Poezii

ODIN SI POETUL

 
Ei cer sa cant… durerea mea adanca
S-o lustruiesc in rime si-n cadente
Dulci ca lumina lunei primavara
Intr-o gradina din Italia.
Sa fac cu poezia mea cea dulce
Damele sa suspine, ce frumoase
Pot fi pentru oricine. Pentru mine
Nu. Si juni natangi cu tigarete-n gura,
Frizati, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinti,
Sa reciteze versuri de-ale mele
Spre-a coperi cu-espresia adanca
Unei simtiri adevarate – niste mofturi.
Mai bine-as smulge sufletul din mine,
As stoarce cu o mana cruda, rece
Tot focul sant din el, ca in scanteie
Sa se risipe, pan? se va-njosi
Sa animeze pe deserti si rai.
O, si de-ati plange chiar, daca durerea
Adevarata si neprefacuta
V-ar topi ochii si a mea cantare
V-ar arde sufletul din voi… Atuncea
E si mai rau – si-atunci si mai putin
Va gandi cineva pe un moment
L-acel nefericit ce le-a avut.
Voi le cititi, ca sa puteti a plange
– Caci prin izvor de lacrimi mor dureri -
Voi stiti c-o mana – oricare-ar fi – v-atinge
Fruntea cea plina de sudori, si dulce
Va racori bolnava fierbinteala
Si stavila la lacrime va pune
C-o sarutare… La mine,
Ce singur stau cu fruntea-ntunecata,
Ce nu pot plange pentru ca durerea
Ochii-mi a stors si sufletul meu aspru
L-a impietrit… la mine
Nimeni nu va gandi, nici a gandit.
La ce? Au nu stiu ei cu totii
Ca, daca vor seca a mea durere
Cu mangaieri – atuncea si izvorul
De canturi va seca… Nebuni! va iert…
O, mare, mare inghetata, cum nu sunt
De tine-aproape sa ma-nec in tine!
Tu mi-ai deschide-a tale porti albastre,
Ai racori durerea-mi infocata
Cu iarna ta eterna. Mi-ai deschide
A tale-albastre hale si marete;
Pe scari de valuri coborand in ele,
As saluta cu aspra mea cantare
Pe zeii vechi si mandri ai Valhalei.
– Bine-ai venit, tanar cu ochi din ceriuri,
Razand Odin si ridicandu-si cupa
M-ar saluta. – Si haina ceea lunga
Si alba cretii-ar arunca de neaua
Si parul lung mi s-ar imfla de vant.
– Un scaun pentru bard –  si-n scaunul nalt
De piatra, cu sprijoanele lui nalte,
Eu m-as simti ca-s urias.
Si zeii mangaind lungele barbe,
Naltand privirea-n boltile antice
Spre a-si reaminti dulci suveniri,
M-ar asculta spunandu-le de lumea
Cea de pitici, ce viermuieste astazi
Pe tarana ce-au locuit-o ei.
– Lasa-i pustiei, cine-ar fi crezut
C-atat de mizerabila a deveni
Seminta cea din zei nascuta.
Dar un batran ce sta-ntr-un colt de masa
Ridica cupa lui cu mied: – Asculta,
Nu mi-i sti spune ce mai face tara
Ce Dacia se numea – regatul meu?
Mai sta-nradacinata-n munti de piatra,
Cu murii de granit, cu turnuri gote,
Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?
– Nicicum, o, Decebal! O vad
Pentru intaia data acum inaltata
Prin parul tau ca o coroana mandra,
Lucrata-n pietre scumpe ca-n granit.
– Dara urmasii acelor romani?
– Ce sa vorbesc de ei? Toti oamenii
Pigmei sunt azi pe vechiul glob… dar ei
Intre pigmeii toti sunt cei mai mici -
Mai slabi, mai fara suflet, mai misei.
Romani sau daci, daci sau romani, nimic
N-aduce-aminte de-a voastra marire.
Orice popor, oricat de prapadit
O piatra va gasi, sau o bucata
De fier ori de arama, ca sa sape
Cu ea urmele-adanci ce le-ati lasat -
Voi oameni mari, ce stati acum cu zeii
Si ospatati cu ei – in colbul negru
Uitat, s-usor al vechiului pamant.
Dar ei… De-ar merge-n sud si nord – nimica.
Sunt ca o laie de nomazi si de laieti
Ce stau deocamdata numai pre pamantul
Ce l-au cuprins, spre a fi alungati
De alt popor mai tare, iubitor
De cele ce-au trecut, ce-s radacina
Si gloria celor ce sunt.
– Ah! ce-am dorit in ora mortii mele,
Roma sa guste pan-in fund paharul
Mizeriei si-a decaderii, intr-atat
Incat sa se despretuiasca ei pe sine -
Asta s-a implinit… Romanii vechi si mandri,
Invingatorii lumii, au devenit
Romunculi… Dar cu ce s-ocupa ei?
Or fi crescand catei, or fi-nvatand
Sa strige ca cucosii… un popor
Ce se despretuieste pe el insusi trebui
S-ajunga la d-acestea.
– Nu, vorbesc frantuzeste si fac politica.
    – E tot atata.
– De unde vii? intreaba Odin bland.
– Am rasarit din fundul Marei Negre,
Ca un luceafar am trecut prin lume,
In ceruri am privit si pe pamant
Si-am coborat la tine, mandre zeu,
Si la consortii tai cei plini de glorii.
De cantec este sufletul meu plin.
De vrei s-auzi al iernii glas vuind
Si lunecand prin strunele-mi de fier,
De vrei s-auzi cum viscoleste-n arfa-mi
Un cant batran si rascolind din fundu-i
Sunete-adanci si nemaiauzite,
Ordona numai – sau de vrei ca fluviul
De foc al gandurilor mele mari
Sa curga-n volbura de aur pe picioare
De stanci batrane, intr-o limba aspra
Si veche – insa clara si inalta
Ca boltile cerului tau, o, Odin,
Spune-mi atunci, sa-nstrun ale ei coarde
Ca sa-mi castig cununa mea de laur.
Poate-ar fi vrut ei sa mi-o deie… Dara
De la pitici eu nu primesc nimica.
– Sarman copil –  zise batranul zeu -
De ce rascolesti tu toata durerea
Ce sufletul tau tanar a cuprins?
Nu crede ca-n furtuna, in durere,
In arderea unei paduri batrane,
In arderea si-amestecul hidos
Al gandurilor unui neferice
E frumusetea. Nu – in seninul,
In linistea adanca sufleteasca,
Acolo vei gasi adevarata,
Unica frumusete…
   (Fruntea-i nalta,
De neaua coperita, si coroana-i
De stele-albastre stralucea in hala,
Si vorba lui blanda era duioasa.)
…Din cupa mea de aur bea aurora
S-intre seninul blandei diminete
In pieptul tau. Si ti-oi deschide-atunci
Portalele nalte de la hale
Cu lungi coloane de zapada, cu-arcuri
De neaua alba ca argint din Ophir,
Cu bolti mai nalte decat insusi cerul.
Acolo printr-acele lungi coloane
Suspenda lampe mari ca niste albe lune
Ce implu lumea raiurilor mele
Cu o lumina dulce, alba, calda.
Stalpii sclipesc, boltile-s stralucite,
Cararile-s de pulbere mai alba
Ca-argintul cel de viu. – Un aer
Bland, argintiu, iti va imfla tot parul,
Vei rasufla miroase dulci de crin,
Talarul tau va lumina in noapte -
Prin hale vei zari blandele-mi zane,
Si-atunci sa canti. Vei sti ce e frumos.
O vorba zice – murii cei albastri
Ai marii, desfacuti in doua, – mi lasa
Privirea intr-un labirint de neaua:
Coloane nalte, bolti arcate splendid,
Pe ele lune lin ardeau… si-n umbra
Cea clar-obscura-a stalpilor de neaua
Vazut-am o copila dulce-inalta,
Subtire ca-ntruparea unui crin.
Frumosu-i par de aur desfacut
Cadea pan? la calcaie, haina-i alba
Uda parea de moale – stralucita
Cuprindea membrii ei dulci si zvelti,
Manile-i mici, ca doi crini albi, incearca
In van a impleti parul de aur,
Gura-i o roza surazand deschisa,
Ochii-i albastri luminau ca stele,
Iar pe-a ei umeri albi abia se tine
Haina cea lunga si bogata. – Vino,
Odin ii zice, bland copil al marii.
Un bard satul de-a lumii lungi mizerii
S-au coborat in noaptea noastra clara -
Sa cante roaga-l. Ca o umbra
Stralucind argintiu in clara noapte
S-apropie… – O, nu te teme, – mi zice,
Tu, ce nu temi furtuna si durerea,
De ce sa tremuri la a mea privire?
Lin tremura glasul ei bland in noapte.
– O, zana, nu de frica, de placere
Tremura-n mine sufletul meu bolnav.
Sa cant? Dar oare la a ta privire
Nu amuteste cantul de-admirare -
Nu esti un cantec insasi – cel mai dulce,
Cel mai frumos, ce a fugit vodata
Din arfa unui bard? O, fecioara,
Vin? langa mine sa ma uit in ochii-ti,
Sa uit de lume, ah! sa pot uita
Fierea cu care ei m-au adapat
In lume. Cine-ar fi stiut
Ca-n fundul marii tu traiesti, copila,
Ca un margaritar, topit din visul
Marii intregi,
Si nu te temi ca aurul din plete-ti
Se va topi in stele – si ca paru-ti
Amestecat cu ele-ar straluci
In noaptea-albastra a acestei lumi;
Si nu te temi ca glasul tau
Va-ndulci vecinicia cea amara
A marii! – Magulitor, ea zice,
S-o roza ea lasa pe a mea gura,
Cu tanar miros – roza gurei sale.
– Frumoasa esti, ca sa gasesc cuvinte
Spre-a indulci ochii tai mari albastri,
Sufletul tau cel bland, nevinovat,
As sfarma soarele in tandari de-aur,
L-as presara-n cararea ca de neaua:
O inchinare l-a tale picioare
Mici, dulci si albe. O, Odin,
Pune-i un sceptru-n mana, sceptrul marii,
Pe fruntea ei coroana pune, mare,
De diamante, umede, topite
In stralucirea lor cea infocata,
Caci ea-i regina frumusetii – a lumii!
Ea capu-si rezema de ai mei umeri
Si glasul ei imi sopti in ureche:
– Voi indulci tot chinul, tot amarul
Cu care-n lume ei te-au adapat -
Caci te iubesc, sarmanul meu copil.
Si Odin isi deschise ochii albastri
Si mari, razand cu ei – iar zeii
Lin sosoteau intre ei batraneste
Si surazand isi aduceau aminte
De-a tineretii zile dulci a lor, ascunse
In negura secolilor trecuti.
 

MEMENTO MORI

(Panorama desertaciunilor)

 
Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,
Cand a noptii intunerec – instelatul rege maur -
Lasa norii lui molateci infoiati in pat ceresc,
Iara luna argintie, ca un palid dulce soare,
Vraji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,
Cand in straturi luminoase basmele copile cresc.
 
 
Mergi, tu, luntre-a vietii mele, pe-a visarii lucii valuri,
Pana unde-n ape sfinte se ridica mandre maluri,
Cu dumbravi de laur verde si cu lunci de chiparos,
Unde-n ramurile negre o cantare-n veci suspina,
Unde sfintii se preimbla in lungi haine de lumina,
Unde-i moartea cu-aripi negre si cu chipul ei frumos.
 
