Loe raamatut: «O viata zbuciumata. Spovedania unei invatatoare», lehekülg 3

 
“Ducînd povara anilor în spate, ne învăţai pe noi să facem carte
Şi pentru firul cel de păr cărunt, mă închin pînă la pămînt”.
 

Îmi este dureros fiecare 1 septembrie. E toamnă şi frunzele îşi dansează valsul înstrăinării, impunînd atmosfera de melancolie, văzînd că încă o generaşie este în trecere. Se macină timpul, adunînd imaginea anilor în istorie. Mai trece o toamnă şi încă una… “Dar lumina cuvîntului de tine semănat, aprinde mii de lumini pe pămîntul însetat. Seminţele vorbelor tale înţelepte încolţesc în credinţă şi speranţă, aduc iubire unde e ură, adevărul, unde e minciună, mîngîiere unde e durere.”

Pagina neagră în istoria poporului moldovenesc

La 22 iunie anul 1941 s-a început războiul pentru apărarea patriei cu Germania hitleristă.

Mare necaz s-a năpustit peste toată ţara. Zi de zi cădeau mii de bombe. Ţin bine minte cum toţi vecinii noştri se ascundeau de bombardament în beciul nostru, fiindcă era mare şi bine construit.

Satul nostru Caşcalia este aranjat între 2 dealuri. Şi iată că de peste un deal înaintau trupele germane, de peste altul – oştirile ruse şi cădeau bombele una după alta. În ziua aceea, spre înserate, în beciul nostru a întrat un ostaş sovietic, fugea şi el săracul de moarte, fugea de armata rusă, în felul acesta era trădător, fugea de armata germană ca duşman, era bine prins în capcană. Mama i-a dat o bucată de pîine şi i-a zis să stea cu noi în beci, dar el ne-a explicat că trebuie să plece, precum de îl găsesc pe el aici “Vă împuşcă pe toţi!” şi el a plecat. A doua zi l-am văzut călcat de un tanc rusesc. Femeile l-au bocit, acesta a fost primul cadavru al acestui ostaş fără nume şi l-au îngropat sub umbra unui nuc din grădină. In buzunar nu avea documente, ci numai o poezioară scrisă pe un colţ de ziar vechi: “Tovarăşul meu, tu ai căzut în lupta crîncenă cu duşmanul, Nu striga, nu plînge mereu, nu te ofta, tu nu eşti rănit, eşti mort. Ce să fac? Îţi scot ciobotele tale pentru o amintire fiindcă noi trebuie să înaintăm”. Multe cadavre ale ostaşilor de diferite naţionalităţi au rămas pe cîmpuri. În viile noastre zăceau multe cadavre umflate şi împuţite, neîngropate. Pe toţi îi aştepta cineva acasă. Era o jale extraordinară… Multe filme despre război am vizionat, dar ce am văzut eu pe câmpuri de război, numai în satul nostru, era imposibil de povestit, aceste evenimente s-au memorizat greu în mintea mea de copil. Mai tîrziu, cînd terminasem Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Sociale, eu organizam în şcoală cu copii diferite serate despre acele ore retrăite în timpul războilui. După ce s-a terminat războiul, ecoul lui încă continua. Aici-colea explodau minele şi bombele de pe cîmpul de luptă. Aceste terenuri trebuiau prelucrate şi astfel, zi de zi, se întîmplau nenorociri. Pe unele locuri special erau lăsate unele obiecte mici ca stilouri. Copiii se repezeau după ele, după aceste obiecte distrugătoare, şi explodau cu ele în mînă pe loc. Pe cîmpiile de la Vozoaca, aşa se zice unui mare teren de pămînt, se găseau cadavrele ostaşilolr de diferite naţionalităţi, pe suprafaţa pămîntului nu mai avea cine să îngroape atîtea cadavre. Aşa aceste trupuri au fost mîncate de viermi, cioare şi animale sălbatice pe cîmpuri.

