Loe raamatut: «Poezii», lehekülg 17

GHAZEL

 
Tu, cu cruzime m-ai respins, cand am voit, copila,
Sa devastez frumsetea ta cea dulce, far? de mila -
Si totusi corpul tau e plin de-o coapta tinereta,
Tu, al amorului duios demonica prasila!
Eu am plecat purtand in piept durerea-mi toata scrisa,
Precum al primaverei vant duce-n vazduh o fila;
Dar noaptea cand am adormit, atunci durerea-mi toata
Se ghemuieste-n inima-mi, o arde si-o impila;
Parea din somn ca m-am trezit si te-am vazut pe patu-mi,
Botind cersaful meu cel alb cu mana ta gentila;
Abia al hainei tale gaz de umaru-ti se tine
Si sanii tai s-au liberat de-a hainei cruda sila
Si proaspeti, albi, rotunzi si tari ei se ridic, se lasa
Si ochii tai in lacrimi ard, in lacrimi dulci de mila.
La rasuflarea cald-a ta se coace-uscata gura,
Se vad frumosi margaritari ce-ntredeschisi defila.
Cu bratul meu eu selele ti le-nclestai salbatec
Si-am vrut sa-ti musc gurita ta de tremurai febrila;
Si tu te aperi surazand, c-o man-acoperi sanii,
Privirea ta inoata ud, cand blanda, cand ostila,
De bunavoie, langezind, te lasi de sold rapita,
Dar retrezita de amor tu te desfaci cu sila
Si de turbare s-a-nclestat, s-a strans gurita-ti creata;
Tu de pe frunte paru-ti dai, plangi tremurand, copila,
In solduri boiul ti-l indoi s-ai vrea sa-mi scapi din mana,
Precum se-ndoaie, vrand s-o rupi, in degete-o zambila,
Dar sangele tau dulce-acum ca mierea cea de struguri
In vine-ti fierbe nebunit si mintea o exila.
Atunci cazusi pe pieptul meu, o sarcina in friguri,
Un fruct rascopt de-amorului caldura fara mila,
Ai mai gemut o data clar ca omul care moare,
Apoi te lasasi patimei ce te ardea, Sibylla,
Si-n lupta noastra te-am adus sub greul vietii mele,
Pecete-am rupt, ce pan-acum junetea ti-o sigila -
Un corp am fost ingemanat traind o viat-obscura,
Demonic-dulce, amoros, spasmotica, febrila,
Si sufletele noastre-atunci pe buze atarnate
S-au contopit in sarutari, in desmierdari, in mila,
Parc-am trecut noi amandoi in noaptea nefiintei,
Ne-am zugrumat in sarutari, ne-am omorat, copila!
 

O ARFA PE-UN MORMANT

 
Prin gandurile-mi triste si negre treci frumoasa,
Ca marmura de alba, in haine de argint,
Cu ochii mari albastri in bolti intunecoase
Si desfacut ti-e parul in valuri de-aur moale…
Deasupra fruntei tale e-un mandru cerc de stele -
Astfel treci tu, copila, faptura mintii mele,
Minune-a Creatiunei, s-o singura gandire
Te face ca sa tremuri: o arfa pe-un mormant.
 
 
Da, da! In viata-mi trista tu treci cu-a tale stele
Albastre si in zboru-ti tu murmuri surazand…
E-amor? copilarie?.. Sunt versurile mele
Ce-ocupa a ta minte de murmurezi visand?
Surazi!.. Nu plange numai la finele poemei
   C-o arfa pe-un mormant.
 
 
Ah! de-as muri… tu, inger, fara sa stii vodata
Ca te-a iubit acela, ce zace in pamant,
C-un rai intreg de visuri, cerimea instelata
De cugetari inalte cu dansu-i ingropata,
Ca acea lume-ntreaga tie-a fost inchinata -
Tu inocenta, alba, ai trece surazand…
Doar luna-n cer atuncea s-ar indoi in lira
S-ar suspina in noapte: o arfa pe-un mormant!
 

