimb, el își dezvăluise prenumele, Franck, fără să încerce să o impresioneze oferindu-i alte informații despre persoana lui sau să o necăjească punându-i întrebări intruzive.

Svetlanei i-a plăcut dintotdeauna ca prietenii să o strige Sveta. Era în Paris de trei săptămâni, lucra aici. În același timp, profita de perioadele de concediu, pentru a vizita alte orașe europene. Vindea genți într-un magazin din Galeries Lafayette. Nu o interesa deloc să lucreze într-un butic. Dimpotrivă, se plictisea teribil. Dar era singurul mijloc pe care-l găsise pentru a-și îndeplini visul de a călători în Franța. În acest fel, reușise să obțină o viză temporară de trei luni. În acea zi, mergea la una din colegele ei, de origine ucraineană, venită și ea în Franța din același motiv. Amândouă își făcuseră planul să se plimbe prin oraș. Voiau să facă și shopping.

Svetlana îi sugerase lui Franck să aleagă el direcția de urmat. Îi mărturisise că semnul ei astrologic o influența în viața de zi cu zi și nu întotdeauna spre binele ei. Balanță: imaginea tuturor instabilităților! Ea se hotăra deseori cu mare greutate, mai ales în momentele importante. Un Da de dimineață se putea transforma seara într-un Nu. Îi dezvăluise detaliile personalității ei fără să-și facă prea multe griji dacă era o atitudine la locul ei sau dacă aceste detalii ar fi trebuit împărtășite sau nu unui străin. Era spontană, naturală, se simțise în largul ei în prezența acestui bărbat. Simțise pe de-a întregul o aură pozitivă și un sentiment de încredere atunci când îl remarcase pe acest băiat pierdut, la fel de pierdut ca și ea.

Fără vreo intenție anume, Franck luase poziția masculului care ia inițiativa. Traseul ales s-a dovedit a fi bun pentru Svetlana. Ea îi mulțumise și se pregătea să plece. Ascunzându-și timiditatea la polul opus al temperamentului său, Franck a întrebat-o dacă i-ar face plăcere să descopere Parisul în compania lui, într-una din zilele următoare, ca și cum ar fi beneficiat de un soi de ghid privat. Surprinsă, ezitând, ea se uitase atentă la el, întrebându-se ce intenții avea acest băiat. Era oare un bărbat serios sau un aventurier? Un profitor, poate?

Odată trecute cele câteva secunde de uimire, Svetlana îi aruncase un zâmbet larg, după care consimțise, răspunzându-i cu candoare, cu o replică uzuală: De ce nu?... Apoi își dăduseră numerele de telefon. Urmaseră politețurile obișnuite. Își uraseră reciproc o zi bună, își spuseseră La revedere, cu o strângere stângace de mână.

Franck plecase, tot numai un zâmbet, ca un imbecil lovit de hazard, subiectul privirilor curioase ale celorlalți. Pe drum, Franck nu se putuse abține să nu se gândească la această figură jovială pe care tocmai o întâlnise. O figură blândă, strălucitoare, plină de grație și de tandrețe. Se întrebase dacă o va revedea vreodată pe această fată. Ce șanse avea ca ea să accepte să se plimbe în compania lui? Foarte puține, după părerea lui. Pentru a se debarasa de o persoană care devine sufocantă e cel mai ușor să mergi in sensul ei și să-i oferi o minciună ca un cadou liberator, cum ar fi un număr de telefon fals care ar fi evocat o dovadă de bunăvoință. Ar fi trebuit oare să încerce să o sune imediat?

Franck își făcea prea multe gânduri. Își dăruise deja devotamentul acestei femei, în mod inconștient. Era celibatar de mai multe luni, fără să reușească să o uite pe cea dinainte. Și totuși, acest căpșor blond cu ochi albaștri strălucitori tocmai reușise să-l tulbure într-o clipită, cu un zâmbet. Era oare dorința de a trece la altceva? O dragoste la prima vedere, neașteptată? Tot drumul, își tot aducea aminte de această față delicată, apărută de nicăieri, ca un noroc neașteptat, un cadou al vieții, o partidă de poker în care primele cărți se arătau a fi pozitive. Și totuși... ce îi rezerva soarta? Viitorul oferă multe surprize, fără nici o predicție posibilă. Se nășteau dorințe. Poate că un apel inocent ar fi putut să-i schimbe cu totul peisajul lui cotidian. O răsturnare de situație care i-ar aduce oxigen în viață și ar șterge amintirea persoanei pe care știuse să o iubească înainte. Oare era atât de ușor să schimbi tot și să uiți o ființă pe care ai purtat-o în suflet și la care încă te mai gândești? Fără îndoială... Cu toate acestea, va rămâne mereu ceva, de neșters.