Foametea din anii 1946—1950

Nu era deajuns că războiul a distrus totul, dar şi după acest război crîncen a fost o secetă extraordinară pe pămîntul nostru natal. Bîntuia o foamete, foametea ce aducea mii şi mii de cadavre. Oamenii se umflau butuc de foamete. Despre asta este oribil să-ţi aduci aminte. Noi copiii eram speriaţi şi mustraţi de părinţi să nu ieşim în stradă, că se auzea fel de fel de cazuri, că cine ieşea din casă era prins şi nu se întorcea. Oamenii, din mare disperare de moarte, se mîncau unii pe alţii. Mama lucra la o cantină la spitalul din sat. Ca să scape cei 2 copii de foame, pe Gică şi pe Nina, mama ascundea în sîn cîteva boabe de fasole sau porumb şi cumva a întreţinut pe cei 2 copii slăbiţi, lipiţi păjnîntului. Eu eram studentă la Şcoala Pedagogică şi nouă ne dau de amează o farfurie de balabură şi o bucăţică de pâine, totuşi statul avea grijă să nu moară studenţii de foame… Era foarte grozav să vezi cum mor oamenii de foame, căzînd pe unde ase nimerea în stradă sau în cîmp.

Ai fi auzit tu, cititorule, cum oamenii în acea desperare mîncau tot ce era posibil, se mîncau unul pe altul, dezgropau cadavrele morţilor şi le mîncau, era ceva incredibil. Da, voi, această generaţie, nici nu credeţi, dar noi am retrăit toate aceste spectacole a veţii omeneşti. Prin sat nu mai întîlneai cîini, pisici, nemaivorbind de animale domestice sau păsări. Era pe la sfîrşitul cursului al II-ea, cînd tatica mi-a adus mîncăruri din carne de cal, aceasta a fost cea mai delicioasă mîncare. Soacră-mea îmi povestea cum a scăpat copiii de foamete, a închis vaca în casă, fiindcă totul se fura şi cu asta a scăpat de foamete. Aceasta a fost o amară pagină a veţii beţilor moldoveni după război. După ce a murit de foame jumătate din populaţie, sovieticii, fraţii mai mari ai noştri, au hotărît să ne ajute, fiecare din noi primeau cîte 200 de grame de grăunţe de grîu sau porumb. Da, acesta a fost o foamete organizată de către fraţi, să ne ţină în genunchi… După ce ne-am mai înfiripat, vara strîngeam spice de grîu, după ce roada era strînsă de pe cîmp. Fiind foarte flămînzi, nu mai aşteptam ca mama să rîşnească aceste boabe, le mîncam aşa crude şi ne umflam pîntecele. Mai tîrziu, tata a construit o rîşniţă din două petre, aşa-numită moară de măcinat grînele cu mîna. Nu aveam ce duce la moară, doar aveam cîţiva pumni de grîne numai. Veneau mulţi săteni să macine acel puţin de boabe dintre care ne lăsa şi nouă drept plată cîte un pumn de grîne. Aşa am ieşit biruitori din grozava foamete. Mai tîrziu, prin anii 1947—48, cînd grînele au rodit după o abundenţă de ploi, ţăranii au prins la puteri şi au început să-şi prelucreze ogoarele. Şi aici fraţii sovietici au numit “postavca”, adică norma de grîne ce ţăranul trebuia s-o dea la stat. Şi acest bir, această postavcă, era aşa de înaltă că bietul ţăran nu putea s-o îndeplinească. Şi atunci jandarmii ruşi, cu nişte ţăvi lungi, căutau unde ţăranii ar fi ascuns grînele şi cu măturicea strîngeau ultimile grăunţe şi le încărcau în saci, în căruţe le transportau în Rusia de la gara Căinări. Şi iarăşi foamete, şi iarăşi ţăranul moldovean ridica mîinile spre cer, Doamne, Dumnezeule, cum mai poate suporta un om atîtea necazuri? Şi iată puterea sovietică, bănuind pe unii ţărani că ascund grînele pentru a-şi întreţine familia, prin sudoarea muncii sale, îi numeau pe ei chiaburi, duşmani ai poporului. Nu putea nimeni să deschidă gura, că imediat era trimis la închisoare. Toţi erau speriaţi cu deportarea lor în Siberia. Noi, copiii alergam pe toate dealurile în căutarea rîbcei sau rabsul. Rabsul era o plantă sălbatică, dar omul de nevoie totul poate inventa. Din acele seminţe mărunte negre se măcina şi se prelucra oloiul. Văd aici în Germania lanuri întregi se plantează această plantă şi din ea se prelucrează uleiul Rabsoll. Planta înfloreşte o culoare galbenă.

Foametea a fost una dintre marile catastrofe cu care umanitatea a trebuit să se confrunte de-a lungul istoriei. Dacă nazizmul a folosit înfometarea împotriva popoarelor considerate rasial “inferioare”, comunismul a folosit-o pe scara largă pentru terorizarea întregii populaţiei dintr-un anumit teritoriu. Anii 1945—46 au fost ani secetoşi în Moldova. Mărfurile ce erau aduse erau cartelate.

