Dacă ar fi văzut

Capitolul patru

Micul-dejun a consta într-un Panera Bread drive-in în Roanoke. Acolo, în timp ce aștepta în coada mică de dimineață, DeMarco dădu mai multe telefoane pentru a stabili o întâlnire cu Olivia Nash, fiica cuplului recent ucis. În prezent, stătea cu mătușa ei în Roanoke și era, conform spuselor mătușii sale, o adevărată epavă.

După ce primiră adresa și aprobarea mătușii, se îndreptară spre casa mătușii, la scurt timp după ora șapte. Ora matinală nu era o problemă deoarece, conform spuselor mătușii, Olivia refuza să doarmă încă de când își găsise părinții.

Când Kate și DeMarco ajunseră la adresă, mătușa stătea pe verandă. Când o văzu pe Kate ieșind din mașină, Cami Nash se ridică, dar nu făcu niciun pas în direcția lor. Avea o ceașcă de cafea în mână, iar privirea obosită de pe fața ei o făcea pe Kate să creadă că nu era, cu siguranță, prima pe care o savura în această dimineață.

– Cami Nash? întrebă Kate.

– Da, eu sunt, spuse ea.

– Înainte de toate, îmi pare foarte rău pentru pierderea suferită, spuse Kate. Ați avut o relație apropiată cu fratele dumneavoastră?

– Da, am fost destul de apropiați. Dar acum trebuie să trec peste asta. Nu pot…să plâng acum pentru că Olivia are nevoie de cineva lângă ea. Nu mai e aceeași persoană cu care am vorbit la telefon săptămâna trecută. S-a rupt ceva în ea. Nici nu-mi pot imagina…cum a fost să îi găsească și…

Tăcu și sorbi foarte rapid din cafea, încercând să se distragă de la asaltul lacrimilor care păreau să se apropie rapid.

– Va putea să vorbească cu noi? întrebă DeMarco.

– Poate puțin. I-am spus că veți veni și părea să înțeleagă ce vreau să spun. De aceea mă întâlnesc cu dumneavoastră aici înainte de a intra. Simt că trebuie să vă spun că este o tânără normală și echilibrată. Cu toate astea, având în vedere starea în care se află, nu am vrut să credeți că are probleme mentale sau ceva de genul acesta.

– Mulțumim pentru asta, spuse Kate. Mai văzuse oameni devastați de durere și nu era niciodată o imagine plăcută. Nu se putu abține să nu se întrebe câtă experiență avea DeMarco la acest capitol.

Cami le conduse în casă. Înauntru era o liniște mormântală, singurul sunet provenind de la bâzâitul aparatului de aer condiționat. Kate observă cum Cami mergea încet, asigurându-se să nu facă prea mult zgomot. Kate îi urmă exemplul, întrebându-se dacă ea spera că tăcerea o va ajuta pe Olivia să adoarmă în cele din urmă sau dacă încerca pur și simplu să nu alarmeze în vreun fel tânăra deja fragilă.

Intrară în sufragerie, unde o tânără era pe jumătate așezată, pe jumătate întinsă pe canapea. Fața îi era roșie și ochii ușor umflați din cauza plânsului. Arăta de parcă nu dormise de o săptămână, și nu doar de o zi. Când le văzu pe Kate și pe DeMarco intrând, se ridică puțin.

– Bună, domnișoară Nash, spuse Kate. Vă mulțumim că ați acceptat să ne întâlnim. Ne pare foarte rău pentru pierderea suferită.

– Spuneți-mi Olivia, vă rog. Vocea îi era răgușită și obosită – aproape la fel de obosită ca și ochii ei.

– Vom încerca să fim cât mai rapide, spuse Kate. Am înțeles că tocmai ce ai venit de la facultate. Știi cumva dacă părinții tăi plănuiau să aibă alți musafiri în ziua respectivă?

– Dacă aveau, eu nu știam nimic despre asta.