 
Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite,
Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite
Te incerci a stoarce lapte din a stancei coaste seci;
Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mandre flori de aur,
Alta unde cerci viata s-o-ntocmesti, precum un faur
Cearc-a da fierului aspru forma cugetarii reci.
 
 
Las? sa dorm… sa nu stiu lumea ce dureri imi mai pastreaza.
Imbatat de-un cantec vecinic, indragit de-o sfanta raza,
Eu sa vad numai dulceata unde altii vad necaz,
Caci s-asa ar fi degeaba ca sa vad cu ochiul bine;
De vad raul sau de nu-l vad, el pe lume tot ramane
Si nimic nu-mi foloseste de-oi cerca sa raman treaz.
 
 
N-au mai spus si altii lumii de-a ei rele sa se lase?
Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui ii pasa?
Toate au trecut pe lume, numai raul a ramas.
O, acele uriase, insa mute piramide
Cari stau ca veacuri negre in pustiuri impietrite
Cate-au mai vazut si ele – ce-ar vorbi de-ar avea glas!
 
 
Cand posomoratul basmu – vechea secolilor straja -
Imi deschide cu chei de-aur si cu-a vorbelor lui vraja
Poarta nalta de la templul unde secolii se torc -
Eu sub arcurile negre, cu stalpi nalti suiti in stele,
Ascultand cu adancime glasul gandurilor mele,
Uriasa roat-a vremei inapoi eu o intorc
 
 
Si privesc… Codrii de secoli, oce?ne de popoare
Se intorc cu repejune ca gandirile ce zboara
Si icoanele-s in lupta – eu privesc si tot privesc
La vo piatra ce inseamna a istoriei hotara,
Unde lumea in cai noua, dupa nou cantar masoara -
Acolo imi place roata cate-o clipa s-o opresc!
 

* * *

 
Colo stau salbateci negri cu topoarele de piatra.
In pustiu alearga vecinic, fara casa, fara vatra,
Cap de lup e-a lor caciula, pe-a lor umeri, piei de urs;
Colo-nchina idolatrul nentelesul foc de lemne,
Colo magul lui ii scrie pe o piatra strambe semne
Sa nu poat-a le-ntelege lungul secolilor curs.
 
 
Babilon, cetate mandra cat o tara, o cetate
Cu muri lungi cat patru zile, cu o mare de palate
Si pe ziduri uriase mari gradini suite-n nori;
Cand poporul gemea-n piete l-a gradinei lunga poala
Cum o mare se framanta, pe cand vanturi o rascoala,
Cugeta Semiramide prin dumbravile racori.
 
 
Acel rege – o lume-n mana-i – schimbatoarea lui gandire
La o lume da viata, la un secol fericire -
Din portalele-i de aur ca un soare rasarea,
Dar puternica lui ura era secol de urgie;
Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu sa fie?
Ar fi fost Dumnezeu insusi, daca – daca nu murea.
 
 
Asia-n placeri molateci e-mbatata, somnoroasa.
Boltile-s tinute-n aer de columne luminoase
Si la mese-n veci intinse e culcat Sardanapal;
Si sub degete maiestre arfele cugeta mite,
Dupa plac si-mpart mesenii a cantarii flori uimite,
Vinuri dulci, mirositoare si femei cu chipul pal.
 
 
Azi? Vei rataci degeaba in campia nisipoasa:
Numai aerul se-ncheaga in tablouri mincinoase,
Numai muntii, garzi de piatra stau si azi in a lor post;
Ca o umbra asiatul prin pustiu calu-si alunga,
De-l intrebi: unde-i Ninive? el ridica mana-i lunga,
– Unde este? nu stiu, zice, mai nu stiu nici unde-a fost.
 

* * *

 
Nilul misca valuri blonde pe campii cuprinsi de maur,
Peste el cerul d-Egipet, disfacut in foc si aur;
Pe-a lui maluri galbui, sese, stuful creste din adanc,
Flori, giuvaeruri in aer, sclipesc tainice in soare,
Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte rosii ca jaratic, albe-albastre, ochi ce plang.
 
 
Si prin tufele de maturi, ce cresc verzi, adance, dese,
Pasari, imblanzite-n cuiburi, distind penele alese,
Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor.
Inecat in vecinici visuri, rasarit din sfinte-izvoara,
Nilul misc-a lui legenda si oglinda-i galben-clara
Catra marea linistita, ce ineaca a lui dor.
 
 
De-a lui maluri sunt unite campii verzi si tari ferice;
Memphis, colo-n departare, cu zidirile-i antice,
Mur pe mur, stanca pe stanca, o cetate de giganti -
Sunt gandiri arhitectonici de-o grozava maretie,
Au zidit munte pe munte in antica lor trufie,
Le-a-mbracat cu-argint ca-n soare sa luceasca intr-un lant
 
 
Si sa para rasarita din visarile pustiei,
Din nisipuri argintoase in miscarea vijeliei,
Ca un vis al marii sfinte, reflectat de cerul cald
S-aruncat in departare… Colo se ridic trufase
Si eterne ca si moartea piramidele-uriase,
Racle ce incap in ele fantazia unui scald.
 
 
Se-nsereaza… Nilul doarme si ies stelele din strunga,
Luna-n mare isi arunca chipul si prin nori le-alunga.
Cine-a deschis piramida si-nauntru a intrat?
Este regele. In haina de-aur ros si pietre scumpe,
El intra sa vad-acolo tot trecutul. – I se rumpe
A lui suflet cand priveste peste-al vremurilor vad.
 
 
In zadar guverna regii lumea cu intelepciune,
Se-nmultesc semnele rele, se-mputin faptele bune;
In zadar caut-al vietei inteles nedezlegat.
Iese-n noapte… si-a lui umbra lung-intins se desfasoara
Pe-ale Nilului mari valuri. – Astfel pe-unde de popoara
Umbra gandurilor regii se arunca-ntunecat.
 
 
Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,
Ale trestiilor sunet ce sub luna ce patrunde
Par a fi snopuri giganteci de lungi sulite de-argint,
Toat-a apei s-a pustiei si a noptii maretie
Se unesc sa-mbrace mandru vechea-acea imparatie,
Sa invie in deserturi sir de visuri ce te mint.
 
 
Raul sant ni povesteste cu-ale undelor lui gure
De-a izvorului sau taina, despre vremi apuse, sure,
Sufletul se-mbata-n visuri, cari-aluneca in zbor,
Palmii risipiti in cranguri, auriti de-a lunei raza,
Nalta zveltele lor trunchiuri. – Noaptea-i clara, luminoasa,
Undele viseaza spume, cerurile-nsira nori.
 
 
Si in templele marete, colonade-n marmuri albe,
Noaptea zeii se preimbla in vestmintele lor dalbe,
Si al preotilor cantec suna-n arfe de argint;
Si la vantul din pustie, la racoarea noptii bruna,
Piramidele, din crestet, aiurind si jalnic suna
Si salbatic se plang regii in giganticul mormant.
 
 
In zidirea cea antica sus in frunte-i turnul maur.
Magul priivea pe ganduri in oglinda lui de aur,
Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun.
El in mic priveste-acolo caile lor tainuite
Si c-un ac el zugraveste cararusile gasite:
A aflat samburul lumii, tot ce-i drept, frumos si bun.
 
 
Si se poate ca spre raul unei ginti efeminate,
Regilor patati de crime, preotimei desfranate,
Magul, gard al razbunarii, a citit semnul intors;
S-atunci vantul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,
Astupand cu dansu-orase, ca gigantice sicriuri
Unei ginti ce fara viata-ngreuia pamantul stors.
 
 
Uraganu-acum alearga pan? ce caii lui ii crapa
Si in Nil numai pustiul nisipisul si-l adapa,
Asternandu-l peste campii cei odata infloriti.
Memfis, Teba, tara-ntreaga coperita-i de ruine,
Prin pustiu strabat salbatec mari familii beduine,
Sorind viata lor de basme pe campie nisipiti.
 
 
Dar si-acum turburand stele pe-ale Nilului lungi unde,
Noaptea, flamingo cel rosu, apa-ncet, incet patrunde,
Si-acum luna arginteste tot Egipetul antic;
S-atunci sufletul viseaza toat-istoria straveche,
Glasuri din trecut strabate l-a prezentului ureche,
Din a valurilor sfada prorociri se aridic.
 
 
Si-atunci Memfis se ridica, argintos gand al pustiei,
Inchegare maiestrita din suflarea vijeliei…
Beduini ce stau in luna, o minune o privesc,
Povesindu-si basme mandre mestecate numa-n stele
Despre-orasul care iese din pustiile de jele;
Din pamant si de sub mare, s-aud sunete ce cresc.
 
 
Marea-n fund clopote are, care suna-n orice noapte;
Nilu-n fund gradine are, pomi cu mere d-aur coapte;
Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,
Ce cu-orasele-i deodata se trezeste si se duce
Sus, in curtile din Memphis, unde-n sali lumina luce;
Ei petrec in vin si-n chiot orice noapte pan-in zori.
 

* * *

 
Vezi Iordanul care uda campii verzii Palestine:
Dintre vii cu struguri de-aur se ridic mandre coline,
Pe Sion, templul Iehovei, o minune il privim;
Codrii de maslin s-amestec printre lunci de dafin verde,
Chidron scalda-n unda-i clara ierburi mari – si-apoi se pierde
In cetatea ce-n vai doarme – miticul Ierusalim.
 
 
Si in Libanon vazut-am ratacite caprioare
Si pe lanuri secerate am vazut mandre fecioare,
Purtand pe-umerele albe auritul snop de grau;
Alte vrand sa treaca apa cu picioarele lor goale
Ridicara rusinoase si zambind albele poale,
Turburand cu pulpe netezi fata limpedelui rau.
 
 
Am vazut regii Iudeei in biserica mareata,
Unde marmura in arcuri se ridica indrazneata
Si columnele inalte catra cer pare c-arat;
Vazui pe David in lacrimi rupand haina lui bogata,
Zdrobind arfa-i sunatoare de o marmura curata,
Genunchind sa-i ierte Domnul osanditul lui pacat.
 
 
Solomon, poetul rege, tocmind glasul unei lire
Si facand-o sa rasune o psalmodica gandire,
Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet;
El canta pe imparatul in hlamida de lumina,
Soarele stetea pe ceruri auzind cantarea-i lina,
Lumea asculta uimita glasu-i dulce si incet.
 
 
Dar iesind din templul sacru lasa gandul lui sa cada,
Caci amorul il asteapta cu-a lui umeri de zapada,
Raze moi in ochii negri – el da lirei alt acord:
Caci femeile-l asteapta cu sireata lor zambire,
Brune unele ca ganduri din povestile asire,
Alte blonde cu par de-aur – vise tainice de Nord.
 
 
Dar venit-a judecata, si de salcii plangatoare
Cantaretul isi anina arfa lui tremuratoare;
In zadar rugati peirea – muri se naruie si cad!
Cad si scari, s-aurite arcuri, grinzi de cedru, porti de-arama,
Soarele priveste galben peste-a mortii lunga drama
Si s-ascunde in nori rosii, de spectacol speriat.
 