Sectia de limba rusa, scoala din Ghidighici. 1986

Fiecare locuitor primea o cartelă pentru cumpărarea unor mărfuri. Fiind studentă la Şcoala Pedagogică, primisem şi eu o cartelă. Şi iată că am perdut-o şi atunci, vai de capul meu, am îndurat foame şi necaz. Oamenii erau rău disperaţi, în sat se auzea multe straşnice întîmplări. Din cauza slăbirii organizmului, oamenii se umflau. Se spune că foametea e mai gravă şi decît războiul. O mamă îşi mîncase copilul său. Ea zicea: “Doamne, iartă-mă, copilul meu era deja mort. Groaza de a muri de foame m-a pus la încercare să mînînc fetiţa. Da, am fiert-o şi am mîncat-o, iar oasele le-am pus într-o cutie şi le-am îngropat în grădină, dar locul acela l-am înecat cu lacrimi”. Dar acele fapte se ţineau în taină. Unde s-a mai văzut aşa ceva? Şi gîndiţi-vă, de ce adevărul despre foamete să nu fie spus pînă la capăt!… În cartea sa “Foametea în Moldova”, Anatol Ţăranu şi George Rusnac scriau despre acele vremuri grele. Desigur trebuie să ai mare curaj să te apropii de asemenea teme foarte dureroase. Îţi trece fiori prin tine cînd îţi aduci aminte de această perioadă, dintre cele mai tragice din istoria noastră, cînd a murit ori a dispărut fiecare al 2-lea om din Moldova. Foametea a fost un cataclism groaznic. Îmi aduc aminte de cea bucăţică de pâine cleioasă, uneori plină cu viermi, de 70 g, după care trebuia să stai ore întregi în rînd, căzînd acolo în rînd fără puteri. A încercat şi Ion Druţă să vorbească pe această temă, dar a facut-o cu jumătate de gură, mai mult nu se putea de vorbit pe timpuri. Despre foametea din anii 1946—47 e datorie a memoriei trebuie să scrii adevărul. Foametea a distrus societatea intelectuală, tradiţiile şi cultura. Era timpul, cînd trebuia să te mulţumeşti cu puţinul, să ai răbdare nelimitată, să te supui mereu. În “Cartea foametei” există un pasaj despre un ostaş care a trecut prin para focului în război, dar întors acasă a văzut cum îi mor de foame cei doi copilaşi. Teama de a muri de foame este una dintre cele mai paralizante. În timpul foametei eu m-am găsit în oraşul Bender la Şcoala Pedagogică. Eram studentă în cursul întîi. Într-un fel studenţii erau păziţi de acestă groaznică foame, fiindcă statului îi trebuiau cadre pedagogice aici în Moldova. Majoritatea studenţilor erau de peste Nistru, adică de pe teritoriul Transnistriei de astăzi. Tatăl meu, fiind director de şcoală în satul nostru natal, m-a prezentat şi pe mine cu alţi tineri din sat să urmez Şcoala Pedagogică. Mă gîndeam de ce tatăl meu s-a stăruit să mă dea aşa de mică, adică după 4 clase, îmi era tare greu, creierul meu de copil obosea de ˝zubreala de toate zilele˝, dar am învins totul. Cred că el m-a ferit să nu mor şi eu de foame, aşa cum au suferit cei 2 copii, Gică şi Nina. Grele vremuri au fost, foarte grele. Dar eu am fost martorul acestor furioase vremuri. Mă cutremură acele memorii.