– Îmi cer scuze că întreb asta, dar știi dacă cineva le purta pică părinților tăi? Oameni pe care i-ar fi putut considera dușmani?

Olivia scutură din cap cu fermitate.

– Tata a mai fost căsătorit o dată…înainte să o cunoască pe mama. Dar era în relații bune chiar și cu fosta sa soție.

Olivia începu să plângă zgomotos. O serie de lacrimi îi alunecau din ochi și nu se deranja să încerce să le șteargă.

– Vreau să-ți arăt ceva, spuse Kate. Nu știu dacă are vreo însemnătate pentru tine sau nu. Dacă da, ar putea fi destul de emoționant. Ești dispusă să arunci o privire și să ne spui dacă ți se pare familiar?

Olivia părea alarmată, chiar puțin speriată. Kate nu o învinovățea și aproape că nu voia să-i arate bucata de material pe care o primiseră de la Palmetto – bucata de care Kate era sigură că făce parte dintr-o pătură sau o învelitoare. O scoase din buzunar un pic reticentă.

Știa de îndată că Olivia nu o recunoaștea. Pe chipul tinerei apăru imediat o ușurare și o confuzie, în timp ce privea punga de plastic și conținutul acesteia.

Olivia clătină din cap, cu privirea ațintită spre punga de plastic.

– Nu. Nu o recunosc. De ce?

– Nu putem dezvălui asta acum, spuse Kate. Într-adevăr, nu era nimic ilegal în a le dezvălui rudelor celor mai apropiate…dar Kate considera că nu are rost să o traumatizeze pe Olivia Nash.

– Aveți vreo idee cine a făcut asta? întrebă Olivia. Părea pierdută, de parcă nu își dădea seama unde era…sau cine era. Kate nu-și mai amintea ultima dată când văzuse o persoană atât de detașată de tot ce se întâmpla în jurul ei.

– Încă nu, spuse ea. Dar vă vom ține la curent. Și vă rog, spuse ea, uitându-se spre Olivia și apoi spre Cami, contactați-ne dacă vă vine ceva în minte care ne-ar putea ajuta.

La acea remarcă, DeMarco scoase cartea de vizită din buzunarul interior al jachetei și i-o înmână lui Cami.

Poate că din cauza anilor pe care îi petrecuse în pensie sau din cauza faptului că fu nevoită să își abandoneze rolul de bunică cu o seară în urmă, Kate se simți îngrozitor când părăsi camera, lăsând-o pe Olivia Nash în durerea ei intensă. În timp ce ea și DeMarco se îndreptau spre verandă, o auzi pe tânăra femeie gemând de durere.

Kate și DeMarco schimbară niște priviri neliniștite, în timp ce mergeau spre mașină. Din interiorul buzunarului ei, Kate putea simți prezența bucății de material și brusc părea a fi foarte grea.

Capitolul cinci

În timp ce Kate părăsea orașul Whip Springs și se îndrepta spre Roanoke, DeMarco folosea iPad-ul ei pentru vedea dosarele primelor crime. Era aproape o copie perfectă a locului crimei soților Nash; un cuplu fusese ucis în propria lor casă într-o manieră deosebit de groaznică. Conform rezultatele preliminare, nu fusese găsit niciun suspect și nu existaseră martori.

– Este precizat ceva despre vreun obiect rămas în gâtul sau gura uneia dintre victime? întrebă Kate.

DeMarco analiză rapoartele și dădu din cap.

– Nu din câte văd. Cred că este poate oh – nu, așteaptă, aici. În raportul legistului. Materialul nu a fost descoperit până ieri – la o zi și jumătate după ce cadavrele au fost descoperite. Dar, da…raportul afirmă că o bucată mică de material a fost introdusă în gâtul mamei.

– Există vreo descriere?

– Nu. Îl voi suna pe legist să văd dacă pot face rost de o poză.