 
Si popor si regi si preoti ingropati-s sub ruine.
Pe Sion templul se sparge – nici un arc nu se mai tine,
Azi gramezi mai sunt de piatra din cetatea cea de ieri.
Cedri cad din varf de munte si Livanul pustieste,
Jidovimea risipita printre secoli rataceste -
In pustiu se-nalta-n soare desfrunzitii palmieri…
 

* * *

 
O, lasati sa moi in ape oce?nici a mea lira!
Sa-mbrac sunetele-i dalbe cu a undelor zambire,
Cu-ale stelelor icoane, cu a cerului azur;
Sa inalt muntii Greciei, scanteind muiati de soare,
Cu dumbrave pravalite peste coaste razatoare
Si cu stanci incremenite printre nouri de purpur.
 
 
Peste vaile adance repezite-n regioane
Nourate, stau tinute templele multicoloane,
Parca muntii-n brat de piatra le ridica si le-arat
Zeilor din ceruri. Vulturi peste vai innegurate,
Grei atarna cu intinse aripi si priviri tintate
Supra lumei ce sub dansii sta adanc, imprastiat.
 
 
Astfel Grecia se naste din intunecata mare.
Poarta-n ceruri a ei temple s-a ei sarcini de ninsoare,
Cer frumos, adanc-albastru, straveziu, nemarginit;
Din coloanele de dealuri se intind vaile pline
De dumbrave, de izvoare si de rauri cristaline,
Cari lunec zdrumicate pe-a lor bulgari de granit.
 
 
Si din turmele de stance, risipite cu splendoare
Pe-ntinsori de codri negri rupti de rauri sclipitoare,
Vezi oras cu dome albe stralucind in verde crang.
Marea lin cutremurandu-si fata, scutur-a ei spume,
Repezind pe-alunecusul undelor de raze-o lume,
Jos la poarta umbrei mandre a ei sunete se frang.
 
 
Mai albastra decat cerul, purtand soarele pe fata,
Ea reflecta-n lumea-i clara toata Grecia mareata.
Cateodata se-ncreteste si-si intunec-al ei vis -
Nimfe albe ca zapada scutur ap-albastra, calda,
Se improasca-n joaca dulce, mladiindu-se se scalda,
Scuturandu-si parul negru, inecandu-se de ras.
 
 
Si pe valuri luminoase oce?nul lin le salta,
Orice unda linguseste aratarea lor cea nalta,
Pe nisipul cald le-arunca marea-n jocu-i luminos;
Oceanicele corpuri, ca statuie de ninsoare,
Stralucesc in parul negru, ce si-l usca ele-n soare
Pe-a lor perini nisipoase lenevite languros.
 
 
Apoi fug sa-mpopuleze verdea noapte dumbravana
Si vorbind margaritare culeg flori in a lor goana.
Dintr-o tuf-iveste Satyr capu-i chel, barba-i de tap,
Lungi urechi si gura-i stramba, carnu-i nas. – De sus isi
        stoarce
Lacom poama negra-n gura – pitulis prin tufe-o-ntoarce,
Se stramba de ras si-n fuga se da vesel peste cap.
 
 
Albe trec in bolta neagra prin a trestiei verdeata,
De o craca pe-ape-ntinsa una-si spanzur-a ei brate,
Misca-n aer peste unde fructul marii de omat;
Altele pe spate-ntinse cu o mana-noata numa,
Cu cealalta rupand nuferi plini de-o luminoasa spuma,
Pun in par si ca-necate linistit plutesc si-ncet.
 
 
Crenge lin indoaie Eros – schima face, ce vazand-o
Ele-urmeaza in tacere abia apa sfasiind-o…
Intr-o tufa, sub un brustur doarme Satyr, beat de must…
Chicotind, a lui ureche cu flori rosii o-ncoroana.
Lunca rade de rasuna verdea noapte dumbravana -
Ele pier prin bolti de frunze, pe-un drum verde si ingust…
 
 
Insereaza si apune greul soare-n vai de mite.
Cu un ros fir de jeratic culmi de munte sunt tivite,
Lunga lor fulgeratura in senin a-ncremenit.
Marea aerului calda, stelele ce-ntarzii line,
Limba raurilor blande, ale codrilor suspine,
Glasul lumei, glasul marei se-mpreuna-n infinit.
 
 
Codrii aiureaza negri sub a stelelor povara.
Rauri calde ca si sara apa-n arcuri o coboara,
Pravalind-o purpurie peste scarile de stanci;
In albastru-adanc, in marea cerului cea linistita,
Rapad muntii cu tarie fruntea lor incremenita
Si in valuri verzi de grane imbla vaile adanci.
 
 
Printe cremenea crapata, din bazaltul rupt de ploaie,
Ridica copaci monastici trunchii ce de vant se-ndoaie,
Scotand veche radacina din pietrisul sfaramat;
Un vultur s-agata mandru de un pisc cu fruntea ninsa,
Nouri luneca pe ceruri flota lor de vant impinsa
Si rasuna-n noaptea lumei cantul marii bland si mat.
 
 
Si atuncea peste ape fata sfant-a lunei pline
Isi ridica discul splendid in imperiul de lumine,
Marii mandre poleindu-i panzariile-i de-azur.
Ea adoarme-ale ei spume, ca margaritarul, sure,
Nisipisul straluceste, rauri scapara-n padure -
In oras, lumini ca stele presarate-n mii de muri.
 
 
Si-n poiana ce ridica naltii trunchi cu frunze rare,
Raza lunei alb pateaza umbra verde din carare,
Filomela imple codrii cu suspine de-amorosi.
Joe preschimbat in tanar, cu imobili ochi sub gene,
Pandea umbra mladioasa unei fete pamantene -
Ei se vad, ca sa se mire, cum de sunt asa frumosi.
 
 
A fi rau e-o fericire, caci in noptile-argintie
Cate gratii tainuite se descopar, i se-mbie
Si asculta cu iubire tot ce valurile-i mint.
Lui i se descopar nimfe de-o marm?ree zapada,
Ce in apa lui cea clara cursului se lasa prada,
Duse de obraznici unde cu glascioare de argint!
 
 
Si cuminti frunzele toate isi comunica misteruri.
Surazand, clipind asculta ochii de-aur de pe ceruri,
Crenge rele imiteaza pan? si zgomotul de guri
A cararilor pierdute de pe valea cu izvoare.
De s-ar sti… cate mani albe rupe-ar flori mirositoare,
Cate buze ar inchide gandul santelor paduri!
 
 
Cine are-urechi s-auda ce murmur gurile rele
Si vorbaretele valuri si prorocitoare stele
De-ale gratiilor amoruri, de-ale nimfelor iubit;
Cine-asculta si nu-nstruna arfa-i de cantari bogata,
Caci comori de taine-ascunde orice rau… Lunca ingrata
De-ar sopti, viata-i toata n-ar sfarsi de povestit.
 

…

 
Dar in camera ingusta langa lampa cea cu oliu
Palid sta cugetatorul, caci gandirea-i e in doliu:
In zadar el gramadeste lumea intr-un singur semn;
Acel semn ce il propaga el in taina nu il crede,
Adancit vorbeste noaptea cu-a lui umbra din parete -
Umbra-si rade, noaptea tace, muta-i masa cea de lemn.
 
 
Orbul sculptor in chilie pipaie marmura clara.
Dalta-i tremura… inmoaie cu gandirea-i temerara
Piatra rece. Neted iese de sub mana-i un intreg,
Ce la lume isi arata palida-i, eterna-i fire,
Stabila-n a ei miscare, muta-n cruda ei simtire -
O durere-ncremenita printre secolii ce trec.
 
 
Iar pe piatra pravalita, langa marea-ntunecata
Sta Orfeu – cotul in razim pe-a lui arfa sfaramata…
Ochiu-ntunecos si-ntoarce si-l arunca aiurind
Cand la stelele eterne, cand la jocul bland al marii.
Glasu-i, ce-nviase stanca, stins de-aripa disperarei,
Asculta cum vantu-nsala si cum undele il mint.
 
 
De-ar fi aruncat in chaos arfa-i de cantari imflata,
Toata lumea dupa dansa, de-al ei sunet atarnata,
Ar fi curs in vai eterne, lin si-ncet ar fi cazut…
Caravane de sori regii, carduri lungi de blonde lune
Si popoarele de stele, universu-n rugaciune,
In migratie eterna de demult s-ar fi pierdut.
 
 
Si in urma-le-o vecie din naltimi abia-vazute
Si din sure vai de chaos colonii de lumi pierdute
Ar fi izvorat in rauri intr-un spat despopulat;
Dar si ele-atrase tainic ca de-o magica durere
Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume in cadere
S-ar fi dus. Nimic in urma – nici un atom luminat.
 
 
Dar el o zvarli in mare… Si d-eterna-i murmuire
O urma ademenita toat-a Greciei gandire,
Impland halele oceanici cu cantarile-i de-amar.
De-atunci marea-nfiorata de sublima ei durere,
In imagini de talazuri, cant-a Greciei cadere
Si cu-albastrele ei brate tarmii-i mangaie-n zadar…
 
 
Dar mai stii?.. N-auzim noaptea armonia din pleiade?
Stim de nu traim pe-o lume, ce pe nesimtite cade?
Oce?nele-nfinirei o cantare-mi par c-ascult.
Nu simtim lumea patrunsa de-o durere lunga, vana?
Poate-urmeaza-a arfe? – antice suspinare-aeriana,
Poate ca in vai de chaos ne-am pierdut de mult… de mult.
 

* * *

 
Sau ghicit-ati vre odata ce socoate-un mandru soare
Cand c-o raza de gandire tine lumi ca sa nu zboare,
Sa nu piard-a lor carare, sa nu cada-n infinit?
Zvarcolindu-se alearga turburate si rebele
Si sa frang-ar vrea puterea ce le farmaca pre ele
Si s-alerge-ar vrea in caos de-unde turburi au iesit.
 
 
Vecinicia cea batrana, ea la lumi privea uimita.
Mii de ani cugeta-n mite la enigma incalcita
Care spatiul i-o prezinta cu-a lui lumi si cu-a lui legi;
Si din secoli ce trecura ea s-apuca sa adune
Toata viata si puterea, sucul tot de-ntelepciune
Si se pune sa zideasc-un urias popor de regi.
 
 
Si atunci apare Roma in uimita omenire.
Ganduri mari ca sori-n caos e puternica-i gandire
Si ce zice-i zis pe veacuri, e etern, nemuritor;
Iar popoarele-si indreapta a lor suflete marete,
A lor fapte seculare, uriasele lor viete,
Dupa cai prescrise-odata de gandirea-astui popor.
 
 
Auzit-ati de-mparatii stand pe tron cu trepte multe?
Fruntea-ncinsa in luceferi facea lumea sa-i asculte,
Vorba lor era o raza in viata lumii-ntregi,
Tari bogate si-nflorite, mari vuinde-n adormire,
Cetati vechi, popoare mandre stau sub falnica-i domnire
Si cezarii-mpart pamantul in Senatul cel de regi.
 
 
Pe sub arcuri triumfale trece mandru-nvingatorul
Si-ametit abia aude cum vuieste surd poporul,
Cum a marei glasuri multe se repeta, gem si fug;
Iar la carul lui de aur, cu coroane pe-a lor frunte
Si infranti de umilire, cu priviri stinse si crunte,
Regii tarilor invinse gem cu greu tragand in jug.
 
 
Roma arde si furtuna chiuind in ea se scalda
Si framanta-n valuri rosii marea turbure si calda
Si arunca-n loc de spume nori de fum, scantei si vant;
Si in nunta ei grozava turnuri negre ea aprinde
Si facliile-uriase catra stele le intinde…
Evul arde – Roma este oce?nicu-i mormant.
 