Aşa ne-au zguduit anii războiului. În sfîrşit s-a terminat războiul, a devenit viaţa paşnică, s-a întors şi tatăl meu de pe cîmpul de luptă. El ne povestea cum, ca prin urechile acului, a rămas şi el în viaţă, cum au şuierat gloanţele pe lîngă el şi chiar şi pălăria i-au spart-o, el ca prin minune a scăpat. Tatăl meu, Modiga Ion, a început să lucreze ca învăţător de matematică la şcoala din sat. Mai tîrziu a fost numit director de şcoală. În anul 1946, am terminat şi eu 4 clase primare. Tatăl meu, fiind director de şcoală în satul Caşcalia, primise o indicaţie obligatoare din judeţul Taraclia, precum că trebuia să trimită la învăţătură cîteva candidaturi de fete şi băieţi în oraşul Bender la Şcoala Pedagogică. Era o necesitate vitală, sudul Moldovei ducea lipsă de cadre pedagocice, iar ţăranii nu vroiau să-şi trimită copii departe de casă. Stăruindu-se urgent, tatăl meu ducea convorbiri cu părinţii acelora, dar mai mult fără rezultat, precum că copiii lor, după şcoala primară, trebuiau să muncească în cîmp. Era o situaţie grea. După ce s-a format colhozul “Drumul Nou” în sat trebuiau multe braţe de muncă. Cu chin cu vai s-a ales tatăl meu cu cîţiva flăcăi din sat, de fete părinţii nici nu vroiau să audă, printre ei Pîntea Petru, Ţurcanu Ion, Pascal Mihail, Coliban. Cu ei trebuia să se prezinte la Şcoala Pedagogică. Dar erau de tot puţini şi pe loc îi veni ideea de a mă lua şi pe mine cu ei. Eu eram o copilă mică, de 11 ani, mă rog, firavă, ruşinoasă, şi pe lîngă toate acestea eu trebuia să cunosc materialul obiectelor ce nu mi s-a predat în clasele primare, îmi trebuia, desigur, şi un certificat corespunzător pentru terminarea acelor 7 clase ce nu le terminasem, drept că şi ceilalţi băieţi terminaseră numai cîte 4—5 clase, în timp de război nu-ţi mai venea a carte. Vai de mine! Nu-mi dădeam seama ce mă aşteaptă. Ei, curînd, în august, trebuia să susţină examenele de intrare la Şcoala Pedagogică. Ţin bine minte ca acum, primul examen a fost geografia, habar n-aveam de aşa ştiinţă, ea se preda numai în clasele superioare. “Tu vei deveni învăţătoare!” îmi zise tatăl meu. Ce o mai fi şi asta? nu-mi dădeam seama, ce o mai fi şi cuvîntul ˝pedagog˝, ştiam că tatăl meu, ca învăţător şi ca director de şcoală, era stimat în sat şi iubit de elevi şi părinţi, dar eu, eu nu cunoşteam încă nimic, eram un copil cu puţină experienţă de viaţă.

Pe o cărăruie întortochiată, ce trecea prin satul Zolotievca spre Tighina, mă ducea de mînă tatăl meu, Modiga Ion. Mă dor picioarele, mă ustură ele de afurisiţii de ghimpi, mă jeluiam eu încă somnoroasă. Şi roua de dimineaţă îmi umezea încălţămintea. Nu credeam eu în realizarea acelor idei ale tatălui meu, căci aveam numai 4 clase terminate şi toată pregătirea mea pentru examene erau cele povestite de tătaica în drum, pe jos de la Caşcalia spre Tighina, o distanţă de vreo 58 de kilometri. Dar cum voi da eu examenul la geografie?! “Nu-i nimic, mergem pe jos, pînă la Tighina sînt 58 de kilometri şi eu îţi povestesc temele principale.” Fiind, cred eu, cu mintea ageră, am însuşit ce am însuşit, trecînd această distanţă pe jos şi văicărîndu-mă că mă dor picioarele. Dar nu era altă soluţie, nu exista alt transport. Sosind în oraş, pentru a-mi prezenta mai întîi documentele necesare, mă aflu în cabinetul directorului Şcolii Pedeagogice, tovarăşul Bondarenco. El îl întreabă pe tatăl meu:

– Şi ce, această copiliţă de statură foarte mică, firavă, după cum văd, vrea să fie studentă? Cîte clase ai terminat, se adresă către mine?

– 7 clase, răspunsesem eu, neîncredinţată.

– Nu se poate, nu necăjiţi acest copil, ea se va îmbolnăvi, creierul ei este al unui copil.

– Va face treabă, ea are mare tărie de caracter, zice tatăl meu.

Aşadar, eu am devenit studentă. Vezi că tatăl meu, fiind director de şcoală, mi-a fabricat un cerificat fals de 7 clase, precum şi la acei 5 băieţi care au reuşit să devină studenţi tot în felul acesta. Ce să faci, aşa erau cerinţele vieţii.