DeMarco sună de îndată, fără să piardă timpul. În timp ce ea vorbea la telefon, Kate încerca să-și dea seama ce ar putea să conecteze două cupluri aparent aleatorii, având în vedere ce obiectul găsit în gâtul femeilor. Deși Kate încă nu văzuse bucata de material care fusese luată din gâtul primei victime, era sigură că se va potrivi cu cea găsită în gâtul doamnei Nash.

Trei minute mai târziu, DeMarco termină de vorbit la telefon. La câteva secunde după ce închise telefonul, primi un mesaj. Se uită la telefon și spuse:

– Se potrivesc.

Apropiindu-se de un semafor, în timp ce mergeau prin în orașul Roanoke, Kate se uită la ce-i arătă DeMarco pe telefon. După cum se aștepta Kate, materialul avea o textură moale și era albastru – se potrivea perfect cu cel găsit în gâtul mamei Nash.

– Avem destul de multe date despre ambele cupluri, nu? întrebă Kate.

– Decente, presupun, spuse ea. Conform înregistrărilor și a dosarelor pe care le avem, câteva lucruri s-ar putea să lipsească, dar cred că avem destul de multe pentru a continua. Se opri acolo din cauza sunetului scos de aplicația GPS de pe iPad. Virează la stânga la semaforul ăsta, spuse DeMarco. Casa este la opt sute de metri, pe strada următoare.

Roțile minții lui Kate se învârteau rapid, în timp ce se apropiau de prima scenă a crimei.

“Două cupluri căsătorite, măcelărite într-un mod brutal. Resturi sau bucăți de pătură veche găsite în gâturile soțiilor…”

Existau multe ipoteze pe care le puteau urma în baza indiciilor pe care le primiseră. Dar înainte de a se putea concentra pe unul singur și de a pune totul cap la cap, Kate fu întreruptă de DeMarco.

– Chiar acolo, spuse ea, arătând spre o casă mică din cărămidă pe dreapta.

Kate parcă lângă bordură. Casa era amplasată pe o stradă laterală îngustă, genul de stradă care lega două drumuri principale. Era o stradă liniștită, cu alte câteva case mici. Strada avea un aer oarecum istoric, cu trotuarele decolorate și crăpate și cu case într-o stare similară.

Pe căsuța poștală numele LANGLEY era scris cu litere albe, aproape șterse. Kate observă și un L decorativ, dintr-un lemn vechi, atârnând pe ușa din față. Contrasta cu banda de un galben deschis de la locul crimei, ce atârna de balustradele verandei.

În timp ce Kate și DeMarco se îndreptau spre verandă, DeMarco citea recita din rapoarte informațiile pe care le aveau despre familia Langley.

– Scott și Bethany Langley – Scott în vârstă de cincizeci și nouă de ani, Bethany șaizeci și unu. Scott a fost găsit mort în bucătărie, iar Bethany în spălătorie. Au fost găsiți de un băiat în vârstă de cincisprezece ani, care lua lecții de chitară de la Scott. S-a estimat că au fost uciși cu doar câteva ore înainte de a le fi descoperite cadavrele.

Când intrară în locuința soților Langley, Kate stete pentru o clipă în ușă, observând structura locului. Era o casă mică, dar bine întreținută. Ușa din față dădea într-un foaier foarte mic, care se transforma într-o sufragerie. Acolo, un mic blat de bar separa sufrageria de bucătărie. În dreapta era un hol, care conducea spre restul casei.

Structura casei îi spunea lui Kate că probabil soțul fusese ucis primul. Dar de la ușa din față se vedea destul de bine în bucătărie. Scott Langley trebuie să fie fost destul de ocupat pentru a nu observa pe cineva venind pe ușa din față.

“Poate că criminalul a intrat într-un alt mod”, se gândi Kate.

Intrară în bucătărie, unde petele de sânge erau încă foarte vizibile pe podeaua laminată. O tigaie și un ulei de gătit erau așezate pe marginea aragazului.

“Se pregătea să gătească ceva”, se gândi Kate. “Poate că au fost uciși chiar în jurul orei cinei.”