CARE-I AMORUL MEU IN ASTA LUME

 
Care-i amorul meu in asta lume:
Este-al bravurei coiful de arama,
Sau al marirei aspru rece nume?
 
 
Sau este claustrul cernit, ce cheama
Cu-a lui icoane sante-ngalbenite,
Cu clopotu-i vestind a mortii drama?
 
 
Sau este chipul bland unei iubite,
Ce, dulce, pura, santa si frumoasa,
Sa-mi faca zile albe, – ore-aurite?
 
 
O vad adesa steaua radioasa
?N-oglinda sufletului meu – o zeie -
S-a ei privire-asupra mea se lasa:
 
 
De inger suflet, chipul de femeie;
In visul vietii ei ea sfant surade
Si ma-namor de-oricare-a ei idee,
 
 
Cand lumea-amar de visu-acesta rade:
Nu e femeia ce crezi tu, nebune,
Si chipul care inima-ti l-inchide
 
 
Nu este-n lume. Cine-atunci mi-a spune
Unde e ingerul cu-aripi senine,
A sufletului meu scumpa minune?
 
 
Ea n-a fost niciodata… doar in tine
De-a fost vrodata ea, de mult e moarta,
Astfel de chip o data-n lume vine.
 
 
Dar de nu e, mangaie-ti a ta soarta -
Crede: ca ea deodata cu-a ta fire
Trecut-a-n lume-a cerurilor poarta,
 
 
Dar inainte de-a-i-ntalni privirea,
Ea a murit si-a ei fiinta buna
E colb in lume, umbra in gandire!
 
 
De-aceea-n instelate nopti cu luna,
Pasu-ti indreapta, cata cimitirul
Si un mormant ti-alege, ti-ncununa,
 
 
Incoarda-ti lira scumpa, iara mirul
Al vorbelor iubitei tu il varsa
Pe-acel mormant ce-l inverzeste pirul
 
 
Si zi: Dormi dusa, inima mea arsa.
 

DUMNEZEU SI OM

 
Cartii vechi, roase de molii, cu paretii afumati,
I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere batrane,
Strambe ca gandirea oarba unor secole straine,
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundati.
 
 
Dar pe pagina din urma, in trasuri greoaie, seci,
Te-am vazut nascut in paie, fata mica si urata,
Tu, Cristoase, – o ieroglifa stai cu fruntea amarata,
Tu, Mario, stai tacuta, teapana, cu ochii reci!
 
 
Era vremi acelea, Doamne, cand gravura grosolana
Ajuta numai al mintii zbor de foc cutezator…
Pe cand mana-nca copila pe-ochiul sant si arzator
Nu putea sa-l inteleaga, sa-l imite in icoana.
 
 
Insa sufletul cel vergin te gandea in nopti senine,
Te vedea razand prin lacrimi, cu zambirea ta de inger.
Langa tine-ngenuncheata, muma ta stetea-n uimire,
Ridicand frumoasa, santa, catra cer a sale mane.
 
 
In padurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fara fine,
Regii duc in pace-eterna a popoarelor destine,
Inchinand intelepciunei viata lor cea trecatoare.
 
 
Dar un mag batran ca lumea ii aduna si le spune
C-un nou gand se naste-n oameni, mai puternic si mai mare
Decat toate pan-acuma. Si o stea stralucitoare
Arde-n cer aratand calea la a evului minune.
 
 
Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirei gramadit intr-o fiinta?
Fi-va bratul care sterge-a omenimei neputinta
Ori izvorul cel de taina a luminii-adevarate?
 
 
Va putea sa risipeasca cea neliniste eterna,
Cea durere ce-i nascuta din puterea marginita
Si dorinta far? de margini?.. Lasati vorba-va pripita,
Mergeti regi spre inchinare la nascutul in taverna.
 
 
In taverna?..?n umilinta s-a nascut dar adevarul?
Si in fase d-injosire e-nfasat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Rasari o stea de pace, luminand lumea si cerul…
 
 
Sarcini de-aur si de smirna ei incarca pe camile
Si pornesc in caravana dupa steaua plutitoare,
Ce in aerul cel umed pare-o aschie din soare,
Lunecand pe bolta-albastra la culcusu-eternei mile.
 
