Loe raamatut: «Poezii», lehekülg 27

MUSATIN SI CODRUL

 
Saraca Tara-de-Sus,
Toata faima ti s-a dus.
Acu cinci sute de ai
Numai codru imi erai…
Imprejur nasteau pustii,
Se surpau imparatii,
Neamurile-mbatraneau,
Craiile se treceau,
Numai codrii tai cresteau…
 
 
Si in umbra cea de veci
Curgu-mi raurile reci
Limpegioare, rotitoare,
Avand glasuri de izvoare.
Bistrita in stanci se bate
Prin paduri intunecate
Si mereu se adanceste
Unde ap-abia clipeste,
Si dodata vede ca
Apa ei se-mpiedeca
Si de stanci i se iezeste.
Ea s-aduna si tot creste,
Se trezeste-n mandru lac,
Iar copacii umbra-i fac.
Iar stejari din mal in mal
Pe deasupra-i se praval,
Varfuri sprijin deolalta
Si imi fac o bolta nalta,
De varfuri ce se-mpletesc
Si in umbra stapanesc,
Si in vecinica racoare
Undele scanteietoare.
Dintr-un mal la celalalt
A cazut un trunchi inalt,
Mi-a cazut de-a curmezisul,
De ii spanzura frunzisul,
Punte lunga de-un copac
Peste-o liniste de lac;
Punte lunga, punte mare,
De mi-o poti trece calare.
Stefan-voda, tinerel,
Trece puntea singurel,
Cu pieptarul de otel,
Cu cusma neagra de miel,
Drag i-e codrului de el.
Cum venea la vanatoare,
Purta arcul pe spinare,
Cu lungi plete pan? pe spate,
Dar la frunte retezate,
Copilas in haine stramte,
Usurel mi se mai simte.
De ocheste-o caprioara,
Soimul pe deasupra-i zboara,
De-si intinde mana-n sus,
Soimu-n palma i s-a pus;
Si tot vine chiuind
Si din frunza tot pocnind,
Si cand prinde a canta,
Codri-ncep a rasuna,
Doina cand o tragana
Fruna toata-o leagana,
Ca o canta traganat
Codrului de leganat.
Nime-n juru-i nu era,
Numai mierla fluiera,
Iara el se cobora
Unde apa tremura.
Cucul canta, mierla-i zice:
– Ce cati tu, baiet, pe-aice?
Zice codrul linistit:
– M-am pus de am infrunzit
Pentru ca tu m-ai dorit.
Iara valurile suna,
Miscatoare se aduna,
Printre mrejele de frunze
Cearca soare sa patrunza,
Ard in umbra la racoare
Petele scanteietoare
Si pe-a undelor bataie
Varsa lumina vapaie,
Pe siroaie limpezi, lungi,
Zboara razele ca dungi.
Iar Musatin, stand culcat,
Se asterne pe cantat:
– Codri, codri, dragul meu,
Parca ti-as fi spus-o eu
Sa suni din frunza mereu;
Cu frunzisul frematos
Povestesti asa frumos,
De m-adormi in iarba jos.
Codrul i se inchina
Si din ramuri clatina:
– Hoi Musatin, mai Musatin,
Voios ramurile-mi clatin
Si voios ti-as cuvanta,
Sa traiesti maria-ta!..
Hai Musat, sa ne-ntelegem
Si-mparat sa ni te-alegem,
Imparat izvoarelor
Si al caprioarelor,