 
Norii sunt o spuza-n ceruri si prin ei topite stele.
Si, ca oce?nul negru rascolit de visuri grele,
Urbea isi framanta falnic valuri mari de fum si jar;
Din diluviul de flacari, lung intins ca o genune,
Vezi neatins cu arcuri de-aur un palat ca o minune
Si din frunte-i canta Neron… cantul Troiei funerar.
 

* * *

 
Langa rauri argintoase, care misca-n mii de valuri
A lor glasuri inmiite, printre codri, printre dealuri,
Printre bolti sapate-n munte, lunecand intunecos,
Acolo-s dumbravi de aur cu poiene constelate,
Codrii de argint ce misca a lor ramuri luminate
Si paduri de-arama rosa rasunand armonios.
 
 
Munti se-nalta, vai coboara, rauri limpezesc sub soare,
Purtand pe-albia lor alba insule fermecatoare,
Ce par straturi uriase cu copacii infloriti -
Acolo Dochia are un palat din stance sure,
A lui stalpi-s munti de piatra, a lui stresin-o padure,
A carei copaci se misca intre nouri adanciti.
 
 
Iar o vale nesfarsita ca pustiile Saharei,
Cu de flori straturi inalte ca o?ze zambitoare,
Cu un fluviu care poarta a lui insule pe el,
E gradina luminata a palatului in munte -
A lui scari de stanci inalte sunt crapate si carunte,
Iar in halele lui negre stralucind ca si otel
 
 
Sunt paduri de flori, caci mari-s florile ca salci pletoase,
Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase,
Presarate ca cu lune infoiete ce s-aprind;
Viorelele-s ca stele vinete de dimineata,
Ale rozelor lumine imple stanca cu roseata,
Ale crinilor potire sunt ca urne de argint.
 
 
Printre luncile de roze si de flori mandre dumbrave
Zbor gandaci ca pietre scumpe, zboara fluturi ca si nave,
Zidite din nalucire, din colori si din miros,
Curcubau sunt a lor aripi si oglinda diamantina,
Ce reflecta-n ele lumea inflorita din gradina,
A lor murmur imple lumea de-un cutremur voluptos.
 
 
Intr-un loc crapata-i bolta, cu-a ei stresin-arboroasa
Si printr-insa-n cer vezi luna trecand alba si frumoasa,
O regina juna, blonda si cu brate de argint,
Ce unesc incrucisate a ei mantie-nstelata
Si albastra peste pieptu-i alb, ca virgina zapada.
Ochii ei cei mari albastri peste nori arunca bland,
 
 
Cari se-ntind albi ca zapada si ca straturi argintoase,
Oferindu-i flori de aur si viole-ntunecoase;
Ea din cand in cand pliveste cate una, aruncand
Flori de neaua peste ape ce alerg fulgeratoare,
Raze albe peste lumea vailor celor in floare,
Dungi de-argint in verzii codri, duiosie pe pamant.
 
 
Dar un nor pe ceruri negru se inalta si se-ncheaga,
Se formeaza, – ncremeneste si devine-o doma-ntreaga,
Plin de umbra de columne ce-l inconjura-mprejur;
Prin columnele-i marete trece cate-o raza mata,
A lui cupola boltita e cu-argint inconjurata,
Pe arcatele-i ferestre sunt perdele de azur.
 
 
Luna inspre ea indreapta pasuri luminoase-ncete,
Diadem de topiti astri arde-n blondele ei plete,
Incalzind aerul serei, stralucindu-i fruntea ei;
Ale domei scari negrite se-nsenin – ca neaua sara -
Intra-n doma. Ard columne sub lumina ei cea clara
Si-si arunca unu-ntr-altul umbra neagra dintre ei.
 
 
Stelele in carduri blonde pe regina o urmeaza,
Aerul, in unde-albastre, pe-a lor cale scanteiaza
Si raman intunecate nalte-a cerurilor bolti;
Doma straluceste-n noapte ca din marmura zidita,
Prin o mreaja argintoasa ca prin vis o vezi ivita,
A ei scari ajung din ceriuri a stancimei negri colti.
 
 
Iara fluviul care taie infinit-acea gradina
Desfasoara-n largi oglinde a lui apa cristalina,
Insulele, ce le poarta, in adancu-i nasc si pier;
Pe oglinzile-i marete, ale stelelor icoane
Umede se nasc in fundu-i printre ape diafane,
Cat uitandu-te in fluviu pari a te uita in ceri.
 
 
Si cu scorburi de tamaie si cu prund de ambra de-aur
Insulele se inalta cu dumbravile de laur,
Zugravindu-se in fundul raului celui profund,
Cat se pare ca din una si aceeasi radacina
Un rai dulce se inalta, sub a stelelor lumina,
Alt rai s-adanceste mandru intr-al fluviului fund.
 
 
Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi -
       o ploaie -
Snopi de flori ciresii poarta pe-a lor ramuri ce se-ndoaie
Si de vant scutura grele omatul trandafiriu
A-nfloririi lor bogate, ce manat se gramadeste
In troiene de ninsoare, care roza straluceste,
Pe cand salcii argintoase tremur sante peste rau.
 
 
Aeru-i varatic, moale, stele izvorasc pe ceruri,
Florile-izvorasc pe plaiuri a lor viata de misteruri,
Vantu-ngreunand cu miros, cu lumini aerul cald;
Dintr-un arbore intr-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc suspine intr-a lunei dulci lumine,
Rar si diafan tesute de painjeni de smarald.
 
 
Pe cand greieri, ca orlogii, ragusit prin iarba suna,
De pe-un varf de arbor mandru tes in noptile cu luna
Pod de panza diamantina peste argintosul rau,
Si cat tine podul mandru, printre panza-i diafana,
Luna raul il ajunge si oglinda lui cea plana
Ca-ntr-o mandra feerie straluceste vioriu.
 
 
Peste podul cel usure, zana Dochia frumoasa
Trece impletindu-si parul cel de-a?ree matasa,
Alba-i ca zapada noaptea, corpu-i nalt e mladiet,
Aurul pletelor strecoara prin manutele-i de ceara
Si prin haine argintoase strabat membrele-i usoare,
Abia podul il atinge mici picioarele-i de-omat.
 
 
Trece raul si usoara nalte scari de stanci ea suie;
La ivirea-i zi se face in spelunci de cetatuie,
Ca o zi ea intra mandra in palatul ei de stanci;
Luna e plina de raze – sub caldura-i – argintoase,
Orice stea e-o piatra scumpa – iara florile focoase,
Giuvaeruri umezite cu luminile adanci.
 
 
Umede tremur lumine pe boltirea cea albastra.
Zana Dochia cu glasu-i cheam-o pasare maiastra,
Ce zburand prin aer vine cu-a ei pene de paun;
Cand acea pasare canta, lumea rade-n bucurie,
Pe-umarul cel alb o-aseaza si coboara-n vai aurie,
Unde-a raului lungi unde printre papura rasun.
 
 
Intr-o luntre – lemn de cedru – ce usor juca pe valuri,
Zana Dochia se suie dezlegand-o de la maluri
Si pe-a fluviului spate ea la vale ii da drum;
Repede luntrea alearga spintecand argintul apei,
Culcata pe jumatate, Dochia visa, frumoasa,
Si la luntrea ei bogata lebede se-nham-acum.
 
 
Dar din ce in ce coboara raul lat, el s-adanceste
In paduri intunecate, unde apa-abia sclipeste,
Mai agiunsa de a lunei raze doar din cand in cand;
Tot mai nalti trunchii padurii ca stalpi mari si suri se urca,
Pan-ajunge de-a lor ramuri in bolti mandre se incurca,
Pan-acopar cu-aste arcuri fluviul lat si profund.
 
 
Ca prin boltile crapate unei gotice ruine,
Mai strabat prin bolti de frunze razele lunei senine,
Impland p-ici, pe colo raul cu fulgeratoare dungi;
Pe-umarul Dochiei mandre canta pasarea maiastra,
Valuri rad si-ntunecoasa mana lumea lor albastra,
Repezind luntrea bogata pe siroiurile lungi.
 
 
Prin padurile de basme trece fluviul cantarii.
Cateodata intre codri el s-aduna, ca a marei
Mare-oglinda, de stanci negre si de munti impiedecat
S-un gigantic lac formeaza, intr-a carui san din soare
Curge aurul tot al zilei si il imple de splendoare,
De poti numara in fundu-i tot argintul adunat.
 
 
Apoi iar se pierde-n codrii cu trunchi grosi, cu frunza deasa,
Unde-n arborul din mijloc e vrajita-mparateasa,
Unde-n salcii mladioase sunt copile de-mparat;
Codrul – inaintea vrajei – o cetate fu frumoasa,
A ei arcuri azi is ramuri, a ei stalpi sunt trunchiuri groase,
A ei bolti stresini de frunze arcuite-ntunecat.
 
 
Sara suna glas de bucium si cerboaice albe-n turme
Prin cararile de codru, pe de frunze-uscate urme,
Vin rupand verzile crenge cu talangele de gat;
Si in mijlocul padurii ocolesc stejarul mare
Pan?din el o-mparateasa iese alba, zambitoare,
Pe-umar gol donita alba – stema-n parul aurit.
 
 
Din copaci ies zane mandre, de-mparat frumoase fete,
Tinand donite pe umeri, gingase, nalt-mladiete,
Albe trec prin umbra verde, la cerboaice se inclin,
Ce sub dulcile lor mane isi ofera rabdatoare
Ugerele lor implute, si in doniti sunatoare
Laptele-n cadenta curge, codru-mpland c-un murmur lin.
 
 
Luntrea cea de lebezi trasa mai departe, mai departe
Fuge pe-albele oglinde ale apei ce se-mparte
Sub a luntrei plisc de cedru in lungi brazde de argint -
Si din ce in ce mai mandre, mai inalte, mai frumoase
Sunt padurile antice – ele-ngroapa-ntunecoase
Cu-a lor varfuri muntii mandri, stancile ce-n cer se-ntind.
 
 
Cat de lat sa miste-un fluviu ale apei lui revolte,
Arbori de pe mal deasupra-i se ajung in mandre bolte,
Ramurile se-ntretese, crengile se impletesc,
Frunza deasa smaltuieste nalta, verdea boltitura,
Rau-n vecinica lui umbra in adanc suspina, cura…
Pe-a lui maluri inflorite cai in umbra ratacesc.
 
 
Soarele trecand pe codri a lui roata de-aur moale,
Varfurile verzi de codri le indoaie-n a lui cale,
Si sosind la vre o lunca insusi el vede mirat
Ce departe e pamantul si ce nalti trunchii padurii,
Si desi calatoreste pe-a lor varfuri, totusi murii -
Boltile groase de frunze – a lui raze nu strabat.
 
 
Lang-izvoarele-nflorite pasc cai albi c-a marii spume -
Zi ori noapte nu vazura de cand sunt pe-aceasta lume,
Luna santa, stele de-aur, soare alb si zambitor,
Pentru ei necunoscute-s. Umbra verde claroscura
Si mirositorul aer, fluvii ce sclipinde cura
In adancile dumbrave printre tarmii plini de flori -
 
 
Astea numai le cunosc ei. – Coamele flutur c-argintul,
Ca la lebede se-ndoaie gatul lor, iara pamantul
Abia-atins e de picioare potcovite cu-aur ros;
Colo-n umbra indulcita de miroase-mbatatoare,
Capul mic ei si-l ridica, nari imfland spre departare
Si urechea ascutind-o, glas de-aud prin arbori grosi.
 