 
S-atunci inima crestina ea vedea pustia-ntinsa
Si prin ea plutind ca umbre imparati din rasarit,
Umbre regii si tacute ce-urmau astrul fericit…
Stralucea pustia alba de a lunei raze ninsa,
 
 
Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de maslin
Povestind povesti batrane, au vazut pastorii steaua
Cu zambirea ei ferice si cu razele de neaua
S-au urmat sfintita-i cale catre staulul divin.
 

…

 
Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul sau,
Dara inima-i desarta mana-i fina n-o urmeaza…
De a veacului suflare a lui inima e treaza
Si in ochiul lui cuminte tu esti om – nu Dumnezeu.
 
 
Azi gandirea se aprinde ca si focul cel de paie -
Ieri ai fost credinta simpla – insa sincera, adanca,
Imparat fusi Omenirei, crezu-n tine era stanca…
Azi pe panza te arunca, ori in marmura te taie.
 

STAM IN FEREASTA SUSA

 
Stam in fereasta susa
Si izvoreau in taina,
Cu-a lor de aur haina,
A noptii stele mari.
 
 
Se imfla dinainte-mi
De vant deschisa carte
Si literele-i moarte
In luna joaca clar.
 
 
Un rau, vezi, misca unda-i
Cea visator-bolnava,
Un cantec in dumbrava,
O floare vad pe lan,
 
 
O stea in cer albastru,
Ce-arunca-a ei icoana
Pe-oglinda alba, plana,
A lacului Meran.
 
 
Si suna-n noaptea trista
Un cantec de copila
Si vantu-ntoarce-o fila
Din cartea ce-am deschis.
 
 
De ce mi-a-ntors el foaia
Unde-nvatatul zice
Ca-n lume nu-i ferice,
Ca viata este vis?
 

PRIVESC ORASUL – FURNICAR

 
Privesc orasul – furnicar -
Cu oameni multi si muri bizari,
Pe strade largi cu multe bolti,
Cu cate-un chip l-a stradei colt.
Si trec foind, razand, vorbind,
Multime de-oameni pasi grabind.
Dar numai p-ici si pe colea
Merge unul de-a-nletelea,
Cu ochii-n cer, pe suierate,
Tiindu-si manile la spate.
S-aude clopot rasunand,
Cu prapuri, cruci, icoani, viind,
Preotii lin si in vesminte
Cantand a cartilor cuvinte.
In urma vin ca-ntr-un prohod
Tineri, femei, copii, norod;
Dar nu-i prohod – sfintire de-apa,
Pe uliti lumea sa nu-ncapa;
Se scurg incet – tarra bumbum -
Ostasii vin in mars acum,
Naintea lor tambur-major,
Voinic el calca din picior
Si tobe tare-n tact ei bat
Si pasii suna apasat;
Lucesc si armele in sir,
Frumos stindarde se desir;
Ei trec mereu – tarra bumbum -
Si dupa-un colt dispar acum…
O fata trece c-un profil
Rotund si dulce de copil,
Un cane fuge spariet,
Suier-un lotru de baiet,
Intr-o raspantie uzata
Si-ntinde-un orb mana uscata,
Hamalul trece incarcat,
Si orologiile bat -
Dar nimeni mai nu le asculta
De vorba multa, lume multa.
 

MURMURA GLASUL MARII

 
Murmura glasul marii stins si molcom,
Inconjurand a Italiei insula mandra -
O, luminati, a cerului stele albe,
   Campilor nostri.
 
 
Va varsati icoanele voastre in Tibur,
Nori, zugraviti pe campie umbre fuginde,
Tu, maretie a noptii, a marii, a lumei,
   Imple Italia.
 
 
Mare, poarta pe undele tale corabii,
Unele grele ne-aduca aur din Yfir,
Altele infoiate de roze d-Egipet,
   Vinuri si smirna.
 
 
Ah, trimiteti popoare vulturii vostri
Cei de lemn sa zboare pe marea mareata,
Caci a Romei eterne picioare marmorei
   Daruri asteapta.
 