Asezat la vrun parau,
Sa scoti fluierul din brau,
Tu sa canti si eu sa cant,
Frunza-mi toata s-o framant,
S-o pornesc vuind in vant
Pe izvoare,
In ponoara,
Unde paserile zboara,
Unde crengile-mi se pleaca
Si caprioarele joaca.
Apa-i zice…: – O, copile,
Mainile intinde-mi-le,
Vino-n fundul luminos,
Ca tu esti copil frumos.
Iar Musatin ii raspunde:
– Geaba ma momesti din unde,
Geaba, codri, dragul meu,
Imi suni din frunze mereu,
Cand m-oi duce de la tine,
Frunza-o plange dupa mine,
Ca de suflet ma apuca
Dor de cale, dor de duca,
Si desi mi-asa de jele
De plansul maicutei mele,
Eu m-as duce, m-as tot duce,
Dor sa nu ma mai apuce.
Si m-as duce-n cale lunga,
Dor sa nu ma mai ajunga;
In zadar in vant ma cheama
Dor de casa, glas de mama,
In zadar rasuna-n vant,
Caci asa menit eu sant:
Sa-mi fac cale pe pamant,
Sa-mi intind cararile,
Sa cutreier tarile,
Tarile si marile.
Fire-ar tare glasul meu,
Ca sa treaca tot mereu
De oriunde oi fi eu:
Peste ape, peste punti,
Peste codrii de pe munti,
Sa ajunga pan-acasa,
Unde-mi sta mama de teasa,
Si sa-i spuie-n multe randuri
Nu muri, mama, de ganduri.
– Nu te duce, mai copile,
Ci de ai in lume zile,
Toate daruieste-mi-le.
Tu sa stii, iubite frate,
Ca nu-s codru, ci cetate,
Dar de mult sunt fermecat
Si de somn intunecat;
Numai noaptea cand soseste
Luna-n cer calatoreste,
Umbra-mi toata mi-o petrece
Cu lumina ei cea rece.
O, atunci un corn imi suna,
Toti copacii impreuna
Misca jalnic frunza-n luna,
Iara lumea mea s-aduna,
Caci copac dupa copac
Toti deodata se desfac.
Din stejar cu frunza deasa
Iese mandra-o-mparateasa,
Cu par lung pan? la calcaie
Si cu haine aurie;
Mandra-i este rochia
Si o cheama Dochia.
Din copaci fara de numar
Ies copii cu soimi pe umar
Si copile multe iese
Cu-a lor manece sumese,
Si pe umerele goale
Poarta donite si oale.
Si porneste-atunci un zbucium,
Sun-un dulce glas de bucium,
Pe carari fara de urme
Vin cerboaicele in turme
Si mugesc incet atat,
Cu talangele de gat,
Si asteapta rabdatoare
Maini frumoase de fecioare,
De le mulg in donicioare.
Caci sa stii, iubite frate,
Ca nu-s codru, ci cetate,
Dar vrajit eu sunt de mult,
Pana cand o sa ascult
Rasunand din deal in deal
Cornul mandru triumfal
Al craiului Decebal.
Atunci trunchi-mi s-or desface
Si-n palate s-or preface,
Vei vedea iesind din ele
Mii copile tinerele
Si din brazii cat de mici
Vei vedea iesind voinici,
Caci la sunetul de corn
Toate-n viata se intorn.
 