 
Luntrea cea de lebezi trasa mai departe, mai departe
Fuge pe-albele oglinde ale apei si se-mparte
Sub a luntrei plisc de cedru in lungi brazde de argint;
Si deodata zi se face – un ocean de lumina -
Fluviul a iesit din codri in campii fara de fine,
Cari verzi si inflorite, mandre-n soare se intind.
 
 
Dar cat tine rasaritul se-nalt-un munte mare -
El de doua ori mai nalt e decat departarea-n soare -
Stanca ?rcata pe stanca, pas cu pas in infinit
Pare-a se urca – iar fruntea-i, cufundata-n inaltime,
Abia marginile-arata in albastra-ntunecime:
Munte jumatate-n lume – jumatate-n infinit.
 
 
Iar in pieptu-acestui munte se arat-o poarta mare -
Ea: inalt este boltita si-ntra-adanc in piatra tare,
Iar de pragu-i sunt unite nalte scari de negre stanci,
Cari duc adanc in valea cea de-acol-abia vazuta
Si-n padurile umbroase cu-adancimi necunoscute
Si-n campii unde mii rauri s-argintesc plane s-adanci.
 
 
Pe acea poarta din munte iese zori in coruri dalbe,
Ridicandu-se in cerul diminetii dulci, rozalbe,
Pe-acolo soarele-si mana car cu caii arzatori,
Pe-acolo noaptea rasare blonda luna argintoasa
Si popoarele de stele iese-n roiuri luminoase
Si pe cer se imprastie ca de aur sfinte flori.
 
 
Zeii Daciei acolo locuiau – poarta solara
In a oamenilor lume scarile de stanci coboara -
Si in verdea-ntunecime a padurilor s-adun;
Si pe negre stanci trunchiate stau ca-n tron in verdea lume
Si din cupe beau aurora cu de neguri albe spume,
Pe cand mii de fluvii albe nasc in umbra si rasun.
 
 
Cateodata-un corn de aur ei rasuna-n departare,
Trezind sufletul padurii, codrilor adanci cantare,
Cheama caii lor ce-alearga cu-a lor coame-mflate-n vant;
Vin in herghelii de neaua, pe carari de mult batute
Si pe ei zeii incalic strabatand pe intrecute
[-Al] codrilor nalt intuneric, far? de capat pe pamant.
 
 
Dar adesea pe cand caii dorm in neagra departare,
Luna, zana Daciei, vine la a zeilor serbare;
Soarele, copil de aur al albastrei sfintei mari,
Vine ostenit de drumuri si la masa se aseaza.
Aerul se aureste de-a lui fata luminoasa,
Sala verde din padure straluceste in cantari.
 
 
Si ca zugraviti stau zeii in lumina cea de soare.
Parul lor cel alb luceste, barba-n brau li curge mare,
Cretii buzei lor sa numeri poti in aerul cel clar;
Hainele intunecate albe par in stralucire
Si ei rad cu veselie l-a paharelor ciocnire,
Iara luna rusinoasa pe sub gene s-uita rar.
 
 
Haina lunga si albastra e cusuta numa-n stele.
Iara albii sani de neaua stralucesc, cu de margele
Si margaritare salba, pe un fir de aur prins;
Paru-i lung de aur galban e-mpletit in cozi pe spate,
Ochii ei caprii se uita la cerescu-i mandru frate
Si de melancolici ganduri al ei suflet e cuprins.
 
 
Inainte de plecare – ea, doinind din frunza, cheama
Zimbrii codrilor cei vecinici, li desmiarda sura coama.
Li indoaie a lor coarne, pe gurmaz ii bate lin
Si pe frunti ea ii saruta, de raman steme pe ele,
Apoi urca negrul munte, pe sivoaiele de stele,
Lin aluneca s-alene drumul cerului senin.
 
 
Indaratu-acelui munte, infinita intinsoare
E frumoasa-mparatie mandra a santului soare
Si pe coaste sunt palate, ce din verzile gradini
Stralucesc marmora alba si senina ca zapada,
Cu intrari in veci deschise, cu scari netezi, colonade
Lungi de marmure ca ceara in lungi bolte se imbin.
 
 
Pe-a ferestrelor mari laturi sunt lasate largi perdele,
Mreje lungi de aur ruman – au tesut ani multi la ele
Manile surorii albe. Aeru-i de diamant,
El pluteste-n unde grele de miroase-mbatatoare
Peste vaile ca rauri desfasurate sub soare,
Pe dumbravi cu rodii de-aur, peste fluvii de briliant.
 
 
Si ostiri de flori pe straturi par a fi stele topite,
Fluturi ard, sclipesc in soare, orbind ochii ce ii vede,
Ca idei scaldate-n aur si-n colori de curcubau;
Pe gradinile-nflorite, peste mandrele dumbrave
Norii misca sus in ceruri infoiatele lor nave -
Rostre de jeratec s-aur, vele lungi de curcubau.
 
 
A-mparatului de soare bolti albastre si cu stele
Se ridica-n caturi nalte tot castele pe castele.
Cu feresti de aur d-Ofir, cu oglinzi de diamant,
Cu scos?ri de albe marmuri, cu covoare de purpura;
Printre mandrele coloane o cantare bland murmura -
E un vant cu suflet dulce intr-un aer de briliant.
 
 
Si nici umbra nu se prinde d-atmosfera radioasa.
Ca prin apa cristalina trec cu fruntile frumoase,
Trec a soarelui copile printre aerul cel cald;
A lor par e ca si ambra, ca si crinul a lor fata,
Abia-atinse-s a lor umbre de o tainica rosata -
Aurora trandafirie prin ferestre de smarald.
 
 
Intr-o lume fara umbra e a soarelui cetate,
Totul e lumina clara, radioasa voluptate,
Florile stau ca topite, raurile limpezi sunt;
Numai colo in departe si-n albastra departare
Ale zorilor gradine clar se vad stralucitoare,
Cu boschetele de roze si cu crinii de argint.
 
 
Acolo sunt lacuri limpezi, rumene in a lor fire,
De-a gradinilor de roze tainuita oglindire,
Si din curtea argintie zorile razande ies;
Haine verzi si transparente coprind membrele rozalbe
Si in lac ele arunca roze cu manute albe,
Netezind a lor sprancene, dand din frunte parul des.
 
 
Intr-o dulce si umbroasa, viorie atmosfera,
Se ridica dintre lunce, cu-a ei cupole de ceara
Inchegate ca din umbra verde si argint topit,
Transparand prin diamantoasa fina de paingan panza,
Monastirea alb-a lunei ce prin lumi va sa s-ascunza,
Cu coloane-nconjurate de a vitei-ncolaciri.
 
 
Ai gradinei arbori mandri cu intunecatul verde
Conjurati s-acoperiti-s cu-iedera ce-n varf se pierde;
Miscand florile ei albe – flamuri cu-nfloritii creti -
Si in muri de frunzi lucinde, si in scari de flori pendente
Si in poduri leganate de zefire somnolente -
Dintr-un arbore intr-altul iedera trece maret.
 
 
Spanzura din ramuri nalte vitele cele de vie,
Struguri vineti si cu bruma, poama alba aurie,
Si albine roitoare luminoasa miere sug;
Caii lunei albi ca neaua storc cu gura must din struguri
Si la vinul ce-i imbata pasc mirositorii ruguri
Si in sara cea eterna veseli nechezand ei fug.
 
 
Si in monastirea lunei cu-argintoasa colonada,
Vezi cum trece ea frumoasa – corpu-i dulce de zapada,
Umerii, cu-a lor lumine, par de aur moale blond,
Abia corpul coperit e de-un gaz moale ce transpare -
Astfel trece ea frumoasa, cu-a ei brate sclipitoare,
Reflectata-n mii oglinde de pe muri si din plafond.
 
 
Si-n odaile inalte din frumoasa monastire
Sunt pe muri tablouri mandre, nimerita zugravire
Ale miturilor dace, a credintei din batrani;
Prin gradini cu albe-izvoare sunt a lunei dulci amoruri,
Sau palate argintoase unde zori traiesc in coruri,
Sau padurea cea vrajita cu frumoasele-i regini.
 
 
Asta-i raiul Daciei veche, – a zeilor imparatie:
Intr-un loc e zi eterna – sara-n altu-n vecinicie,
Iar in altul, zori eterne cu-aer racoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei
Dupa moarte vin in siruri luminoase ce invie -
Vin prin poarta rasaririi care-i poarta de la rai.
 

* * *

 
Colo Dunarea batrana, libera, – ndrazneata, mare,
C-un murmur rostogoleste a ei valuri ganditoare
Ce miscandu-se-adormite merg in marea de amar;
Astfel miile de secoli cu vieti, gandiri o mie,
Adormite si batrane s-adancesc in vecinicie
Si in urma din izvoare timpi racori si clari rasar.
 
 
Dar pe-arcade negre-nalte, ce molatec se-nmormanta
In a Dunarii lungi valuri ce vuiesc si se framanta,
Trece-un pod, un gand de piatra repezit din arc in arc;
Valurile-nfuriate ridic fruntile rastite,
Si izbind cu rapejune arcurile neclintite,
Gem, picioarele le scalda la stancosul lor monarc.
 
 
Peste pod cu mii de coifuri trece-a Romei grea marire.
Soarele orbeste-n ceruri de a armelor lucire,
Scuturi ard, carale treier si vuiesc asurzitor;
Iar Saturn, cu fruntea ninsa stand pe steaua-i alburie
Si-aruncand ochii lui turburi peste-a vremii-mparatie,
Aiurind intreaba lumea: – Si aceia-s muritori?
 
 
Colo unde stau Carpatii cu de stanci inalte coaste,
Unde paltinii pe dealuri se insir ca mandra oaste,
Muntii teapana lor frunte o suiau ?n-albastre bolti;
Stau tacuti ostasii Romei, ridicand fruntea lor lata,
Stralucitele lor coifuri, la stancimea detunata,
Unde ultima cetate ridica-n nori a ei colti.
 
 
Nori ca de bazalt de aspri se zidesc pe-albastra bolta,
Parc-auzi a Marii Negre si a Dunarii revolta
Si a lumii-ncheieture parca le auzi trasnind;
Rasculatu-s-a-Universul contra globului din aer?
Stelele-n ostiri se misca? Imparatii sori se-ncaier?
Moare lumea? Cade Roma? Surpa cerul pe pamant?
 
 
Nu. Din fundul Marii Negre, din inalte-adance hale,
Dintre stance arcuite in gigantice portale
Oastea zeilor Daciei in lungi siruri au iesit -
Si Zamolx, cu uraganul cel batran, prin drum pe nouri,
Misca caii lui de fulger si-a lui car. Calari pe bouri,
A lui oaste luminoasa il urma din rasarit.
 
 
Ca o negur-argintie barba lui flutura-n soare,
Pletele-n furtuna-nflate albe ard ca o ninsoare,
Colturoasa lui coroana e ca fulger impietrit,
Impletit cu stele-albastre. Rasturnat in car cu rune,
Cu-a lui m?n-arata drumul la ostirile-i batrane
Si de dor de batalie crunt e ochiul stralucit.
 
 
Astfel arcul nalt din ceruri el il urca cu grandoare.
Muntii lungi isi clatin codrii cei antici, si-n rasunare
Pravalesc de stanci caciule, salutand intunecat;
Iar hlamida lui cea alba zvarle falduri de zapada,
Cand el bratul isi ridica strigand stancelor sa cada,
Miscand codrii de rasuna in imperiul lor urcat.
 