Directorul Şcolii Pedagogice din Bender, tov. Bondarenco. În faţa mea stă un om obosit la faţă ca şi cînd n-ar fi dormit destul, supărat, cum mi se părea, cu părul revăşit, cu o cărare neglijentă în dreapta. Îl priveam tremurînd din cap pînă în picioare. Cu un costum bej, ţesut ca bobul de orez, cămaşa tot de culoare bej deschis, ca nisipul, iar cravata de lînă maronie. În acea îmbrăcăminte l-am văzut toţi cei 3 ani de zile. Pe cînd el telefona cuiva, eu î1 studiam. Rămînînd o secundă mai mult cu privirile asupra chipului său prelung, cu un nas ascuţit şi coroiat, aveam impresia că aceasta sugerează un cioc de pasăre. Părul lui, agresiv de negru, îmi întărea sentimentul de cruzime. Terminînd convorbirea telefonică, începu dialogul. Contactul cu acest om îngrozitor, după cum îmi părea mie, era un contact viu, dar măcinător, parcă crud.

– De ce necăjiţi acest copil, va putea ea să înfrunte greutăţile studierii? zise el, adresîndu-se către tatăl meu.

– Da, ea va face faţă în studiere.

Întrebarea directorului trezi în mine un gînd dureros şi răscolitor. Desigur că eu nu mă pricepeam cam ce greutăţi m-aşteaptă. Directorul făcu o pauză. Stătea la masa lui cu o linişte aproape senină, dar cu atît mai ameninţătoare după cum îmi părea. Mă studiase din nou, îşi împreunase mîinile şi le ţinea ca la rugăciune şi nu-şi dezlipea ochii de la mine, ce mă facea să mă gîndesc că de acest om cu privirea aspră depinde soarta mea de a deveni învăţătoare şi ochii mi se umeziseră de lacrimi. De aceea, tatăl meu luase alt subiect de discuţie precum că şi el e pedagog de profesie. Între timp, am tras atenţia la tabloul de pe perete din spatele directorului. Un tablou zugrăvit, înfăţişînd o pădurice albă de mesteceni, iarna. Pictorul pictase zăpada astfel, încît troienită şi viscolită pînă cuprindea triunghiurile mesteacănilor, îmi trezea o stare ciudată de frig, de frig adevărat şi starea aceea era întărită de cerul ca sticla, însinuat printre crengile subţiri şi cu care frunze cărămizii zdrenţuite şi uitate moarte din toamna ttrecută pe braţele fragile cu care mestecenii implorau parcă liniştea siberiană, mă gîndesc eu acum după ce rtrăisem anii siberieni.

Da, nu-mi închipuiam că după ce termin Şcoala Pedagogică o să văd şi o să retrăiesc vîrfurile acestor mesteceni la acel cer senin de sticlă în cristalele zăpezii. Aşa, nu se vedea nici o vieţuitoare, era numai o încremenire de cristal, şi iar îmi arunc privirea în lumina de frig a acestui peisaj în care pictorul pusese, indiscutabil, ceva din frigul lui sufletesc, pentru că nu era un peisaj de iarnă, să evoce, cu bucurie copilărească, acest anotimp în care mi-aş imagina vacanţa fericită a Crăciunului, ci pictorul redase în suflet o mare tristeţe, un suflet rece cu o gheaţă sufletească. Pînă cînd şi rama lui bogată, aurie, ţi se părea la rîndul ei geruită de o brumă subţire, încît, privind tabloul, ţi se facea într-adevăr frig, îngrozitor de frig. Da, da, acel îngrozitor frig din Siberia. După ce tatăl meu terminase convorbirea cu directorul Şcolii Pedagogice, prin alte vorbe, directorul zice că el a adus acel tablou din Siberia, unde trăise, şi iată că acum el vrea să-şi încăzească oasele la bătrîneţe în Moldova noastră înfloritoare. Mă gîndeam eu că noi, moldovenii, trebuie să facem loc la ruşi ca să se încălzească.