 
– Ramai, codri, sanatos,
Ca ma cheama apa-n jos
Si menit in lume sunt
Sa-mi fac cale pe pamant.
 
 
Si Musatin s-apropie
De Bistrita argintie,
Luntrea ce juca pe val
O dezleaga de la mal,
Sare-n ea si ii da drum,
Ca sageata zboar-acum,
Si mergand, mergand departe,
Apa-n doua o desparte,
In largi brazde de argint
Ce se misca stralucind,
Si in umbra[-n zbor] mi-l cura
Si prin verdea boltitura;
Numai p-ici si pe colea
Soarele mai patrundea,
Ici e umbra, colo soare
Pe ape tremuratoare.
El pe maluri inflorite
Vede turme ratacite;
Caii pasc langa paraie,
Ca la lebede se-ndoaie
Gatul lor. Iar capul mic
Ei deodata il ridic?
Si urechile ciulesc
Pe cand luntrea o zaresc.
El plutea, plutea mereu,
Codrul suna bland si greu.
Cand deodata zi se face.
Codru-n doua se desface
Si pe ape rotitoare
Scanteiaza mandru soare
Si-nainte-i vede-un munte.
Cu-a lui crestete carunte,
S-a cladit stanca pe stanca
Incepand din vale-adanca,
Si purtand pe el paduri
Peste nourii cei suri,
Isi ridica in senin
Crestet de zapada plin.
Si spre mal se-ndreapta iara
Luntrea mica si usoara,
Iar Musatin se coboara,
Calea muntelui apuca,
Pana-n varfuri sa se duca,
Pan? ce noaptea l-au ajuns
In cel codru nepatruns.
Dar cu noaptea-n cap porneste,
Se tot urca voiniceste,
Doara culmea va sui-o
Pe cand s-o miji de ziua.
Si pe culmea inaltata
El ajunge deodata
Si facandu-si ochii roata
Mistuieste lumea toata,
Ca departe se-ntind sesuri,
Ce cu ochii nu le masuri,
Unde soarele cel sfant
Parca iese din pamant.
 

…

 
Iar in liniste de vant
Trec departe de pamant
Cu-a lor panze atarnate
Mii corabii incarcate.
Iar privind spre miazazi
Dunarea el o zari
Intr-un arc spre mare-ntoarsa
Si pe sapte guri se varsa.
 

…

 
Vai coboara fumegand,
Dealuri mandre inverzind,
Vede codrii cum coboara,
Deal cu deal, scara cu scara,
Resfirandu-se pe ses,
Unde raurile ies,
Si pe varfuri de paduri
Manastiri cu-ntarituri;
Vede targuri, vaduri, sate
Pe campie presarate,
Vede mandrele cetati
Stapanind pustietati,
Vede turmele de oi
Cu ciobanii dinapoi,
Cu fluiere si cimpoi,
Iara ergheliile
Petreceau campiile
Si de-a lungul raurilor
S-asterneau pustiurilor.
 
 
Iara soimul tinerel
Pe asupra-i zboara el
Si din gura-i cuvanta:
– Sa traiesti, Maria ta!
 

…

DRAGOS-VODA CEL BATRIN

 
Dragos-Voda cel batran
Pe Moldova e stapan,
Si domnind cu toata slava
Sade-n scaun la Suceava,
La Suceava laudata,
Cu ziduri incunjurata,
Zid de piatra nalt si gros,
Ca pe el merg cinci pe jos
Si au loc cu de prisos,
Ca merg trei calari alaturi
Si mai au loc pe de laturi
Caii mandri sa si-i joace
Cand incolo, cand incoace;
Iar din negri trunchi de stanca
Peste valea cea adanca,
Pe deasupra de cetate,
De biserici si palate,
Sta domneasca cetatuie,
Ce cu crestele-i se suie,
Repezite inspre nori
Peste codrii sunatori,
Cu-a ei ziduri, cu-a ei bolti
Si cu turnuri pe la colti,
Ziduri grele si cu creste
Cum au fost si nu mai este.
Pintre arcurile grele,
Pintre negrele zabrele
Abia soarele strabate
Intre tinzi intunecate;
In pereti de piatra goala
Au infipt faclii de smoala,
Fumegand, cu flacari rosii,
Lumineaza-ntunecosii
Stalpi de piatra grei si suri
Unde-atarna armaturi,
Aratand a lor rugina
Sub faclia de rasina,
Paveze, manusi leite,
Casce mandre, poleite,
Si pieptare, obrazare
Si arcuri de vanatoare.
Iar in fundul salei drepte
Se-nalta pe sapte trepte
Tronul domnului crestin,
Coperit de-un baldachin;
Iara-n jetul auriu
Sade Dragos brumariu,
Barba alba pan-in brau,
Cu ochi negri viforosi;
 
 
Coroana de aur ros
Stralucind frumos pe frunte
Peste pletele carunte;
Pe-a hlamidei sale cute
Flori de aur sunt cusute;
Si cu fata inteleapta
Si cu schiptru-n mana dreapta.
 