 
Numai singur asupra lumei in pace,
Nepasator tamaii si laudei voastre,
Invaluit in maiestatea tacerei
   Sta-mperatorul.
 
 
Vezi-l atins de umbra gandirilor regii!
Vorba-i va sa fie o raza-n lume;
Orele lui sunt izvoare la anii istoriei,
   Salve-Imperator!
 

MITOLOGICALE

 
Da! din portile mandre de munte, din stanci arcuite,
Iese-uraganul batran, manand pe lungi umeri de nouri,
Caii fulgeratori si carul ce-n fuga lui tuna.
Barba lui flutura-n vanturi ca negura cea argintie,
Parul imflat e de vant, si prin el colturoasa coroana,
Impletita din fulgerul ros si din vinete stele.
Hohot-adanc batranul cand vede ca muntii isi clatin
Si-si pravalesc caciule de stanci cand vor sa-l salute…
Codrii batrani rad si ei din adanc si vuind il saluta
Paltenii nalti si batranii stejari si brazii cei vecinici.
Numai marea-albastra murmura-n contra orgiei,
Care batranul rege-o facea: – n betia lui oarba,
El man-ostiri de nori contra marii… s-armia-i neagra,
Rupta pe-ici, pe cole? de a soarelui rosa lumina
Siruri lungi fug repede grei pe cerul cel verde.
Si netezindu-si barba, trece prin ei uraganul
Dus de fulgeratorii cai in batrana caruta,
Care scartaie hodorogind, de-ai crede ca lumea
Sta sa-si iasa din vechile-i vecinice incheieture.
– Groaznic s-a imbatat batranul –  soarele zice;
Nu-i minune – a baut jumatate d-Oceanul Pacific.
Rau ii mai imbla prin pantece-acum bautura amara.
Insa-s eu de vina… c-umplut-am de nouri pahare
Cu-apele marii adanci, boite cu rosa lumina -
Cine dracul stia acum ca de cap o sa-si faca!
Ah! mosneagul betiv e-n stare-ntr-o zi sa ruine
Toate societatile de-asigurare din tara.
Soarele-si baga capul prin nori si limba si-o scoate
Si c-o raza gadila barba batranului rege.
– Hehe! zice batranul razand, ce faci tu, Pepeleo?
Tanar, hai? De mii de ani tot tanar te vad eu,
Pare-mi ca dai pe obraz cu ros dupa moda de astazi,
Altfel nu-nteleg cum tanar de-o mie de evi esti.
– Taci, mosnege far? de obraz, te du, te trezeste…
Vezi in ce stare te afli, coroana iti sta pe-o ureche
Si cu veselia ta proasta lumea ruini tu!
Insa-a popoarelor blonde de stele guverne-indaratnici,
Vai! nu facuse sosea cumsecade pe campii albastri
Si se rastoarna carul si rau se-nglodeaza batranul.
Mai ca era sa-i ramaie ciubotele-n glodul de nouri.
Hei, ce-i pasa! El norii framanta jucand mocaneasca
Si pe-un vant l-apuca de cap, facandu-i morisca.
Se tavalea peste cap si, piscat de-un purec de fulger,
Se scarpina de-un sir de paduri ca de-un gard de rachita.
Norii rosesc de rusine si fug iar vantul se culca
Intre codri si munti… Uraganul mahmur poticneste
Spre castelul de stanci, ce-si deschide-uriasa lui poarta,
Spre-a-l primi pe bolnavul batran in surele hale.
El isi ia coroana din cap si in cui o atarna,
De sclipeste-n noapte frumoasa si rosa – un fulger
Incremenit in nori. Cojocul l-anina
El de cuptor… ciubote descalta si negrele-obiele
Cat doua lanuri arate le-ntinde la focul Gheenei
Sa se usuce… Chimirul descinge si varsa dintr-insul
Galbeni aprinsi intr-un vechi caus afumat de pe vatra,
Mare cat o pivnita… – N patu-i de pacla-nfoiata,
Regele-ntinde batranele-i membre si horaieste.
Pana-n fundul pamantului urla: pestere negre
Si radacinile muntilor mari se cutremura falnic
De horaitul batranului crai. Iara-afara
Vezi un ger batran si avar cu fata mahnita,
Carabanind al zorilor aur in saci de-ntuneric
Ca sa-l usuce-n rubine. Cu-ncetul, cu-ncetu-nsereaza…
Soarele, ca sa impace marea, la ea se apleaca,
Lin netezeste-a ei fata albastra si-adanc se uita
In luminoasele valuri a ei si sanu-i desmiarda
Cu tot aurul razelor lui. La pamant se mai uita…
Florile toate ridica la el cochetele capuri
Copilaroase si ochii lor plini de zadarnice lacrimi…
Pe gradini se mai uita, pe-alei de visini in floare
Si de ciresi incarcati, de salcami cu mirosul dulce.
Pe-acolo se primbla o fata-in albastru-mbracata,
Parul cel blond impletit intr-o coada ii cade pe spate…
Ca Margareta din Faust ea ia o floare in mana
Si soptea: ma iubeste… nu ma iube… ma iubeste!
Ah! boboc… amabila esti… frumoasa si – proasta,
Cand astepti pe amant, scriitor la subprefectura,
Tanar plin de sperante, venind cu luleaua in gura…
Soarele-a apus, iar luna, o closca rotunda si grasa,
Merge pe-a cerului aer moale s-albastru si lasa
Urmele de-aur a labelor ei stralucinde ca stele.
Iar de a doua zi se scoala batranul si urca Raraul
Numai in camesoi, descult si fara caciula
Si se scarpina-n cap – somnoros – uitandu-se-n soare.
 