DeMarco merse spre hol, iar Kate o urmă. Chiar pe stânga era o cameră mică, ușa deschisă relevând o spălătorie înghesuită. Aici, urmele de sânge erau mult mai rele. Erau pete de sânge pe mașina de spălat, pe uscător, pe pereți, pe podea și pe o grămadă de haine curate, împăturite frumos și așezate într-un coș.

Cu cadavrele deja mutate, locuința familiei Langley nu părea să le dezvăluie prea multe. Dar Kate voia să mai verifice un lucru. Merse înapoi în sufragerie și se uită la fotografiile de pe pereți și deasupra centrului de divertisment. Îi văzu pe soții Langley fericiți și cu zâmbete pe față. Într-o poză, soții Langley erau cu un cuplu mai în vârstă pe un dig, la plajă.

– Avem detalii legate de viața de familie a soților Langley? întrebă Kate.

DeMarco, cu iPad-ul încă în mâna dreaptă, se uită peste informații și începu să citească cu voce tare detaliile pe care le aveau. Cu fiecare detaliu, Kate descoperi că bănuiala pe care o avea deja de câteva minute era probabil adevărată.

– Au fost căsătoriți timp de douăzeci și cinci de ani. Bethany Langley a avut o soră care a murit într-un accident de mașină în urmă cu doisprezece ani și nici unul dintre ei nu mai avea părinți în viață. Tatăl lui Scott Langley a murit recent, în urmă cu doar șase luni, din cauza unui cancer agresiv de prostată.

– Vreo mențiune despre copii?

– Nu. Fără copii. DeMarco făcu o pauză și părea să-și dea seama ce specula Kate. Te gândești la material, nu? Că arată ca o pătură pentru copii.

– Da, la asta mă gândeam. Dar dacă soții Langley nu au avut copii, nu cred că există vreo conexiune evidentă.

– Nu știu dacă am văzut vreodată o conexiune evidentă, spuse DeMarco cu un râs discret.

– Așa este, spuse Kate, dar simțea că trebuie să existe o conexiune aici. Chiar și victimele aparent aleatorii aveau câteva lucruri în comun.

“Ambele cupluri erau la mijlocul anilor cincizeci, începutul anilor șaizeci. Ambele erau căsătorite. Fiecare soție avea o bucată, din ceea ce pare a fi o pătură, îndesată pe gât.”

Așa că da…existau asemănări, dar nu indicau spre nicio conexiune reală. Nu încă, cel puțin.

– Agent DeMarco, crezi că poți da un telefon sau două pentru a te asigura că vom primi un birou la secția poliției locale?

– Este rezolvat deja, spuse ea. Sunt destul de sigură că Duran s-a ocupat de toate astea înainte de a veni aici.

“Crede că mă cunoaște atât bine”, se gândi Kate puțin iritată. Dar pe de altă parte, părea că o Duran o cunoaște destul de bine.

Kate mai aruncă încă o privire prin casă, la poze, la petele de sânge. Trebuia să afle mai multe detalii despre fiecare cuplu dacă voia să aibă o direcție în care să se îndrepte. Și avea nevoie de o analiză criminalistică a bucăților de material. Având în vedere asemănările dintre cele două scene, presupunea că o documentare bună va scoate la suprafață niște indicii și piste.

Se întoarseră la mașină, Kate amintindu-și că începuseră ziua extrem de devreme. Când văzu că era trecut puțin peste ora zece, se simți oarecum revigorată. Încă mai aveau la dispoziție trei sfert din zi. Poate că, dacă era norocoasă și cazul o lua în direcția în care simțea ea, s-ar putea întoarce în Richmond până la sfârșitul weekendului pentru a o vedea pe Michelle încă o dată – asta dacă Melissa va fi de acord.

“Vezi”, o parte mai înțeleaptă din ea vorbi în timp ce se așeză înapoi la volan. “Chiar și în mijlocul unor crime sângeroase, te gândești la nepoata ta – la familia ta. Nu îți spune asta ceva?”