 
Iar l-a tronului picioare
Se insira pe covoare
Jeturi de lemn de stejar
Sapate cu mestesug;
Icea sese, colo sese,
Pentru boierii alese:
Vornicul Tarii-de-Jos
Sta in scaun luminos,
Un batran si bland mosneag
Cu albastrul lui toiag,
Ce-i cu aur impletit
Cu pietre acoperit;
 

…

 
Cel din Neamt si de la Vrance
Razimat statea pe lance,
Dar pe toti i-ntrece-n slava
Parcalabul de Suceava.
Si astfel, jur imprejur,
Sed in blane de samur,
Cu pieptare la un fel
Si cu manici de otel.
Cei ce-n lume se inalta
Cizme rosie incalta,
Cizme rosi impintinate
Si pieptare-mplatosate,
Camasi de zale marunte,
Ce par ca focuri de munte,
Cine-n oaste are carma
Poarta camasa de sarma…
 

IN ZADAR IN COLBUL SCOLII…

 
In zadar in colbul scolii,
Prin autori mancati de molii,
Cauti urma frumusetii
Si indemnurile vietii,
Si pe foile lor unse
Cauti taine nepatrunse
Si cu slovele lor strimbe
Ai vrea lumea sa se schimbe.
Nu e carte sa inveti
Ca viata s-aiba pret -
Ci traieste, chinuieste
Si de toate patimeste
S-ai s-auzi cum iarba creste.
 

CE SUFLET TRIST…

 
Ce suflet trist mi-au daruit
Parintii din parinti,
De-au incaput numai in el
Atatea suferinti?
 
 
Ce suflet trist si far? de rost
Si din ce lut inert,
Ca dup-atatea amagiri
Mai spera in desert?
 
 
Cum nu se simte blestemat
De-a duce-n veci nevoi?
O, valuri ale sfintei mari,
Luati-ma cu voi!
 

DINTRE SUTE DE CATARGE

 
Dintre sute de catarge
 Care lasa malurile,
Cate oare le vor sparge
 Vanturile, valurile?
 
 
Dintre pasari calatoare
 Ce strabat pamanturile,
Cate-o sa le-nece oare
 Valurile, vanturile?
 
 
De-i goni fie norocul,
 Fie idealurile,
Te urmeaza in tot locul
 Vanturile, valurile.
 
 
Nenteles ramane gandul
 Ce-ti strabate canturile,
Zboara vecinic, inganandu-l,
 Valurile, vanturile.
 

CU PANZELE-ATARNATE

 
Cu panzele-atarnate
In liniste de vant,
Corabia strabate
Departe de pamant.
Iar stolul randurelelor
Trece-ntre cer si mare…
O, stelelor, stelelor,
Nemuritoare,
De ce si voi nu va luati
Pe-ale lor urme oare?
 
 
De ce ma intristeaza
Ca valurile mor,
Cand altele urmeaza
Rotind in urma lor?
De ce caderea florilor
S-a frunzelor ne doare?
O, norilor, norilor,
Sti-veti voi, oare,
De ce raman atatea-n veci
Si numai omul moare?
 
 
In cer intotdeuna
Urmam al nostru mers,
Ca soarele si luna
Rotind in univers.
Un crez adanc patrunde-va
De-a pururi omenirea
Ca undeva, undeva
E fericirea;
Si toti alearga dupa ea:
N-o afla nicairea.
 

DIN CERURILE-ALBASTRE

 
Din cerurile-albastre
Luceferi se desfac,
Zambind iubirii noastre
Si undelor pe lac.
De glasul pasarelelor
Pe ganduri codru-i pus.
O, stelelor, stelelor,
Unde v-ati dus?
 
 
In turme calatoare
Trec nourii pe ceri,
Ce seaman pieritoare
Duioaselor dureri.
De stralucirea florilor
E campul tot rapus.
O, norilor, norilor,
Unde v-ati dus?
 