Ajuns la amica lui, Stephanie, Franck nu putuse și nici nu voise să se abțină să nu-i povestească despre această întâlnire întâmplătoare. Acele clipe, doar câteva minte, îi stăpâneau mintea. Pericolul dădea târcoale, alături de speranțe, deoarece dintr-o discuție atât de scurtă nu se putea vedea nici o urmare sigură. Această femeie tânără îl orbise din prima clipă. Stephanie era la curent cu decepțiile anterioare ale amicului ei. Ea părea fericită pentru el și îi dorea să aibă o poveste frumoasă, dacă ar fi fost să o revadă. De aceea, l-a sfătuit să nu-i acorde prea mare importanță înainte de a se întâmpla ceva concret.

Franck o cunoscuse pe Stephanie printr-un chat pe internet, cu mulți ani înainte. Deși la început fusese o anumită atracție între ei, preferaseră totuși să păstreze distanța. Așa a apărut prietenia lor.

Nu prea înaltă, brunetă, Stephanie era opusul Svetlanei. Avea un farmec incontestabil, care reține fără probleme un bărbat, mai ales dacă acesta e celibatar, așa cum era Franck atunci când s-au cunoscut. Pe de o parte, inteligența acestei femei îl impresionase pe Franck. Pe de altă parte, fuma mult prea mult. Mirosul de tabac stătut și uscat, și mai neplăcut când e permanent, reprezentase un obstacol. În primele săptămâni, dorința se transformase într-un fel de camaraderie. Le plăcea să-și petreacă timpul împreună, să discute despre gusturile comune, în cinema, artă și literatură. Ocazii să facă sex se prezentaseră de mai multe ori, în seri ca si cea de acum, doar că Franck rămăsese la locul lui, circumspect. Chiar dacă Stephanie nu o spusese niciodată clar, comportamentul ei tandru față de el și felul provocator în care se îmbrăca nu erau decât o invitație la sex.

Pentru ca o prietenie să se poată înfiripa între un bărbat și o femeie nu trebuie niciodată, dar niciodată, să existe sex între cei doi. Uneori, chiar mai des decât credem, există o tulburare, ceva nespus, o adevărată dorință de a poseda, deși știm că nici unul dintre noi nu dorește un viitor sentimental cu celălalt. Dacă reușeau să treacă de bariera imaginației, în cel mai bun caz ceea ce li se prezenta nu putea să evolueze decât spre o relație de sex friends. În cel mai bun caz, aceasta s-ar fi prelungit câteva luni, suficient timp pentru ca unul din ei să fie fermecat de altă persoană, care ar i-ar fi fost mai potrivită și a cărei întâlnire ar fi evoluat spre o relație de dragoste. În cel mai rău caz, ar fi fost o aventură scurtă de o noapte, în urma unei seri cu prea multă băutură. Două poziții care ofereau aceeași finalitate: un eșec care ar fi ruinat orice efort de construire a unei prietenii. Odată actul consumat, nu ar mai fi rămas nici urmă de speranță pentru a dezvolta acest tip de simpatie. Amândoi ar fi pierdut. Deseori, hotărârea de a se uni sau nu se ia în primele zile sau în primele două săptămâni după întâlnire, E vorba despre un interval de timp misterios, deoarece e impregnat de o atmosferă specială, plină de așteptări, de iluzii, de dorințe, de îndoieli. Deseori, ne spunem: Ea e... E această persoană!. Apoi apare himera, specimenul prețios dispar e pentru totdeauna. Dacă nu s-ar fi întâmplat nimic, de la bun început, ar fi putut să ia naștere prietenia, atât de frumoasă și de specială.