INTR-O LUME DE NEGURI…

 
Intr-o lume de neguri
Traieste luminoasa umbra.
Mai intai scaldata
In ceti eterne si sure,
Insa, incet-incet,
Razele mari a gandirii
Negurile albe patrund
Si formeaza un arc albastru,
Clar senin in jurul lui,
Ce-a lui margini isi gaseste
Intr-a negurilor creti
Si-nainte, inainte
Zboara geniul de lumina.
Indaratu-i printre neguri
A ramas un fluviu clar
De albastru senin aer.
In dungi supte, in cordele
De argint, ele suspenda
Fluturari si creti in calea
Raului de-aer albastru,
Ce de cale ii serveste
Mandrului geniu si nalt
Al luminei.
 

DIN BERLIN LA POTSDAM

 
Din Berlin la Potsdam merge
Drum de fier, precum se stie,
Dara nu se stie inca
C-am luat bilet de-a trie,
 
 
C-am plecat de dimineata
Cu un taler si doi grosi…
Si de gat cu blonda Milly,
C-ochi albastri, buze rosi.
 
 
Zice Brahma, tata Brahma,
Cum ca lumea asta nu e
Decat arderea-unei jertfe
Intr-o vecinica catuie.
 
 
Am aprins si eu luleaua
Si jertfesc lui tata Brahma,
Langa mine-un sip cu Kammel!
S-o bucata de pastrama.
 
 
Zice Darwin, tata Darwin,
Cum ca omul e-o maimuta -
Am picior de maimutoi,
Milly-nsa de pisicuta.
 
 
Si ma urc in tren cu graba
Cu o foame de balaur,
Intre dinti o pipa lunga,
Subsuori pe Schopenhauer
 
 
S-acum suiera masina.
Fumul pipei lin miroasa,
Sticla Kammel ma invita,
Milly-mi rade. – Ce-mi mai pasa!
 

IMBATRANIT E SUFLETUL DIN MINE…

 
Imbatranit e sufletul din mine
Ca un bordei pustiu in iarna grea.
Unde te-ai dus, pe cari cai straine
O, tinereta, tinereta mea!
Suspine n-am – ah, de-as ave suspine,
De-as ave lacrimi, plange de-as pute!
Durerea cea mai cruda, cea mai mare,
Afland o forma, afla usurare.
 