Presupunea că da. Dar chiar și acum, când pășea în ultimul sfert al vieții sale, îi era totuși foarte greu să recunoască faptul că există lucruri mult mai importante decât munca. Era deosebit de greu mai ales atunci când era pe urmele unui criminal și știa că, în orice moment, acesta ar putea acționa din nou.

Capitolul șase

O mică sală de conferințe fusese pregătită pentru Kate și DeMarco în cadrul secției Poliției Orașului Roanoke. Odată ce ajunseră la secție, o femeie mică și masivă de la recepție le conduse prin clădire, în camera de conferințe. De îndată, ce se așezară și începură să-și amenajeze o stație improvizată de lucru, cineva bătu la ușă.

– Intră, spuse Kate.

Când ușa se deschise, văzură o față familiară – Palmetto de la Poliția Statală, bărbatul oarecum bădăran, care le întâmpinase mai devreme în fața casei soților Nash.

– Am văzut că veneați în direcția asta în timp ce îmi semnam documentele, spuse Palmetto. Sunt pe punctul de a pleca, merg înapoi în Chesterfield în câteva ore. M-am gândit să vin să văd dacă vă mai pot ajuta cu ceva.

– Nu cu mare lucru, spuse Kate. V-ați dat seama că există o bucată din același material descoperit în gâtul lui Bethany Langley?

– Nu știam până acum aproximativ o jumătate de oră. Aparent, una dintre voi a sunat la laborator pentru a le cere o poză.

– Da, spuse DeMarco. Și pare să se potrivească cu cea pe care ne-ați dat-o dumneavoastră.

La menținea bucății de material, Kate așeză punga de plastic primită de la Palmetto pe masă.

– În momentul de față, este singura probă solidă pe care o avem, care leagă cele două crime.

– Și criminaliștii nu au găsit aproape nimic pe asta, spuse Palmetto. În afară ADN-ul doamnei Nash.

– Nici raportul criminalist despre bucata găsită la doamna Langley nu ne oferă nimic, spuse DeMarco.

– Totuși s-ar putea să merite să fie verificată de laboratorul criminalistic, spuse Kate.

– Mult noroc cu asta, spuse Palmetto. Când am vorbit cu ei despre bucata găsită la scena soților Nash, nu aveau niciun indiciu.

– Ați fost implicat în scena de la casa Langley? întrebă Kate.

– Nu. Am apărut imediat după ce s-a întâmplat. Am văzut cadavrele și am verificat locul, dar nu am găsit nimic. Cu toate acestea, atunci când vorbiți cu criminaliștii, întrebați-i despre părul găsit găsit pe rufele curate. Nu părea să aparțină doamnei Langley, așa că vor face niște teste pe el.

– Înainte de a pleca, spuse Kate, vreți să ne oferiți vreo teorie?

– Nu am una, spuse Palmetto pe un ton sec. Din investigațiile pe care le-am făcut, pare să nu existe nicio legătură între soții Nash și soții Langley. Totuși, materialul din gât…ceva atât de personal și explicit pentru criminal trebuie să îi conecteze cumva, nu-i așa?

– Așa mă gândeam și eu, spuse Kate.

Palmetto dădu în joacă cu palma în ușă, iar Kate îl văzu zâmbind pentru prima dată.

– Sunt sigur că îi veți da de capăt. Știți, am auzit despre dumneata. Multe persoane din Poliția Statală au auzit.

– Sunt sigură de asta, spuse ea cu un zâmbet.

– În mare parte lucruri bune. Dar v-ați întors din pensie în urmă cu câteva luni pentru a prinde pe cineva, nu-i așa?

– S-ar putea spune și așa.

Palmetto, văzând că laudele nu o vor înmuia pe Kate, dădu din umeri.

– Sunați băieții de la poliția statală dacă aveți nevoie de ajutor cu acest caz, agent Wise.

– Așa o să fac, spuse Kate, în timp ce Palmetto plecă.