 
Soptiri aeriane
Patrund din mal in mal
S-a stelelor icoane
Pre fiecare val.
De ochii tai cei plini de-amor
Aminte mi-am adus.
O, stelelor, stelelor,
Unde v-ati dus?
 
 
Cum iedera se leaga
De ramuri de stejar,
Mi-a fost odata draga
Si dragu-mi este iar.
De bratul tau cuprins cu dor
Aminte mi-am adus.
O, bratelor, bratelor,
Unde v-ati dus?
 

DE-ATATEA ORI…

 
De-atatea ori am fost sa mor,
De dragul dragii mele…
Ce s-au ales de-atat amor,
O, stele, eternelor stele?
Si viata toata mi-am inchis
Gonind la idealuri…
Ce s-au ales de-atata vis,
O, valuri, eternelor valuri?
 

DOINA

 
Ce sta vantul sa tot bata
Prin frunza de tei uscata
Si frangandu-si ramurile
Sa loveasca geamurile?
Iara tu de ce suspini
Cand privesti peste gradini?
Nu mai sta de tot ofta
Si in gand nu ma mustra:
Ca atunci te voi uita
Cand nu s-or mai arata
Langa mare raurile,
Langa drum pustiurile,
Luna si cu soarele
Si-n codru izvoarele.
Vei av? de suspinat,
Cand vei sti ca te-am uitat,
Cand vei sta ca sa ma-ngropi
Pe cararea dintre plopi,
Si-atunci vantul o sa bata
Prin frunza de tei uscata,
Scuturand-o, risipind-o,
De ti s-o uri privind-o.
 

DE-AR FI MIJLOACE

 
De-ar fi mijloace
Si-ar fi putinta
Cum m-as mai face
Dupa dorinta!
M-as face-oglinda
Stralucitoare.
Sa te cuprinda
Pan? la picioare.
Pieptene de-aur,
Ce-n mangaiere
Parul neteaza
Fara durere.
Un vant m-as face,
Ce lin si-n taina
De piept desface
Usoara haina.
Un somn m-as face
Dulce de vara
Sa-ti inchiz ochii
In orice sara.
Dar n-am mijloace
Nici e putinta
De a ma face
Dupa dorinta.
 

SARMIS

 
Mijeste orizontul cu raze departate,
Iar marea-n mii de valuri a ei singuratate
Spre zarea-i luminoasa porneste sa-si uneasca
Eterna-i neodihna cu linistea cereasca.
 
 
Natura doarme dusa, tariile in pace.
Din limpedea naltime pe-alocuri se disface
O stea, apoi iar una; pe ape diafane
Isi limpezesc in tremur pe rand a lor icoane.
Tot mai adanc domneste tacerea inteleapta -
Se pare cum ca noaptea minunea si-o asteapta.
 
 
Deodata luna-ncepe din ape sa rasaie
Si pan? la mal dureaza o cale de vapaie.
Pe-o repede-nmiire de unde o asterne
Ea, fiica cea de aur a negurei eterne.
Cu cat lumina-i dulce pe lume se mareste
Cresc valurile marii si tarmul negru creste
Si aburi se ridica din fund de vai spre dealuri.
O insula departe s-a fost ivind din valuri,
Parea ca s-apropie mai mare, tot mai mare,
Sub blandul disc al lunii, stapanitor de mare.
 
 
Din umbra de la maluri s-a desfacut la larg
O luntre cu-a ei panze sumese de catarg.
Taind in doua apa, ea poarta o pareche:
Pe Sarmis, craiul tanar din Getia cea vechi,
Mireasa-i in picioare, frumoasa ca o zana,
Statea si pe-a lui umar isi sprijina o mana.
 
 
Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitandu-se in jos,
Iar tei cu umbra lata si flori pana-n pamant
Spre marea-ntunecata se scutura de vant.
 