 
Nimic, nimic! Cantarea spaimantata,
Popoare ce-o ridic la Dumnezeu.
Imnuri de glorii pe marimi ce-mbata,
Amorul bland si dulce glasul sau.
Ah! toata lumea este fermecata
De umbra unui dor… si numai eu
Ma furisez o umbra si nu pot
Sa scap de ea… de mine… si de tot!
 
 
Oricine-a plans si spune ca ferice
In lume nu-i, acela e-un nebun.
Ce stie el ce sunt dureri cand zice
Ca-ntr-al lui suflet armonii rasun -
Caci armonie-i orice plans aice,
E-o impacare plansul… e un bun.
Cel ce nu poate plange, acela stie
Ce-i viata moarta, ce e moartea vie?
 
 
Acela are-ntr-insul gramadita
Vecia-ntreaga de dureri si chin,
A ei marime; ochiul nu s-a stins,
In lacrimi s-o traduci si in venin.
Icoane nu-s si vorbe nu-s; n-apara
Macar aproape ce inseamna…
O, fericiti acei ce pot de forma…
 

[ ]

 
V-aduceti oare de-acei regi aminte,
Ce-n piramide, altii in pustiu,
Morminte mari, uriesesti morminte,
Un munte-ntreg le fu al lor sicriu?
Durerea care nu gasea cuvinte
Aflat-a semne mari, care o stiu.
– Tu, taina muta, de zidiri marime -
Vorbesc dureri ce nu pot sa suspine.
 
 
Ah, ce-i cuvantul, ce-i coloare, sunet,
Marmura ce-i, pentru ce noi simtim?
O coarda-ntinsa imiteze-un tunet,
Un ah! sa spuie cum ne chinuim.
 

[ ]

[ ]

 
Nu, nu…! Si, fie forma cat de nuda,
N-ajunge-n veci durerea noastra cruda.
 
 
De bate-o inima sub alba haina,
Abia se misca cretii de omat.
Un semn ca sub ea se petrece-o taina,
C-un suflet e de groaza sfasiet.
Un semn abia ce poate, ce distaina
Din chinul nostru vorbe ce arat?
Neputincioase sunt semnele-orcare…
Ce-arata fata marei ce-i in mare?
 

…

 
Un cerc ce-i desemnat pe o hartie
S-arate ceea ce se misca-n cer,
Incunjurand cu moartea ei pustie
Pamantul greu cu a lui hemisfer,
Care vuind se misca-n vecinicie
In jur de soare, – n ocean d-eter -
Si toate astea intr-un cerc pe-o coala:
Marimea lumei si a firei fala.
 
 
Pe ce domnim?.. pe cifre si pe semne…
 

DE CE N-AFLAM IN IMPLINIREA…

 
De ce n-aflam in implinirea dorintelor din asta lume,
Acea sublima fericire ce inainte-i am visat,
De ce in cruda voluptate, de ce in slava unui nume,
N-afli nimic – nimic din ceea ce-n asta lume-ai cautat.
 
 
Bacanta-ti da corpul de neaua, ochirea desperata, clara,
Ce patrunzand nervii din tine, de voluptate tremuri tu;
Sarutul ei poate fi dulce, cu toate-asta gura-i e-amara,
Nu-i dulce gura ce la mie nainte-ti li se prea dadu!
 
 
Si gloria te chinuieste – e un supliciu ce apasa.
Marirea e apasatoare, insomnia e plata ta;
Si vinu-n loc sa lumineze a ta privire-ntunecoasa
Mai mult te face sa vezi raul, micimile din lumea ta.
 
 
Nu implinirea cea aievea a celor ce doresti in lume,
Numai dorinta dupa [ceva] e tot ce-i dulce pe pamant;
Dorinta, iubirea de fala, ambitia dupa un nume,
Si imbletul dupa marire: te fac numai mai fericit.
 