 
Si-n zenit opri ostirea-i peste armia romana.
– Decebal! el striga-n nouri –  ii detun, ii iau in goana
Si Danubiul o sa beie a lor sacre legiuni.
Decebal s-arata palid in fereasta nalta-ngusta
Si coroana si-o ridica catr-imaginea augusta
Si se uita cu durere la divinii sai strabuni.
 
 
Iar pe plaiuri verzi de munte ostile-Urbei risipite
Privesc cerul, zeii dacici, armiile lor pornite -
Rupt e sirul lor pe-alocuri de al soarelui foc ros.
Pe un trunchi inalt de stanca chiar Cezarul sta-n uimire:
– Ridicati semnele Urbei inspre-a cerului ostire
Si stigati: Cu noi e Roma! – Codri-adanci si-ntunecosi
 
 
Clocotesc de lungul freamat si de-a armelor sunare.
Armia: "Cu noi e Roma!" Acvilele-i ard in soare.
Van din Sarmisegetuza vin sageti in rosii ploi,
Scuturi se indrept spre dansa, oprind grindina de-arama,
Zeii urla – stanci se clatin, norii-n fasii se distrama
Si de fulgeri lungi siroaie curg in muntii rupti si goi.
 
 
Din apus vin zeii Romei. Pe o stea de vulturi trasa,
Zeus de nori-adunatorul urca bolta maiestoasa,
Mart incaorda arcul falnic spre Zamolxe atintit;
Ca sa scape neamul nobil rasarit din a lui coaste,
Insusi el a Urbei semne le ridica inspre oaste,
Si de-antica lui turbare tremur norii de granit.
 
 
Lumea pare rasculata din caotic-adancime.
Nori se suie-n stalpi si-n globuri. Din eterna-ntunecime
Ca sa lupte-acuma Joe pe Titani i-a liberat;
Si tunand ei urca cerul, surpand scarile de nouri,
De sub scuturi de fier negru arcurile-ntind in bouri,
De se naruie vazduhul de-al sagetilor varsat.
 
 
Negurile-n stalpi se-ncheaga, suind varful lor in soare -
Par un codru sur si vecinic. Lunci albastre lucitoare
Se deschid ca loc de lupta in paduri de nori s-argint;
Printre stalpii suri s-arata coifuri mandru asezate
Pe pletoase frunti divine – pavezi de-aur ridicate,
Lanci ce fulgera in soare, arcuri ce se-ntind in vant.
 
 
Joe-ncrunta-a lui sprinceana si ca un copil tresare
Vechiul glob – muntii se clatin, ceruri tremur,
      marea moare.
E semnalul cel de lupta intre-armiile de zei;
Si Zamolx franele lasa cailor lui de jeratic,
Coama lor se imfla-n limbe de-aur, tremur nebunatec,
Bouri daci rastindu-si fruntea surpa norii toti cu ei.
 
 
Lupta-i cruda, lunga, aspra. Lumin pavezele dave,
Sori si lune repezite printr-a norilor dumbrave
Ard albastrele armure ale zeilor romani;
Pasii lor amestec cerul – caii tropota, iar bouri
Ca de tunete un secol implu halele de nouri
Si se frang crasnind in scuturi spadele-albe-a lui Vulcan.
 
 
In zadar, caci neinvinse siruri lungi de batalie
Isi zdrobesc armele-n scuturi pe a cerului campie:
Neinvinsi s-unii si altii – s-unii s-alti nemuritori.
In zadar Marte s-arunca spre a sparge siruri dace
Si in van fulgera Joe supra coifelor audace,
Neclintiti stau s-unii s-altii in mareata lupta lor.
 
 
Pe un arc de cer albastru in senina departare,
Rezimati pe lanci si scuturi, zeii nordici stau in soare,
O eterna aurora racoreste lumea lor;
Iar in fruntea-acelei bolte, pe un tron cu spata mare,
Odin adancit in ganduri vede-a luptei lungi grandoare
Si coroana-i de-aur luce pe-a lui frunte arzator.
 
 
Pletele-albe cad c-argintul pe-umere-n fir imbracate.
Lin isi netezeste barba si priviri intunecate
Ochii lui cei mari albastri spre luptasi au indreptat;
Freea alba ca zapada, zvelta, in albastra haina,
Capul ei muiat in aurul pletelor, c-o dulce taina,
Razima de-umerii aspri l-al Valhalei Imparat.
 
 
Cantaret e uraganul pentru lupta care arde,
Bolta lirei lui e cerul, stalpi de nori sunt a lui coarde.
Vanturand stelele rosii prin argintul neguros,
Ele luneca frumoase prin imflarea santa-a strunii,
Ganduri d-aur presarate in cantarile furtunii,
Codri-antici de vant se-ndoaie si raspund intunecos.
 
 
Joe vulturilor lasa franele. Cu-a lor aripe
Lungi si negre ei intunec soarele. Iara in rape
Goale si adanci de nouri e Zamolxe-n a lui car -
El vazu capul lui Joe, cum l-apus de soare-n vale
Vezi un varf de munte negru scris cu raze triumfale,
Pe cand el cu intuneric peste vai sta temerar.
 
 
Ochii-Olimpicului negri atintesc carul. Cu frica,
Spre-a opri acea privire, dacul manta si-o ridica.
Caii speriati necheaza, tremurand ei se inalta;
C-o strigare rece Joe fulgerul i-nfige-n coaste
Si a zeilor Daciei crunta si mareata oaste
Orbita aude glasul parintelui lor ranit
 
 
Si-o intorc la fuga; caii carul rupt in nori rastoarna,
Din titanicele arcuri ploaie de sageti se toarna,
Nimerind in spate goale pe fugarii cei divini;
Si raniti, urland, ei bolta o coboara – s-o colora
Cu-a lor sange care-n rauri ude, rosii, de-aurora,
Imple-a norilor sparture cu mari lacuri de rubin.
 
 
Norii fug si se desfasur – bolta limpede se-ndoaie.
In zenit stau zeii Romei in auritele lor straie,
Lancile si-ncruciseaza privind armia din vai;
A lor chipuri luminoase stralucesc frumoase-n soare,
Ei si-ntorc caii cei falnici si-auritele lor care
Spre apus – iar rosu soare ii urmeaza-ncet pe ei.
 
 
Zeii daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,
Se reped pe trepte nalte si cobor in sure hale.
Cu lumina, ei ingroapa a lor trai intunecos;
Dara ea, infiorata de adanca ei durere,
In imagini de talazuri cant-a Daciei cadere
Si cu-albastrele ei brate tarmii-i mangaie duios.
 
 
Se constela sara. Ziua a fugit in lumea marii
Si pe culmile de munte focuri au aprins strajerii;
Ca si pete mari de aur ?n-umbra vailor adanci,
Ele par suspinse-n nouri. Langa foc strajerii-arunca
Pe peretii suri de piatra umbra lor fantastic-lunga.
Armia doarme pe pajisti ridicate si sub stanci.
 
 
Sub o stanca langa focul ce peretii ii afuma,
Cezaru-i culcat pe paie, singur, cu-a lui grije numa;
Sub el, vaile adance pline de neguri si somn.
El privea la focuri rosii si la stanci de umbre pline;
Ca un clopot clar albastru si stropit cu mii lumine
Cerul lumea o cuprinde cu sinistru-i mandru Domn.
 
 
Amortit el misca limba lui de tunet printre nouri,
Trezea, scaparand printr-insii, ale vailor ecouri,
Iar in carduri cuvioase stelele se misca-ncet,
Intra-n domele de neguri argintii, multicoloane;
De-a lor ruga-i plina noaptea. A lor dulci si moi icoane
Implu vaile de lacrimi, de-un sclipit imprastiet.
 
 
Ale focurilor raze cearca neguri sa strabata
Si de dunge de lumina umbra vaii e taiata,
Cari trec prin intuneric rauri si izvoare-albind;
Luminand in ochi de codri, scaparand pe repezi unde,
Vantul c-o suflare plansa codrii negri ii patrunde
Si vrajeste lin din frunze, si vorbeste aiurind.
 
 
Pe un varf de munte negru rari in luna stau stejarii,
Iar Traian pare ca vede rasarind prin ei Cezarii,
Salutand a Romei semne cu-a lor mort, adanc suras;
Si incet ei trec prin aer, privind lung cetatea daca,
Binecuvantand ostirea spre apus ei iarasi pleaca,
A lor siruri luminoase implu aerul de vis.
 
 
Inradacinata-n munte cu trunchi lungi de neagra stanca,
Rapezita nalt in aer din prapastia adanca,
Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colti;
Si prin arcurile-nguste, faclii rosii de rasina
Negrul noptii il pateaza cu bolnava lor lumina,
Ranind asprul intuneric din a halelor lungi bolti.
 
 
Si prin arcuri indoite de lumini de rosii tortii,
Adunati vazu Cezarul la cumplita mas-a mortii:
Ducii daci. Faclii de smoala sunt infipte-n stalpi si-n muri,
Luminand halele negre, armuri albe si curate,
Atarnate de columne, lanci si arcuri razimate
De pareti – pavezi albastre stralucind pe stalpii suri.
 
 
Ducii-s nalti ca brazi de munte, tari ca si sapati din stanca.
Crunt e ochiul lor cel mare, trista-i raza lor adanca,
Pe-a lor umeri spanzur rosii piei de tigru si de leu,
Tari la brat si drepti la suflet si pieptosi, cu spete late,
Coifuri ca granit de negre au pe frunte asezate
Si-a lor plete lungi si negre pe-umeri cad de semizeu.
 
 
Cupele – teste de dusman – albe, netede, uscate,
In argint, cu toarte de-aur prea maestru cizelate -
Si cu ele-n mana-nconjur lunga masa de granit;
Vor mai bine-o moarte cruda decat o viata sclava
Toarna-n testele marete vin si peste el otrava,
Si-n tacerea sant-a noptii ei ciocnesc, vorbesc si rad.
 
 
Rad si rasul insenina adancita lor paloare.
Se sting una cate una faclele mirositoare,
Se sting una cate una vietile ducilor daci;
De pe scaune cad pe piatra rece, sura, ce podeste
Sala. – Toti, toti pan? la unul. Unul inca tot traieste,
Arde santa lui coroana, fulger ochii lui audaci.
 
 
Luna-n oce?n albastru scalda corpul ei de aur,
Luminand culmile sure si adancul colcantaur
Dintru care-iesit se vara-n nouri anticul castel;
Decebal (palid ca murul varuit in nopti cu luna)
Se arata in fereasta si-si intinde alba mana
Moarta din flamida neagra ce-l acopere pe el.
 
 
El vorbeste. Si profetic glasu-i secolii patrunde:
Sufletu-i naintea mortii lumineaz-a vremii unde;
Gandul lui – o prorocie, vorba lui – margaritar;
Si l-aude valea-adanca si l-aud stelele multe.
De pe stanca lui Cezarul sta-n uimire sa-l asculte,
Vorbele-una cate una luneca-n ureche-i clar:
 
 
– Vai voua, romani puternici! Umbra, pulbere si spuza
Din marirea-va s-alege! Limba va muri pe buza,
Vremi veni-vor cand nepotii n-or pricepe pe parinti -
Cat de nalta vi-i marirea tot asa de-adanc? caderea.
Pic cu pic secand paharul cu a degradarei fiere,
Imbata-se-vor nebunii – despera-vor cei cuminti.
 