Şi să vezi că, la înmînarea diplomelor, Bondarenko îl zăreşte pe tatăl meu, prezent aici la o serată, îi zise: “Ai avut dreptate, fata dumneavoastră a avut o mare tărie de caracter, a terminat cu diplomă roşie, ce eu i-o înmînez acum”. Tatăl meu m-a luat în braţe de pe scenă şi m-a sărutat pe obraz, nu crescusem tare, ceilalţi colegi ai mei erau destul de măşcaţi. Dar ne reîntoarcem. Şi aşa am susţinut bine examenele de intrare, uneori ajutată de colegii mei, mă rog, nici ei nu ştiau mai mult decît mine. Pe atunci nu ajungeau cadre pedagogice în şcoli, nu se predau multe obiecte aşa ca limbile străine, de exemplu, şi nici şcoli speciale construite. În clasa a 2-a, ţin minte, în timpul războiului, învăţam afară la un vecin de al nostru, sub umbra unui nuc… Devenind studentă la Şcoala Pedagogică din oraşul Bender, acum Tighina, m-am trezit într-un cămin cu 45 de fete. E anul 1946, în timpul de după război, oraşul complet ruinat şi iată căminul nostru era o clădire distrusă în timpul războiului, aşa s-a stăruit statul să ne ofere condiţii pentru studenţie. Erau construite aşa-numitele ˝nare˝, adică paturi de lemn dintr-un perete în altul, în care se oploşau ploşniţile, ce ne pişcau rău. Dimineaţa corpul nostru erau roşu însîngerat. Pe paturi aveam saltele de paie. Despre curăţenie nu se mai poate de vorbit fară revoltă. Se ivise deodată cei mai măşcaţi păduchi. Nu se mai afla nici o soluţie de luptă împotriva lor. În loc de ferestre şi uşi, erau împletite închizători din stuf. Ei, vă închipuiţi. Cînd le povestesc copiilor mei despre învoielile de studii ale mele, lor li se par poveşti. Dar toate acestea erau fleacuri în legătură cu aceea că aproape toate obiectele se predau în limba rusă. De la început, nu înţelegeam nimic. Plîngeam mereu, dar ca să fug de acolo era imposibil. Nu ştiam nici drumul, nici măcar un fel de transport nu exista. Unii consăteni de ai mei n-au rezistat şi şi-au luat tălpăşiţa. De la gara Bender pînă la Căinări circulau numai trenuri de marfă. Şi totuşi, am încercat să fug, m-am căţărat într-un vagon de cărbuni. Neagră, încărcată de fum, am fost prinsă şi adusă la jandarmerie. Ei, mă rog, ce să-mi facă, mi-a dat voie să plec. Pe loc mi-am adus aminte de sfatul părintelui: “Trebuie să studiezi, trebuie”. Ce timpuri grele au fost după război e greu de redat, era o foamete cumplită. Părinţii şi ei nu puteau veni la mine, dar, dacă veneau, nu puteau nici ei să ne aducă ceva de mîncare. Foametea făcea pe atunci milioane de cadavre. Cea mai delicioasă mîncare din cantina studenţească era o hrincă de pâine neagră şi o supă cu crupe de grîu, mai exista pîine de macuc, adică, după ce din seminţe de floarea soarelui se scurgea uleiul, din această rămăşiţă se cocea pîine, ea se numea pîine de macuc. Sau mai mîncam turte din ghindă, dar despre aceasta voi mai vorbi. Era destul de greu, dar tineretul de atunci avea ceva ce îl deosebeşte substanţial de cel de azi. Poate entuziasmul sau speranţa într-un viitor luminos îi făceau să nu plece capul în faţa greutăţilor, să nu-şi piardă curajul. Printre studenţii de atunci circula un vers de glumă:

 
“Mai am un singur dor, să mă fac învăţător
Şi mama să mă-nsoare, c-o mîndră învăţătoare.”
 

În curînd, peste un an de studii, ne-am aranjat la cămin pe strada Sergheevka. Pe jos, pînă la şcoală trebuia să mergem vreo jumătate de oră. Din primele zile de studii, nici nu mă aşteptam la ce greutăţi aveam de întîmpinat. Stam la studii cîte 4 perechi. După prînz iar trebuia de tradus tot materialul din limba rusă în limba moldovenească, doar multe obiecte se predau numai în limba rusă, profesorii erau veniţi din Rusia. Nu întîlnisem nici un rus pe la noi, nu cunoşteam nici o boabă, dar de unde? Unii studenţi, veniţi de după Nistru, din Speea Teea, Nezavertailovka şi din alte localităţi de dincolo de Nistru, într-un fel mai cunoşteau limba rusă, dar noi, din Moldova, nici prin cap nu ne venise de limba rusă. Nu mai existau după război manuale sau caiete. Toată ziua făceam conspecte pe foi de ziare. Aşadar, unul din ştiitorii limbii ruse ne traducea materialul din limba rusă în limba moldovenească. Vai ce greutăţi întîmpinam. Aşa că lucrul dat de profesori pentru acasă trebuia de studiat numai noaptea, dar vă închipuiţi ce învoieli aveam. Într-un cămin, într-o cameră adică, locuiam 40 de fete, şi electricitatea pe atunci funcţiona de la un motor mecanic pînă la ora 12 noaptea. Neavînd învoieli de pregătirea lecţiilor, fetele plecau şi ele la întîlniri. Ştiu eu, era greu de studiat, dar tinereţea întotdeauna este frumoasă. Numai eu rămîneam în cămin, eu eram cu o vîrstă mai mică, încă nu mă încercase dragostea şi zubream aşa zis obiectele cu o forţă extraordinară. Lampa electrică ardea abia-abia, se vedea arzînd ca un tăciun roşu. Mă suiam pe masă şi citeam textele. După ce mă aşezam în pat, din nou repetam cele citite. Mă dureau grozav ochii, de pe atunci îmi pierdusem vederile, am devenit mioapă.