 
– De cate ori, iubito, ma uit in ochii tai,
Mi-aduc aminte ceasul cand te-am vazut intai.
Ca marmura de alba, cu mani subtiri si reci,
Strangeai o manta neagra pe sanul tau… In veci
Nu voi uita cum tampla c-o mana netezind
Si fata ta spre umar in laturi intorcand,
Stiind ca nimeni nu e in lume sa te vada,
Ai fost lasat in valuri frumosul par sa cada.
In orbitele-adance frumosii ochi ce-ncanta,
Pierduti in visuri mandre, priveau fara de tinta.
Si tu zambeai, c-un zambet cum e numai al tau,
Nu te-a mai vazut nimeni cum te vazusem eu…
Si plini iti erau ochii de lacrimi si de foc,
Pe-al genei tale tremur purtand atat noroc…
De ce zambeai tu oare? Vrun cantec bland de jale
Au desteptat in taina glasul gandirii tale?..
Pluteai ca o usoara craiasa din povesti.
Dintr-o zambire-n treacat simtii ce dulce esti!
Si cum mergeai, armonic si lin iti era pasul,
Ramas in nemiscare m-a fost cuprins extasul,
Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu,
Tu, gingasa mireasa a sufletului meu…
De-atuncea cu pustiu-mi statut-am sa ma cert,
Urmand cu-a mele brate o umbra in desert…
Pan? ce-n sfarsit ajuns-am sa mangai chipul sfant
Al celei mai frumoase femei de pre pamant.
Ce zeu din cer te puse in calea mea sa iesi,
O, frageda fiinta ca floarea de cires!
Cum s-a putut ca-n lume asa minuni sa steie,
Caci tu esti prea mult inger si prea putin femeie!
Si fericirea-mi, scumpo, nici indraznesc s-o crez.
Tu esti? Tu esti aievea? Sau poate ca visez…
Daca visez, te-ndura, ramai la al meu piept
Si fa ca pe vecie sa nu ma mai destept.
 
 
Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitandu-se in jos,
Iar tei cu umbra lata, cu flori pan-in pamant,
Spre marea-ntunecata se scutura de vant.
 
 
Ea cade in genunche sub florile ce ploua.
Grumazul i-l cuprinde cu bratele-amandoua,
Lasand pe spate capul… – Copile! n-o sa mantui?
Caci fioros de dulce, pe buza ta cuvantu-i…
Si cat de mult ridici tu, in gand pe-o biata roaba!
Comoara ta din suflet e singura-mi podoaba,
Cu focul bland din glasu-ti, iubite, ma cutremuri,
De-mi pare o poveste de-amor din alte vremuri.
Si ochiul tau adanc e si-n adancime tristu-i,
Cu umeda-i privire tu sufletul imi mistui!
O, da-mi-i numai mie si nu-i intoarce-n laturi,
De noaptea lor cea dulce in veci nu ma mai saturi…
Las? sa orbesc privindu-i, iar tu asculta-ncoace
Cum sta la sfaturi marea cu stelele proroace
Si codri aiureaza, – izvoarele-i albastre
Soptesc ele-nde ele de dragostele noastre.
Luceferii, ce tremur sclipind prin negre cetini,
Pamantul, marea, cerul cu toate ni-s prietini,
Cat ai putea departe lopetile sa lepezi,
Ca-n voie sa ne duca a marii unde repezi.
Oriunde ne vor duce in farmecul iubirii,
Chiar de murim, ajungem limanul fericirii.
 
 
Ea manile-amandoua le pune pe-al lui crestet…
Frunzis purtat de vanturi pe valuri cade vested.
Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitandu-se in jos,
Iar tei cu umbra lata, cu flori pana-n pamant
Spre marea-ntunecata se scutura de vant.
 
 
Din codrii singurateci un corn parea ca suna.
Salbatecele turme la tarmuri se aduna.
Din stuful de pe mlastini, din valurile ierbii
Si din poteci de codru vin ciutele si cerbii,
Iar caii albi ai marii si zimbrii zanei Dochii
Intind spre apa gatul, la cer inalta ochii.
 