După ce Palmetto închise ușa după el, DeMarco clătină jucăuș din cap.

– Nu te saturi să te tot ridice oamenii în slăvi?

– Ba da, spuse Kate, dar nu într-un mod nepoliticos. Deși era înălțător să i se amintească de lucrurile făcute pe parcursul carierei, știa totuși că ea își făcea doar treaba. Poate că făcea asta cu ceva mai multă pasiune decât alții, dar asta era tot – o treabă bine făcută…o muncă pe care părea să nu o poată lăsa deoparte.

După câteva minute și puțin ajutor din partea administratorului de sistem al secției, Kate și DeMarco aveau acces la baza de date a secției. Lucrau împreună, cercetând trecutul soților Nash și al soților Langley. Niciuna dintre familii nu aveau cazier. De fapt, datele găsite despre ambele familii păreau să te facă să crezi că nimeni nu le putea purta pică. Cât despre soții Langley, aceștia au fost asistenți sociali pentru câțiva ani, ceea ce însemna că trecutul le-a fost verificat de multe ori pe parcursul vieții. Soții Nash erau foarte implicați la Biserică și au fost plecați în mai multe misiuni în ultimii douăzeci de ani, în special în Nepal și Honduras.

După un timp, Kate se dădu bătută și începu să se plimbe dintr-o parte în alta. Folosi tabla magnetică a sălii de conferințe pentru a-și așterne notițele, în speranța că toate datele scrise în același loc or vor ajuta să se concentreze. Dar nimic. Nicio conexiune, niciun indiciu, nicio pistă pe care s-o urmeze.

– Și tu, hm? spuse DeMarco. Nimic?

– Nimic până acum. Poate că ar trebui să ne axăm pe ceea ce avem deja, decât să încercăm să găsim ceva nou. Cred că ar trebui să reanalizăm materialele. Deși testele criminalistice nu au avut niciun rezultat, poate materialul în sine ne poate da vreun indiciu.

– Nu cred că înțeleg, spuse DeMarco.

– E în regulă, spuse Kate. Nici eu nu sunt sigură că mă înțeleg. Dar sper să ne dăm seama atunci când va fi cazul.

* * *

Kate simți primele semne ale oboselii în timp ce ea și DeMarco mergeau de la secția de poliție la laboratorul de criminalistică. Era o reamintire puternică a faptului că nu dormise în ultimele douăzeci și șapte de ore și că ziua ei de muncă începuse extrem de devreme. Acum douăzeci de ani, acest lucru nu ar fi deranjat-o. Însă acum, că vârsta de cincizeci și șase se apropia cu pași repezi, lucrurile erau diferite.

Drumul către laborator dură doar cinci minute, fiind situat în imediata apropiere a unei mici rețele formată din Poliția Statală, tribunalul și închisoarea. După ce se legitimară, fură escortate de la recepția laboratorului criminalistică în zona laboratorului central. Li se ceru să aștepte puțin într-un hlo, în timp ce tehnicianul care se ocupase de mostrele de material era chemat.

– Crezi că există vreo șansă ca materialul să fie doar un fel de carte de vizită a criminalului? întrebă DeMarco.

– Ar putea fi. Ar putea să nu aibă nicio legătură cu motivul cazului. Ar putea să aibă o semnificație doar pentru criminal. În orice caz, se pare că materialul – sunt destul de sigură că provine de la o pătură – este singura noastră legătură reală pe care o avem momentan cu el.

O făcu pe Kate să-și amintească de un caz groaznic la care lucrase pe la începutului anilor nouăzeci. Un bărbat ucisese cinci persoane – toate erau foste prietene. Înainte de a le ucide prin sufocare, le forțase pe fiecare să înghită un prezervativ. În cele din urmă, el nu avusese niciun motiv real pentru a face acest lucru în afară de ura sa pentru prezervative în timpul sexului. Kate nu se putu abține să nu se întrebe dacă aceste fragmente de material se vor dovedi a fi la fel de nesemnificative pentru caz.