Pregatirea catre lectii

După ce îmi învăţasem materialul, se întorceau colegile mele de la distracţii. A doua zi nimeni nu cunoştea lucrul pentru acasă, numai eu îl cunoşteam, de aceea fetele mereu mă rugau să le povestesc temele. Şi eu, ajutîndu-le pe unele, pe altele, repetînd tot timpul, îmi întăream cunoştinţele. Eu învăţam totul ˝în forţă˝ cu multă sîrguinţă. Îmi venea, desigur, foarte greu să învăţ din nou toate obiectele ce nu le învăţasem în şcoală. Mă luptam mereu cu limba rusă, grozav de greu. Şi mai aveam eu o mare neplăcere, mi-era foarte ruşine, vezi că eu eram cea mai mică de statură şi mai ales la educaţia fizică, în coloană eram tot timpul la coadă. Mereu vroiam să fiu puţin mai mare de statură. Stipendia noastră studenţească, de 14 ruble, ne ajungea numai, poate, pe o săptămînă, dar eu nu eram ajutată de nimeni. Şi părinţii trăiau în sărăcia şi foametea de după război.

Au fost foarte grei anii mei de studenţie. Fiind creierul meu de copil atît încărcat, poate şi de aceea şi nu m-am dezvoltat aşa ca alţi copii, am în vedere de statura mea de 1 m, 58 cm. Cu mare chin şi greutăţi am terminat cei 3 ani de studenţie a Şcolii Pedagogice din Bender. Deci, studiere, dar în legătură cu faptul că nu existau cadre cu studii, trebuia acest material de studiat intensiv în cei 3 ani. În sfîrşit, iată-mă la examenul de stat. Precum muncisem eu în forţă, cu mare sîrguinţă, şi precum tatăl meu mi-a zis că trebuie să fiu învăţătoare, mă rog, am susţinut examenul strălucit şi am primit diplomă roşie. S-au cam uimit unii colegi, care pretindeau la diplomă roşie, şi ziceau: “De ce ea, care nu cunoştea nici o boabă, nici un cuvînt rusesc, a primit diplomă roşie?” Şi atunci s-a adunat din nou Consiliul Pedagogic şi trebuia să repet examenele, adică cu aceşti candidaţi la diploma roşie. Şi unii din ei cunoşteau bine limba rusă, dar nu cunoşteau obiectul ca atare. Eu, însă, cunoşteam toată programa pe de rost. Bucăţi mari de proză la literatura rusă le citeam aproape pe de rost, pînă examinatorul îmi zicea: “Ajunge!”. Şi iată că totuşi numai eu am meritat această diplomă. Aceasta a fost prima grea biruinţă în şcoală de studenţie. Biruinţi au fost mai multe în viaţa mea, dar despre ele mai pe urmă. Bucurie mare am făcut părinţilor, ei se mîndreau că au fiică învăţătoare, dar nu mult le-a fost bucuria, peste o lună de zile am fost deportaţi în Siberia îngheţată. Despre această pagină amară, voi povesti mai jos. Încă din copilărie, compuneam unele poezioare, aveam un mic volumaş de poezii, dar de ele nu se interesa nimeni. Iată că în şcoala pedagogică scriam unele poezii mai serioase, unele de dragoste. Aici am fost luată cu o mare atenţie şi unele din ele erau redactate în ziarul “Dimineaţa”. De ceea am fost aleasă ca redactor al ziarului studenţesc “Lumina”. Dar, deportîndu-ne la Siberia, nu-mi era de poeziile mele. Şi acolo trebuia să le scriu în limba rusă. Am încercat desigur.