Foarte rar, se întâmplă invers. După o perioadă de mare prietenie, singuri de ceva vreme și în aceeași perioadă, cei doi prieteni simt nevoia unei perechi. Ei se apreciază atât de mult încât sfârșesc prin a consuma o dulce intimitate. O greșeală care va ruina poate ani buni de minunată înțelegere, din cauza unui simplu coit.

E straniu, dar când o femeie rupe relația cu un bărbat, deseori ea declară că dorește ca ei să rămână prieteni... Ca bărbat, cum să devii prieten cu o fată pe care un băiat a iubit-o în mod sincer și pe care o dorește în continuare? Prietenia masculin-feminin pare neverosimilă dacă ei și-au împărtășit sentimente pure. E chiar o idee urâtă, oribilă! E o retrogradare. În calitate de prieten, care i-a fost atât de apropiat, lui i se cere pe viitor să stea la distanță și să observe, fără discernământ, Și mai rău, există chiar posibilitatea, pe care el și-o imaginează deja, să-l întâlnească pe acest viitor tovarăș, pe care și-l imaginează posedând-o sexual zi și noapte pe cea pe care o iubea. Ce odios! Numai gândul la așa ceva dă dureri de inimă. Fără îndoială, prietenia pare de neconceput si improbabilă după o relație de dragoste sinceră. Poate după mulți ani... Oricum, ar trebui iertate gesturile care au dus la despărțire.

Stephanie îi arăta lui Franck ultimele ei creații pe pânză. Stilul ei tindea către suprarealism și nu putea fi descris fără oarecare dificultate, într-atât de haotic se amestecau figurile umane, deseori deformate. Cu totul, era un stil foarte original. Cu toate acestea, nu reușise să-și expună tablourile, până în prezent. Franck nu avea nici o îndoială, va veni și ceasul de glorie al prietenei sale. Talentul sărea în ochi. Ea nu se baza numai pe artă pentru a-și câștiga traiul, lucra și într-un birou pentru o firmă care vindea mânere pentru frigidere. Gestiona relațiile comerciale cu întreprinderile cliente, direct prin telefon. Se plictisea de moarte. Totuși, profita pentru a flirta cu câte un cumpărător potențial, care devenea amant pentru o seară. Acest loc de muncă era pentru ea un mijloc de a face față costului vieții, cu fiecare an mai ridicat, pe care îl impun funcționarea și degradarea societății actuale, pe care conducători succesivi, de teamă să nu-și piardă avantajele, nefiind preocupați decât de propriile interese, se încăpățânează să le perpetueze, în timp ce populația – cetățenii- se regăsesc striviți și disprețuiți sub jugul noilor legi indigeste.

După o porție generoasă de paste și descoperirea filmului In the loop care dezvăluie decăderea guvernelor noastre rușinoase, Franck s-a întors acasă. În tren, s-a gândit din nou la Svetlana. Ezitase dacă să o sune sau nu, fie și numai ca să se convingă dacă numărul era valabil sau nu. Începuse de altfel să compună un mesaj sms, mai ușor de redactat decât să dea un telefon, n-ar fi știut dinainte despre ce ar fi putut sa vorbească împreună. Se abținuse să-l trimită, se gândise mai bine. Îi fusese teamă ca acest mesaj, în care ar fi întrebat-o ce mai face să nu fie prea grăbit și nu cumva la citirea lui tânăra femeie să nu aibă decât o dorință să se depărteze de acest bărbat care nu era decât un necunoscut și care, curios, se interesa despre cum își petrecuse ea ziua.