 
Pe-a istoriei mari panze, umbre-a sclavelor popoare
Prizarite, tremurande trec – o lunga acuzare -
Tarand sufletul lor vested pe-al coruptiei noroi.
Voi nu i-ati lasat in voia sortii lor. Cu putrezirea
Sufletului vostru propriu ati implut juna lor fire,
Soarta lor va e pe suflet – ce-ati facut cu ele? Voi!
 
 
Nu vedeti ca in furtune va blastama oce?ne?
Prin a craterelor gure razbunare strig vulcane,
Lava de evi gramadita o reped adanc in cer,
Prin a evului nori negri – de jeratic crunta ruga
Catre zei – ca neamul vostru cel cazut, ei sa-l distruga -
Moartea voastra: firea-ntreaga si popoarele o cer.
 
 
Va veni. Straniti din pace de-a prorocilor cantare,
Din paduri eterne, hale verzi, vor curge mari popoare
Si gandiri de predomnire vor purta pe fruntea lor;
Constelatii sangeroase ale boltelor albastre
Zugravi-vor a lor cale spre imperiile voastre,
Fluvii cu de pavezi valuri inspre Roma curgatori.
 
 
De pe Alpi ce stau deasupra norilor cu fruntea ninsa,
De prin bolti de codri verde, de prin stancile suspinse,
Pe a pavezelor sanii cobori-vor in sivoi;
Cu cenusa pocaintei si-a implea pamantul fruntea,
Cu cenusa Romei voastre – moarte legioane – punte
Peste rauri. Si nimica nu se v-alege din voi.
 
 
Veti ajunge ca-n tampire, in sclavie, degradare.
Pas cu pas cade-n rusine neamul vostru sant si mare:
Ca-n iloti se va preface gintea de-ntelepti si crai,
Cand barbarii vor aduce delta santelor lor vise,
Imbrancind in intunerec toate cele de voi zise.
Vai voua, romani puternici, vai voua, de trei ori vai!
 
 
Astfel zise. In blastamu-i mana-i alba si uscata
El o scoate pe fereastra si coroana-ntunecata
De pe frunte o arunca in abisul vaii-adanci;
Palid, adancit ca moartea, ca o umbra sta in luna,
Parul lui de vant se imfla, iara vorbele-i rasuna
Si blestemu-i se repeta repezit din stanci in stanci!
 
 
Si uimit stetea Cezarul… Cugeti tu, pamant? – el zise -
Avem noi in mani a lumei soarte sau cortegi de vise?
Hotarati de-a ta gandire urmam azi ziua de ieri?..
Si in ordinele-eterne misc-asupra-i universul
Oce?nele-i de stele. Ce ironic li e mersul!
Cezare! cat pai de mare – si ce mic in adevar!
 
 
Samburele crud al mortii e-n viata… Si-n marire
Afli germenii caderei. Astfel toate sunt in fire,
Astfel au cazut romanii, mari in bine, mari in rau.
Da-i cumplit sa vezi un popol, osandit sa fie mare
Chiar in rau, ca mereu creste rusinoasa-i degradare
Si nici moartea nu-i trimite nenduratul Dumnezeu.
 
 
Caci a mortii brat puternic, cand sta viata s-o desparta,
Nu se-ndura sa ridice sangeroasa-i lunga barda,
Cum calaul greu se-ndeamna la un cap d-imperator;
Zeii pregeta sa-si deie-a lor sentinta… Si-n uimire
Cugeta – de au fost popol destinat spre nemurire,
Au fost ei – si daca mor ei – suntem noi nemuritori?..
 
 
Stranepotii?.. Rupti din trunchiul ce ni da viata fertila,
Pe noi singuri ne uitaram printre secoli far?de mila.
Ei purtau coroane de-aur, noi ducem juguri de lemn…
Exilati in stanci batrane au umplut ei cu noi lumea,
Am uitat marirea veche, cu rusine chiar de nume,
Multe semne de peire si de viata nici un semn.
 
 
Au fost vremi cand pe pamantul lor n-aveau
                loc sa-nmormante
Mortii lor… P-inimi regale si pe membrele lor sfinte
Spanzura zdrente umilice de sclavi, de cersitori -
Caci simtira-n ei scanteia care secolii aprinde.
Intronati au fost in tronuri arse-n foc… Si pe-a lor frunte
Pusu-s-au de fier coroane arse-n foc sfasiitor.
 
 
Si desi-n inima noastra sunt seminte de marire,
Noi nu vrem a le cunoaste; caci straina-ne gandire
Au zdrobit a vietii veche urias, puternic lant;
Secoli lungi ce-au ramas vaduvi de a Romei spirit mare
L-au creat… In noi el este; noi il stingem. Daca moare,
Noi murim… ramul din urma din trupina de giganti.
 
 
Cand il cugeti, cugetarea sufletu-ti divinizeaza.
In trecut mergem, cum zeii trec in cer pe cai de raze.
Peste adancimi de secoli ne ridica curcubei;
Un popor de zei le trecem, caci prin evi de vecinicie
Auzim cetatea sfanta cu-nmiita-i armonie…
Si ne simtim mari, puternici, numai de-i gandim pe ei…
 

* * *

 
Miazanoaptea-n visuri d-iarna isi petrece-a ei viata.
Doarme-n valurile-i sfinte si-n ruinele-i de gheata,
Insotita de-ani o mie cu batranul rege Nord,
Ce, superb in haina-i alba, barba-n vanturi, fruntea ninsa,
Rece sufla, – n nori arunca vocea-i turbure si plansa,
Imbatat de mandre stele si cantat de-al marii-acord.
 
 
Reci si tristi petreceau sotii; iarna-n zilele-i eterne
Val de-argint peste pustiuri ca lintoliu il asterne.
Vanturi reci is respirarea undelor ce-au amortit;
Arfa lui prin nouri striga – inima-i e ger si gheata -
Marea, ca sa delireze, vanturi sa mugeasca-nvata -
Stelele s-oglinda-n neaua pe pustiul nesfarsit.
 
 
Dar atuncea cand soseste blanda miezenoptii ora,
Ceru-albastru ca saphirul mandre raze il colora
Si din a Nordului frunte plin se nalta-astrul polar -
Atunci marea nu rasare printre stanci de vant gonita,
Vantul pe-aripi nu mai duce pulberea iernei-aurita,
Toate trec cand raza-i alba cade-n marea de amar.
 
 
Si cand steaua se inalta de pe fruntea lui de rege,
Nordu-atunci cu visuri mandre noaptea lunga
        si-o petrece.
De pe stanca-n care trona, el picioare de granit
Le intinde-n fundul marii cel amar si fara fine.
Paru-i alb flutura-n vanturi, stuf de raze lungi, senine,
Umerii, dealuri de neaua se inalta-n infinit.
 
 
Iara fruntea lui uscata sta prin viscole rebele,
Surpand nourii cei aspri si amestecati cu stele -
Jos e-nmormantat de mare, sus e-ncununat de cer;
Atunci luciul marii turburi se aplana, se-nsenina
Si din fundul ei salbatec auzi cantec, vezi lumina -
Visul unei nopti de vara s-a amestecat in ger.
 
 
Si in fundul marii aspre, de safir mandre palate
Ridic boltile lor splendizi, s-a lor hale luminate,
Stele de-aur ard in facle, pomi in floare se insir;
Si prin aerul cel moale, cald si clar, prin dulci lumine
Vezi plutind copile albe ca si florile vergine,
Imbracate-n haine-albastre, blonde ca-auritul fir.
 
 
Albe sunt ca neaua noaptea, fata inecata-n raze -
Priiveste insusi cerul dintre nouri sa le vaza:
Despletit flutura pe-umeri, moale, dulce, parul blond.
Noaptea-n nori viseaza stele si se uita-n fund de mare,
Luna lin roseste-n fata de amor si de mirare,
Se aplana de uimire valu-albastru vagabond.
 
 
Dara una-i fiica marii ca o lacrima de aur.
Paru-i curge la calcaie ca un lung si scump tezaur:
E a stelelor regina, e al noptii meteor.
Ades alba dintre valuri de-a inot marea despica
Si albastrul bland al marii albul sanilor ridica,
Valurile-n cant saluta santul apelor odor.
 
 
Acolo in fundul marii, in inalte-albastre hale,
Sed la mese lungi de piatra zeii falnicei Valhale;
Odin sta-n frunte – cu parul de ninsoare incarcat;
Acolo decid ei moartea Romei si o scriu in rune,
Presun de argint si zale pun pe caii ca furtune -
Astfel se gatesc de duca pentru drumu-ndelungat.
 
 
Si atunci furtuna mandra dezradacinat-a marea.
Ea zvarlea frunti de talazuri catre stelele-arzatoare,
Ridica sloiuri de gheata, le-arunca in sant de nori,
Vrand sa sparga cu ei cerul. – Intr-un colt de cer e vara
Si pe scarile de-ivoriu unii dintre zei coboara -
Stralucea-n noaptea batrana fetele ca palizi sori.
 
 
Prin a valurilor vaiet, prin a norilor strigare,
Deschidea portale-albastre mandra si batrana mare.
Desfacu apele-n doua dumnezeilor calari
Si la tarm cu stance rupte de a undelor bataie
S-adun toti. Aurul din plete lucea-n luna cea balaie,
Coifuri straluceau albastre ca lumina sfintei mari.
 
 
Si pornesc. Odin s-arunca sulita prin nori de-arama,
Care trece-un ac de aur intr-a cerului marama,
Aratand pe neaua drumul l-al Italiei pamant.
Ei se duc, se duc prin campii asternuti cu-alba ninsoare,
Stralucea albastru-otelul de pe membrele barbare,
Pletele le-imfla furtuna, barbile sclipeau in vant.
 
 
Ei apar pe-un damb al Romei – ea dormea sfanta s-antica.
Peste lumea-i adormita cate-o stea din ceruri pica,
Secoli gramaditi intr-insa dorm ca si cand n-ar fi fost.
Cugetat-ati vre odata noaptea ce-i lumea intinsa?
Visurile Omenirei, dorurile ei nenvinse
Dorm… Daca ar dormi vecinic – cine-ar sti ca ele-au fost?
 
 
Tara pare-a fi a lunei mandra, vesela gradina.
Lumina un gand de aur, sus prin nori, luna cea plina,
Roma-n stele straluceste pe-a ei damburi, langa rau;
Ei privesc Urbea eterna, ce pe dealuri lin straluce,
Sulita pe loc s-opreste, se preface-n d-aur cruce.
Odin moare – Tibrul este a Credintei lui sicriu.
 

* * *

 
Cum sub stanci, in intuneric, maruntaile de-arama
A pamantului, in lanturi tin legat si fara teama
Sufletul muiat in flacari a vulcanului grozav,
Astfel secoli de-ntuneric tin in lanturi d-umilire
Spiritul, ce-adanc se zbate intr-a populilor fire,
Spiritul, ce-a vremei fapte, de-ar iesi, le-ar face prav.
 
 
Dar de secoli fierbe lumea din adancuri sa se scoale.
Cum vulcanul, ce irumpe, printre nori isi face cale
Si ingoapa sub cenusa creatiunea unei tari,
Astfel fiii tari si tineri unor secole batrane
Lumea din incheieture vor s-o scoata, din tatane
Sa o smulga, s-o arunce in zbucnirea nouei eri.
 