Între timp, după ce terminasem Şcoala Pedagogică şi aflîndu-mă în vacanţă, pînă la conferinţa învăţătorilor din 25 august, îmi făcusem planuri peste planuri. Vise şi speranţe… Este viaţa ta şi eşti obligat să treci prin ea, fiindcă nu mereu destinul ţi-l poţi face tu, destinul ţi-e dat de la Dumnezeu. Cum mă voi isprăvi eu cu cei mici copii pe care trebuie să-i întîmpin la primul 1 septembrie?! Cum voi organiza prima mea oră în ziua cunoştinţelor?! Mă aruncă gîndul la cauza responsabilităţii enorme pe care învăţătorul o asumă faţă de copii, faţă de părinţi şi întreaga societate, în promovarea educaţiei, acumularea cunoştinţelor copiilor, educarea unei personalităţi. Îmi dau bine seama că totul se începe de la pedagog, care trebuie să îndrumeze, să încurajeze, să inspire şi să conducă copiii spre culmile succesului. Ştiu că un pedagog trebuie să fie mereu în avangarda intelectuală, să cultive valori, idealuri şi principii. Ascult încă o dată melodia lui Ion Suruceanu “Iubiţi învăţători”:

 
Cîntecul, cu vorba voastră-mi scriu,
Graiul vostru este veşnic viu,
Pe aripi de vînt vă scriu de-atîtea ori,
Iubiţi învăţători.
 

Mă gîndeam pe atunci cum m-aş alipi de aceşti micuţi ca să mă iubească. Da, vise, vise şi speranţe… Doar aceşti mici au nevoie de înţelepciunea, curajul şi poziţia civică a pedagogului. E miez de noapte, dorm copiii în pace, un bec mai luminează încă, numai pedagogul se gîndeşte: “La lecţia de mâine ce voi face?”. În drum, oamenii ce-i vezi îşi deapănă probleme personale, dar tu în suflet răscoleşti problemele şcolare. Lumea minunată a viselor, a unei lumi imaginare, ochii îmi sclipeau de fericire, imaginîndu-mă în clasă unde mă vor aştepta copiii, cine sînt ei? Cu visurile mele despre prima mea zi de muncă pedagogică, stăteam lîngă copacul de cireşi din ogradă. Începu să plouă. Picăturile de ploaie cad repede şi zgomotoase, parcă sătule de cer, mă îmbătau cu parfumul lor, dar în continuare ploua cu tunete şi fulgere repetate, ploua rece. Stropii mari şi grei lovesc acoperişul cu putere, zgomotul pare un dans nebun. Într-un astfel de timp cu fulgere şi tunete, gîndurile mele mă duc spre o lume mai tristă, decît aceea la ce visam numai ce.

Cerul e greu şi miroase a ploaie, parcă cu adierea de vînt, cu miros de trandafiri îţi îmbatară dr-gostea de viaţă.

Ce simplă ar fi viaţa dacă pe fiecare treaptă a firii noastre de om ar exista instrucţiuni şi săgeţi indicatoare spre fericire şi reuşită, mă gîndesc eu.

Ce simplă ar fi viaţa, dacă în faţa monumentelor de răscruce ar fi indicatoare, care să-ţi îndrume paşii.

Ce mă aşteaptă în viaţă?! E sigur, ne aruncăm cu toată fiinţa în viaţa haotică, străbătînd zile şi săptămîni stresante, isterice, ne luptăm să mai trecem peste o zi victorioşi. Şi apoi încerc să-mi văd viaţa cu tine, iubitul meu, caut să deschid un portal spre lumea mea. Dar dacă ai putea să vii, să mă cauţi în visul meu, unde eşti prezentul meu, aşa te-aş putea ţine lîngă mine… şoptesc numele tău.

Şi iarăşi tună şi fulgeră. E un semn rău… Şi îţi citesc ultimul bileţel de la tine, unde era desenat un frumos trandafir: “Trandafirii înfloresc, dar eu scriu că te iubesc şi aş vrea ca cititorul să iubească scriitorul!”. Mai departe urma: “Dacă inima ta a atins inima mea, spune-mi cine e de vină, eu sau tu sau dragostea?”. Dar nu mă gîndeam nicicînd că, peste cîteva zile, acest semn de ploaie fulgerată mă va atinge anume pe mine, mă va arunca în fundul Siberiei.