A doua zi dimineață, la șapte, Franck fusese smuls din somn de vibrația telefonului. Detesta când somnul îi era întrerupt in felul acesta. Soluția ar fi fost să închidă complet telefonul, dar acesta îi servea de alarmă. Din principiu, se trezea în jur de ora nouă. Deși nu-l aștepta nici un program în mod special, profita de timp, se uita la filme, citea, bea bere cu prietenii, schimbând noutăți cu ei. Rămânea deseori acasă pentru a căuta pe Internet și a reflecta la un viitor fotoreportaj pe care ar fi putut să-l realizeze. Din când în când, consulta ofertele de muncă. Această căutare îl aducea într-o stare aproape de depresie. Aceleași anunțuri reveneau fără încetare. Cu toate acestea, când le scria societăților, acestea considerau inutil să-l recontacteze. În afară de a face pozele lui Moș Crăciun, de a face pe fotograful de școală sau la nunți, nu găsise nimic în domeniul lui. Franck exercitase deja aceste meserii pe care le găsea de o plictiseală și un automatism... Nu era cucerit de nici un sentiment artistic. Nimic care să-i convină pe o perioadă mai lungă de timp.

Când pleca să facă reportaje, sărăcia și mizeria îl inspirau. La Paris, acestea se dovedeau a fi atât de numeroase și de oribile! Nu-l interesa să facă clișee pentru cărți poștale. Fiecare cu universul lui creativ.

Franck se frecase la ochi. Pe ecranul telefonului apăruse un sms de la Svetlana. Surpriza l-a făcut să sară din pat. În mesaj, Svetlana îi spunea că ar fi liberă duminica viitoare. Ar fi apreciat un ghid care i-ar fi arătat un cartier frumos din Paris. Încheiase mesajul cu un smiley inocent care zâmbea. Uimit că a primit acest mesaj, Franck se simți deodată inundat de o bucurie profundă. Nu mai era nevoie să-și tortureze spiritul dacă trebuia sau nu să ia legătura cu ea, își asumase ea prima această sarcină. Acest demers însemna mult pentru el. Această femeie părea sinceră și dorea să-l revadă, să se plimbe cu el și să-l cunoască. Oare voia și altceva? Aici, Franck avansa puțin cam repede. Această încântare avea să-l facă să fie bucuros în toate cele trei zile care mai rămâneau până la întâlnire. Tulburările psihologice legate de amintirea fostei lui iubiri se îndepărtau deja. Franck se simțea în sfârșit pregătit pentru o poveste nouă. Îi răspunsese imediat. Profitase pentru a-i lăsa adresa de mail. Svetlana reacționase trimițându-i adresa ei, încă o dată cu același smiley, ca și la primul mesaj. Această icoană simplă dovedea atât de multă amabilitate, într-un mesaj atât de scurt, încât era convins că întâlnise o fată minunată.

Seara, Franck avusese răbdare în fața ecranului. Adăugase contactul Svetlanei în mesageria instantanee skype. Deodată, această necunoscută pe care o aștepta nerăbdător, se conectase. Îi vorbise despre profesia ei, îi povestise cât de tracasată era, ca și cum Franck ar fi devenit un confident intim, pe care ea îl frecventa de mulți ani.

În munca ei, îi povestea că ambianța nu era tocmai plăcută. Directoarea le ataca pe vânzătoare pe care le trata drept incapabile. Se mai produceau și furturi și nimeni nu observa nimic, nici măcar paznicul. De aceea, isterică și paranoică, acuza pe rând fiecare din subordonați, mergând până la a-și imagina un întreg complot împotriva propriei persoane.

Cele mai multe colege veneau din alte țări. Visând să descopere Franța, oamenii veneau în țară pentru sezonul estival care cerea mai multă forță de muncă. În afară de Svetlana, originară din Rusia, era o fată din Moldova, două din Ucraina, una din China și una din Brazilia. Două franțuzoaice completau echipa. Cât privește directoarea care gestiona magazinul în prezent, ea era franțuzoaică. Un adevărat amalgam în acest comerț. Unele vânzătoare nu vorbeau o boabă de franceză. Compensau această lacună cu engleza, necesară de altfel pentru clienții care nu înțelegeau franceza. Svetlana putea să exerseze limbile străine pe care le învățase. Considera că acesta era singurul avantaj al acestui loc de muncă.

Se hotărâseră să meargă să se plimbe prin Montmartre. Svetlana nu apucase să viziteze propriu-zis Parisul. Acum, pentru că avea mai mult timp, dorea să-și ia revanșa. Tocmai descoperise Tour Eiffel ... și doar pe dinafară. Când zărise masa metalică, își spusese: Cum? Ăsta e faimosul Tour Eiffel? Chiar nimic extraordinar!