GEMENII

I

 
O candela subtire sub bolta cea inalta
Lumina peste regii cei dacici laolalta,
Cari taiati in marmur cu steme si hlamide
Se insirau in sala sub negrele firide,
Iar colo-n fruntea salei e-un tron acoperit
C-un negru val de jale, caci Sarmis a murit.
Iar chipu-i – cel din urma in lungul sir de regi -
Sub valu-i ca pe-o umbra, abia il intelegi.
 
 
Deodata crasca fierul in dosu-unei firide.
A unei tainiti scunde intrare se deschide,
De sub o manta lunga se-ntinde-o alba mana,
Ce tine o faclie aprinsa de rasina,
Care ii bate-n fata si-i lumineaza chipul…
Pe-un stalp taiat, orlogiul isi picura nisipul.
Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni -
Ca umbra cu fiinta sunt amandoi asemeni -
Incet inainteaza, faclia si-o ridica
S-urechea atiind-o el asculta: "Nimica!
Un ceas mai am, si iata ca voi ajunge-n fine
Atat de sus in lumea creata pentru bine.
Creata pentru bine ne spun cartile vechi,
De mii de ani ne suna legenda in urechi…
Si am vazut virtutea gasind a ei rasplata,
Ce nu numai de oameni – de zei e-nvidiata,
Rasplata prea frumoasa: un giulgi si patru scanduri.
De cand vazui aceasta, am stat mereu pe ganduri:
Sa-mi stampar lacomia? Pe langa dulci izvoara
Sa trec murind de sete pentr-o asa comoara?
Pe cand c-un om in lanturi – de-i frate, chiar, ce-mi pasa
Daca-l imping in laturi? – O cale luminoasa
Nainte-mi se deschide? L-am dat deci la o parte,
De-ale virtutii bunuri sa aiba singur parte.
Ei! Lumea-i impartita in prosti si in sireti,
Iar patimelor rele viclenii le dau pret.
Samanta roditoare se cade ca sa sameni.
Ca sa fii domn, se cade sa-i iei adanc pe oameni.
Voiesti ca sa se-nchine cu toti l-a tale oase,
Atunci invie-intr-insii pornirea dusmanoasa,
Invidia si ura boteaza-le virtuti,
Numeste-erou pe-un gade ca fierul sa-i ascuti,
Pe cel viclean si neted numeste-l intelept,
Nebun zi-i celui nobil si simplu celui drept,
Din patimi a multimii fa scara la marire
Si te-or urma cu totii in vecinica orbire.
Cu laude mangaie desertaciunea lor,
Din roiuri rasipite vei face un popor
Si sigur fii la rele de-a pururea urma-va,
Cu sange si cenusa pamantul presura-va…
Fereste-te de una, sa te pazeasca ceriul,
Sa nu te-mping-un demon a spune adevarul.
A spune: ca nu-s vrednici decat de-adanc dispret,
Ca pentru-o vorba goala jertfesti a lor vieti,
Ca-n tine nici iti pasa macar de-ale lor pasuri,
Ca cu a lor micime de suflet tu ii masuri,
Ca lauda, cu care i-ncarci e o ocara,
Ca tot ce e ca dansii e vrednic ca sa piara".
 