BISMARQUEURI DE FALSA MARCA

 
Bismarqueuri de falsa marca,
Mie-mi pare cum ca, parca
De iubirea nemtarimei
Nici un rau nu va intarca.
In zadar Alsasul, Posen,
Cu-a lor stare va incarca
Ochii vostri, sa pricepeti
Unde duce-a tarii barca
Si ce rau ne proroceste
A cobirei neagra tarca.
Voi ne duceti spre peire,
Bismarqueuri de falsa marca.
Escelenta, bezedeaua
Cu mandrie poarta steaua
Ce cu stima i-a fost data
C-a putut a fi licheaua…
Ci in loc de streangul care
Se cadea, i-au dat cordeaua
Caci nevasta-i pentru-o tarla
De catane fu, cateaua;
In zadar cu-a lor mandrie
Tu ingreuni canapeaua,
Crezi ca lumea te admira
Cand colinzi in lung soseaua;
In zadar mai taie mutre
Serioase mascaraua,
Cu blazoane-nchipuite
S-a impodobit cupeaua.
Stim ce-arama este-ntr-insul
Si-i cunoastem noi turaua.
?N-alte tari e-onoare mare
Decoratia si steaua,
Dar ce merite-are dansul
Escelenta, bezedeaua?
E o carte masluita
Toata viata lui, licheaua,
Si noi stim ce insemneaza
De pe pieptu-i tinicheaua.
 

PUSTNICUL

 
Sala-mbracata cu-atlas alb ca neaua,
Cusut cu foi si roze visinii,
Si ceruita stralucea podeaua
Ca si-aurita sub lumine vii -
Lumini de-o ceara ca zaharu – o steaua,
Diamant topit pe-oricare din faclii.
Argint e-n sala si de raze nins
E aerul patruns de mari oglinzi.
 
 
Copile dulci ca ingerii – virgine -
Prin sala trec purtand cununi de flori;
Ah! vorba inger scapa pe oricine
De lungi descrieri, dulce cititori -
Astfel acum ea ma scapa pe mine
Sa zugravesc terestrele comori,
Acele dulci, frumoase, june-scule
Cu minti deserte si cu inimi nule.
 
 
La ce-as descrie gingasa cocheta,
Ce-abia trecuta de-optsprezece ani,
Priviri trimite, timide, sirete,
Cand unui tont, ce o privea avan,
Cand unui ghiuj, cu mintea capieta,
Urat s-avar, sinistru si plescan,
Sau unui general cu talia nalta,
Strigau si prost ca si un bou de balta?
 
 
Sa cant cum samana de rau, impulsul
In corp de inger, sufletul diform?
Iriniei lui Byron sa-i simt pulsul,
Ori autorului ce-a scris Maryon de Lorme?
Sa descriu nopti romantice? – Avulsul
Ce apele plangand le-arunca – adorm
Chiar ingerii – si in azur muiete
Curg stele de-aur dulci si-mprastiete?
 
 
Si sa discos dar inima femeii
Suspinsa-n nopti albastre, plin? de-amor?
Ah, a ei patimi au firea scanteii:
In clipa ce le naste ele mor;
Inchide-ti ochii, caci pazeasca zeii
L-a lor lucire sa te uiti cu dor:
Abisuri sunt in suflet. Pe o clipa
Pasiunea li lumin-a lor risipa.
 
 
La ce escursiuni? – Ce nu sunt oare
Unde v-au dus, in sala cea de bal,
Pe inflorite, dulci si moi covoare,
Unde mii flori mirosul lor esal;
Sub a perdelei umbra scutitoare,
Ce de tradarea mandrului cristal
Al marilor oglinzi te scapa sigur,
Cand vrei s-observi cum grupe se configur.
 
 
Deci dupa o perdea! Pe-o moale sofa
Alene sade-un inger de copil.
In paru-i negru-o rosie garofa,
In ochi albastri plutitori s-agil
Si haina de-alba, stralucita stofa
Cuprinde-un mijloc mladiet-gentil,
Ce lin se-ndoaie parc-ar sta sa culce
Sub evantaliu-i ce pluteste dulce.
 
 
Un inger, da! aripa doar se cade
Pe ai ei umeri albi ca neaua, goi,
Spre-a fi un ingeras precum se cade.
S-apoi ce bine-i ca s-o credeti voi!
Cine-ar ghici vodata cum ca sade
Un demon crud in suflet de noroi?
Cu vorba inger insa eu, saracul,
Ma voi scuti de a descri – pe dracul.