Prietena ucraineană care o însoțea avusese o lipsă totală de reacție. Cunoscut ca simbol al Franței libertăților în întreaga lume, acest monument nu avusese, asupra acestor două femei, decât un efect minabil, tare îndepărtat de prima exaltare pe care ele o trăiseră privind la diverse fotografii înainte de sosire. Toată magia unui clișeu fotografic se ascunde în echilibrul corect al obturatorului, care definește timpul de expunere și deschiderea diafragmei care lasă lumina să treacă. Alegerea focalei trebuie să ofere un unghi bun de captură și o încadrare corectă, putând astfel să dea viață oricărei himere.

De când venise în Franța, Svetlana nu avusese timp pentru plimbări, din cauza unei lucrări de sfârșit de an, pe care trebuia să i-o predea profesorului cât mai curând cu putință. Pentru a-și îmbina pasiunile – arta și franceza - Svetlana dorise să traducă în rusă și să subtitreze mai multe cântece din filmul Umbrelele din Cherbourg. Era filmul francez preferat. În ciuda unei ușoare întârzieri față de data fixată pentru predarea lucrării, Svetlana l-ar fi trimis prin internet, odată terminat. Ar fi obținut astfel cea mai bună notă. Ce încântare! Putea astfel să se asigure pe viitor că ar fi trecut în al cincilea și ultimul an, în plus cu felicitări din partea profesorului. Ca recompensă, ar fi câștigat autorizația de a-și oferi timp liber și de a se distra după pofta inimii, după atâtea eforturi susținute.

În cele trei zile de așteptare, Franck primise un mail de la unul din prieteni, Elie, coleg de la cursul postliceal, dar care, din motive obscure, spre deosebire de el, se îndreptase ulterior spre cinema. Câțiva ani mai târziu, Franck îl reîntâlnise. Elie își justifica alegerea cu o un citat de-al lui Jean-Luc Godard, din filmul Micul soldat: „Fotografia e adevărul, iar cinematografia e adevărul de 24 de ori pe secundă!„ De 24 de ori adevărul pe secundă... acest gând impune atâta considerație încât nici un cuvânt nu poate descrie impresia resimțită.

Elie devenise un cineast destul de talentat în genul pe care-l alesese, un gen de film care alterna între geniu și nebunie și care lăsa să-i scape un uriaș upercut în această industrie de snobi, care ascunde o mare familie de ipocriți, în care nenumărate persoane se detestă, sunt geloase și vă fac figuri urâte fără nici un motiv real.

Elie era în Liban pentru două luni. El se gândea la cel de-al doilea lungmetraj. La fel ca și primul proiect, această producție era realizată datorită unor sponsori generoși, cunoștințe ale unui prieten apropiat al lui Elie, care nu cereau nimic în schimb. Costul producției se ridica la mai puțin de 5000 de euro, datorită unor oameni pasionați și prieteni apropiați care credeau în munca lui. În mail, Elie îl informa pe Franck despre scenariu, care era gata în curând. Prietenii libanezi și familia erau bine. Respira libertate, departe de opresiunea pariziană, departe de palatul vetust de 15 metri pătrați, cadru de viață care reprezenta suprafața uneia din sălile sale de baie din Liban și în limbaj propriu: Cât toaleta mea!

Paris... inima artificială a Franței. Oraș de sacrificii și de suferințe, în speranța de a reuși într-o bună zi.

Franck îi răspunsese la mesaj. Îi povestise viața lui din ultimele zile și cum întâlnise întâmplător o tânără frumoasă din Rusia, care poate îi va permite să o uite pe aceea care îl făcuse să se simtă atât de rău în ultimele săptămâni: fosta lui prietenă, și ea de origine străină. Pe această persoană nu o mai considera decât o amantă efemeră, în momentul în care ea venea să se destindă și să se distreze pe durata unui sejur la Paris, lucru care se întâmpla o dată sau de două ori pe an. Franck îi mai promitea lui Elie să-l țină la curent dacă se mai întâmpla ceva cu această femeie tânără și îi ura să se bucure din plin de vacanța la soare, înainte de a veni să se închidă în acest Paris decolorat.