 
Deodata iar asculta… se imfla a lui nari,
Aude glasuri multe si pasi urcand pe scari,
Iar usa de la mijloc da aripele-n laturi,
De intra voievozii de tari si de olaturi,
In fruntea lor c-un preot batran… Iara mosneagul,
Cu laurul vecinic verde in paru-i alb, toiagul
De aur si-l ridica: – Brigbelu, iata ora
Ca-n numele multimii si-n fata tuturora,
Venii sa chem de trei ori pe rege-n gura mare
Si daca nici acuma din umbra-i nu rasare,
Sa-ti oferim coroana, caci legea ne prescrie
Ca peste-un an nici tronul desert sa nu ramaie,
Nici vaduva coroana de tampla cuvenita".
Pe un tripod s-aduce catuia aurita.
Cu faclii stinse-n mana-n genunche cad ostenii,
Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii.
De fumul lor albastru se imple bolta nalta,
S-acopere multimea, iar flacarile salta,
Toti in genunchi cu groaza asculta in tacere
Iar preotul incepe cu glas plin de durere:
– In numele Cel?ia, al carui vecinic nume
De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume,
Cand limba-i neclintita la cumpenile vremii,
Toiagul meu s-atinge incet de varful stemei
Regesti, si pentru dansa te chem – daca traiesti,
O, Sarmis, Sarmis! Sarmis! rasai de unde esti.
Pe ochi tiind o mana facliile-si intind,
La sfantul foc din mijloc cu toti si le aprind.
Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier,
Iar bratele ridica facliile in aer.
Iar preotul smunceste c-o mana panza fina
Ce-acopere statua de marmura senina
Si tesatura neagra de-un fin si gingas tort
Lasand sa cada-n flacari, sopteste-adanc: – E mort!
Brigbelu se repede-n fereastra si priveste.
O mare de lumina pe-o clipa il orbeste,
El vede mii de facle lucind si mii de suliti,
Multimea si ostasii se-mping vuind pe uliti,
Iar negre tac deasupra a capistelor bolti
S-ale cetatii ziduri c-un turn la orice colt.
 
 
S-a strecurat multimea si sala-i iar pustie.
Prin ea Brigbelu singur imbla ca o stafie…
Adanc fugira ochii in cap, pierit e chipul,
Orlogiul in uitare de mult si-a scurs nisipul,
Cand iata o femeie mai alba ca omatul,
Iesind incet din umbra, o-ntoarce de-a-ndaratul,
Priveste cum din discul de aur iese fum
Si zice rar si rece: – Esti multamit acum?
Atuncea el tresare si ochii invarteste.
Cum sta-nainte-i nalta, privind o mistuieste:
– O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,
Odor cu par de aur si ochiul intelept.
Ca zece morti deodata durerile iubirii-s -
Cu-acele morti in suflet eu te iubesc, Tomiris.
– Dar lasa-ma –  ea striga. –  Ce galben esti la fata,
Suflarea ta ma arde si ochiul tau ma-ngheata.
Ce ma privesti atata? A ta cautatura
Ma doare, cum ma doare suflarea ta din gura.
Ce ochi urat de negru! Cum e de stins si mort!
Inchide-l, ah, inchide-l – privirea ta n-o port…
– Dar ma iubesti, Tomiris –  tu ma iubesti atat,
Precum pe al meu frate nicicand nu l-ai iubit.
– Da, simt ca in puterea ta sunt, ca tu mi-esti domn -
Si te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn.
Simt ca l-a ta privire vointele-mi sunt sterpe,
M-atragi precum m-atrage un rece ochi de serpe,
Fugi, fugi in lumea larga! Ma faci sa-nnebunesc,
Caci te urmez si totusi din suflet te urasc.
El o cuprinde… Fata ei alba-atuncea piere
Si gura ei se strange de-o stranie durere.
Ea ar tipa si glasul in gat i se ingaima.
Ea il sorbea cu ochii, desi murea de spaima…
Si cum stau mana-n mana… tresar, tot mai aproape
Se strang si peste ochii-i isi lasa-a ei pleoape.
Din tainita adanca parea c-aud un vaier.
Deasupra ei Brigbelu, naltand faclia-n aer,
Ii zise: – O, iubito, din nou ti se nazare.
Iar ea mereu asculta, s-aude i se pare:
"Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitandu-se in jos,
Iar tei cu umbra lata, cu flori pan-in pamant
Spre marea-ntunecata se scutura de vant!"