Timpul lor de așteptare fu scurt; un bărbat înalt, mai în vârstă, veni grăbit pe o ușă situată chiar în fața lor.

– Sunteți de la FBI? întrebă el.

– Da, spuse Kate, arătându-și legitimația. DeMarco făcu la fel și bărbatul studie ambele legitimații destul de atent.

– Îmi pare bine să vă cunosc, agenți, spuse el. Eu sunt Will Reed și sunt cel care a efectuat testele pe bucățile de material de la ultimele crime. Presupun că de asta sunteți aici? Agent DeMarco, cred că dumneavoastră v-am trimis poza mai devreme?

– Așa este, spuse DeMarco. Speram să ne puteți lămuri ceva mai bine în privința acestor bucăți.

– Ei bine, aș fi mai mult decât bucuros să vă ajut cu orice aveți nevoie, dar dacă este vorba despre acele două bucăți de material, mă tem că nu vă pot fi de folos. Se pare că ucigașul nu numai că s-a străduit să îndese materialele cât mai adânc în gurile victimelor, dar a fost atent și să nu lase vreo urmă.

– Da, înțelegem asta, spuse Kate. Dar fără a avea vreun rezultat fizic concret pe care să ne putem baza, mă întrebam dacă îmi puteți spune ceva despre material în sine.

– Oh, spuse Reed. Cu care să vă pot ajuta.

– Mă gândesc că ambele bucăți provin din aceeași sursă, spuse Kate. Cel mai probabil o pătură.

– Este foarte probabil, spuse Reed. Nu am fost sigur până când nu am văzut a doua bucată. Se potrivesc destul de bine – culoare, textură, etc.

– Există vreo modalitate de a ne da seama cam cât de veche ar putea fi pătura? întrebă Kate.

– Mi-e teamă că nu. Totuși, vă pot spune care este compoziția păturii. Și mi-a rămas în minte deoarece, din câte știu, că este o combinație ciudată de material pentru o pătură obișnuită. În mare parte, pătura este făcută din lână, ceea ce, desigur, nu este deloc neobișnuit. Dar materialul secundar folosit în țesătură este bumbacul de bambus.

– Este chiar așa de diferit de bumbacul obișnuit? întrebă Kate.

– Nu sunt sigur, spuse el. Dar aici vin foarte multe haine și materiale conexe. Și pot număra pe degetele de la o mână de câte ori am intrat în contact cu ceva care conținea bumbac de bambus. Nu este un material foarte rar, dar nu este la fel de răspândit ca bumbacul obișnuit.

– Cu alte cuvinte, spuse DeMarco, nu ar fi prea greu de localizat companiile care îl folosesc material primar?

– Asta nu știu, spuse Reed. Dar poate vă interesează să știți că bumbacul de bambus este prezent în multe pături mai pufoase. Este destul de respirabil din ce am văzut. Ar trebui să vă uitați probabil după ceva mai scump. De fapt, există un depozit chiar în afara orașului care fabrică exact lucrurile de care vă spun. Pături scumpe, cuverturi, cearșafuri și chestii de genul ăsta.

– Știți numele acestuia? întrebă DeMarco.

– Biltmore Threads. Sunt o companie mică care aproape că a falimentat atunci când toată lumea a început să cumpere lucruri online.

– Ne mai puteți da și alte detalii? întrebă Kate.

– Da, dar sunt cam sinistre. În cazul femeii Nash, cred că țesătura a fost îndesată atât de adânc, încât aproape că a vomitat, chiar și atât de aproape de moarte. Am găsit acid stomacal pe material.

Kate se gândi la efortul și forța de care o persoana are nevoie pentru a putea face asta…cât de mult ar intra mâna cuiva în gura victimei.

– Vă mulțumim pentru timpul acordat, domnule Reed, spuse Kate.

– Desigur. Să sperăm doar că nu voi vedea prea curând și o a treia bucată din acea pătură.