 
Tricolorul plin de sange e-mplantat in baricade,
Clopotele url-alarma pe Bastilia ce cade
Si poporul muge falnic, ca un oce?n trezit;
Sfarma tot si pe-a lui valuri ce le urca cu mandrie,
El inalta firi cumplite, cari-l duc, o vijelie,
Sa ingroape sub ruine, ce-n picioare a strivit.
 
 
Si prin negrele icoane unor zile fara frauri,
Unde viata e-o scanteie, unde sange curge-n rauri,
Palid, adancit, sinistru, trece tigrul Robespierre;
Si privirea-i sangeroasa s-alinteaza ca spre panda:
Caci ce scrie e-o sentinta, ce gandeste e-o osanda -
Intr-un cran sapat ca-n piatra fierb gandirile-i de fier.
 
 
Dar el cade – si s-asaza ale marii nalte unde.
A dreptatii aspra raza in popor adanc patrunde,
Zilele de ingrozire s-a contras intr-un fantom;
Dar puteri nelinistite, ce traiesc in adancime,
Ar vrea tarmul sa-l evada, sa inece cu marime
Lumea. Ele se concentra in suflarea unui om,
 
 
Mare, ca-i purtat pe umeri de adanci si mandre vremuri:
Caci gandiri, cari iesise dintr-a lumii lung cutremur,
El le poart-unite-n frunte si le scrie pe stindard;
Cand in lumea subjugata pentru drepturi ridic-arma,
Aratarea-i salutata de popoare… regi se sfarma
Si a gloriei mandre stele intr-a lumei noapte ard.
 
 
Si de-aceea a lui flamuri le-nsotesc cu-nsufletire.
El ii duce la invingeri, el ii duce la peire.
Cine moare – moare-n cuget c-a ramas traind in el;
Tot ce-i nobil si puternic in ast secol de mandrie
Il umeaza… Caci prin noaptea unei lumi in batalie
Lin luceste-eterna pace, luminos si mandru tel.
 
 
Catra telul care-n noapte le luceste ca un soare
Ei se duc prin zeci de lupte, urmarindu-l cu ardoare,
Zeci de mii cad, pe-a lor urme rasar alte zeci de mii,
Steaua-i duce, ei urmeaza printre veri si printre ierne,
Pana unde-eterna iarna munti de neaua-n campi asterne,
Unde crivatul viseaza uriase vijelii.
 
 
S-atunci Nordul se starneste din ruinele-i de gheata,
Muntii plutitori si-i sfarma si pe-a campurilor fata
El ridica visuri nalte… volburi mari de frig se vad
Si trecand peste ostire o ingroapa… Si cu fala
El ridica drept faclie aurora-i boreala
Peste-ostirea-ntroienita in pustiul… de omat.
 
 
Nordul m-a invins – ideea m-a lasat. Si ca un soare
Vezi ca-ncepe a apune intr-a secolilor mare,
Aruncand ultima-i raza peste Domul d-invalizi.
La apus priveste lumea in duioasa ei uimire.
N-a fost om acel ce cade, ci a veacului gandire
A trait in el… Cu dansul cartea lumii iar s-a-nchis.
 
 
Exilat in stance sure si-n titanica-i gandire,
Ca Prometeu ce-a-adus lumei a luminei fericire,
De pe-o piatra el priveste lingusirea marii-adanci;
Acolo, gonit de soarte si de ganduri, el adoarme,
Cu durere-adanca marea vrea pamantul sa-l rastoarne -
Si izbea mugind de doliu in mormantul lui de stanci.
 
 
Sori se sting si cad in caos mari sisteme planetare,
Dar a omului gandire sa le masure e-n stare…
Cine-mi masur-adancimea – dintr-un om?.. nu -
       dintr-un gand
Neaprofundabil. Vana e-a-nvatatilor ghicire.
Cum in fire-s numai margini, e in om nemarginire.
Cat geniu, cata putere – intr-o mana de pamant.
 
 
Intr-un cran uscat si palid ce-l acoperi cu o mana,
Evi intregi de cugetare traiesc pacinic impreuna,
Univers, rauri de stele – fluvii cu mase de sori;
Viata turbure si mare a popoarelor trecute,
A veciei vai deschise-s cu-adancimi necunoscute,
Vezi icoana unui secol langa chipul unei flori!
 
 
Tu, ce in campii de caos semeni stele – sfant si mare,
Din ruinele gandirii-mi, o, rasari, clar ca un soare,
Rupe valur?le d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gandire,
Ce tii boltile tariei sa nu cada-n risipire,
Cine esti?.. Sa pot pricepe si icoana ta… pe om.
 
 
Fulgera-n norii de secoli unde-ngropi a ta marime,
Printre boltile surpate sa ma uit in adancime:
De-oi vedea a ta comoara, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viata omenirei nu te cauta pe tine?
Eu un om de te-as cunoaste chiar sa mor mi-ar parea bine.
Dar sa stiu – semeni furnicei ce cuteaz-a te gandi?
 
 
Cine-a pus aste seminte ce-arunc ramure de raze,
Intr-a caosului campuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inima de om?
A pus ganduri uriase intr-o teasta de furnica,
O vointa-atat de mare-ntr-o putere-atat de mica,
Gramadind nemarginirea in sclipitu-unui atom.
 
 
Vai! in van se lupta firea-mi sa-nteleaga a ta fire!
Tu cuprinzi intregul spatiu cu a lui nemarginire
Si icoana-ti n-o inventa omul mic si-n margini strans.
Jucaria sclipitoare de gandiri si de sentinte,
Incurcatele sofisme nu explic a ta fiinta
Si asupra cugetarii-ti pe multi moartea i-a surprins.
 
 
Oamenii au facut chipuri ce ziceau ca-ti seaman tie,
Te-au sapat in munti de piatra, te-au sculptat intr-o cutie,
Ici erai zidit din stance, colo-n aschii de lemn sfant;
S-apoi vrura ca din chipu-ti sa explice toate. Muta
La rugare si la hula idola de ei facuta
Ramanea!.. Un gand puternic, dar nimic – decat un gand.
 
 
In zadar trimit prin secoli de-ntrebari o vijelie,
Sa te cate-n hieroglife din Arabia pustie,
Unde Samum isi zideste vise-n aer, din nisip.
Ele trec pustiul mandru s-apoi se coboara-n mare,
Unde mitele cu-albastre valuri lungi, stralucitoare,
Inecand a mele ganduri de lungi maluri le risip.
 
 
Prefacute-n vulturi ageri cu aripi fulgeratoare,
C-ochi adanci si plini de mite, i-au trimis in cer sa zboare,
Dar orbite, cu-aripi arse pe pamant cad indarat;
Prefacute-n stele de-aur merg pan? l-a veciei usa,
Dara arse cad din ceruri si-mi ning capul cu cenusa
Si cand cred s-aflu-adevarul ma trezesc – c-am fost poet.
 
 
Ca s-explic a ta fiinta, de gandiri am pus popoare,
Ca idee pe idee sa cladeasca pan-in soare,
Cum popoarele antice in al Asiei pamant
Au unit stanca pe stanca, mur pe mur s-ajunga-n ceruri.
Un graunte de-ndoiala mestecat in adevaruri
Si popoarele-mi de ganduri risipescu-se in vant.
 
 
Cum esti tu nimeni n-o stie. Intrebarile de tine,
Pe-a istoriei lungi unde, se ridica ca ruine
Si prin valuri de gandire mitici stance se sulev;
Nici un chip pe care lumea ti-l atribuieste tie
Nu-i etern, ci cu mari cete d-ingeri, de fiinti o mie,
C-un cer incarcat de mite asfintesti din ev in ev.
 
 
Timp, caci din izvoru-ti curge a istoriei gandire,
Poti raspunde la-ntrebarea ce patrunde-a noastra fire,
La enigmele din cari ne simtim a fi compusi?
Nu!.. Tu masuri intervalul de la leagan pan? la groapa.
In ast spat? nu-i adevarul. Orologiu esti [ce sapa…]
Tu, nedand vo dezlegare, duci l-a dezlegarei usi.
 
 
S-astazi punctul de solstitiu a sosit in omenire.
Din marire la cadere, din cadere la marire
Astfel vezi roata istoriei intorcand schitele ei;
In zadar palizi, sinistri, o privesc cugetatorii
Si vor cursul sa-l abata… Combinatii iluzorii -
E apus de Zeitate s-asfintire de idei.
 
 
Nimeni soarele n-opreste sa apuie-n murgul serei,
Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetarii,
Nimeni noaptea sa se-ntinda pe-a istoriei mormant;
Multi copii batrani crezut-au cum ca ei guverna lume,
Nesimtind ca-s dusi ei singuri de un val fara de nume,
Ca planetul ce ii poarta cugeta adanc si sfant.
 
 
Se-nmultesc semnele vremei, iara cerul de-nserare
Rosu-i de razboaie crunte, de-arderi mari, de disperare
Si idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic;
Soarele divin ce-apune varsa ultimile-i raze
Pe-a istoriei campie mult iubita si se lasa
In oceanul de-ntuneric, ce s-arata inamic.
 
 
Spune-o veste cum ca-n tara unde fug a lumii zile
Sa traiasca mai departe, stralucite si copile,
Intr-a noptilor gradine stele cresc in loc de flori;
Unde-n codrii de arama canta-n crengi arfe-atarnate,
Zmeii-si fac din cate-un munte uriasele palate -
E un lac cu apa vie intr-un ses incantator.
 
 
Cine bea din el nu moare… O, as bea, sa vad anume
C-a venit domnia mortii, sfaramand batrana lume -
Stele cad si in cadere alte lumi rup cu lovire;
Intr-a cerurilor doma tunetele sa vuiasca
Ca mari clopote de jale, fulgere sa straluceasca
Ca faclii curate, sfinte pe pamantu-nmormantat.
 
 
Marea valur?le sa-si miste si sa tremure murinda,
Norii, vulturii mari?mbrii, a lor aripi sa-si aprinda,
Fulgeri rataciti s-alerge spintecand aerul mort;
In catapeteasma lumii soarele sa-ngalbeneasca,
Ai peirii palizi ingeri dintre flacare sa creasca
Si sa rupa panz-albastra pe-a cerimei intins cort.
 
 
Fulgerele sa inghete sus in nori. Sa amorteasca
Tunetul si-adanc sa taca. Soarele sa palpaiasca,
Sa se stinga… Stele-n ceruri tremurand sa cada jos:
Raur?le sa se-nfioare si-n pamant sa se ascunza
Si sa sece-a lumei fata, sa se faca neagra. Frunze
Galbene, uscate, cerul lumile sa-si cearna jos.
 
 
Moartea-ntinda peste lume uriasele-i aripe:
Intunericul e haina ingropatelor risipe.
Cate-o stea intarziata stinge izvorul ei mic.
Timpul mort si-ntinde membrii si devine vesnicie.
Cand nimic se intampla-va pe intinderea pustie
Am sa-ntreb: Ce-a ramas, oame, din puterea ta? – Nimic!!
 
 
Dar la ce sa beau din lacul ce da viata nesfarsita,
Ca sa vad istoria lumii dinainte-mi repetita,
Cu aceleasi lungi mizerii s-obosesc sufletu-mi mut?
Si sa vad cum nasc popoare, cum traiesc, cum mor. Si toate
Cu virtuti, vicii aceleasi, cu mizerii repetate…
Vrei viitorul a-l cunoaste, te intoarce spre trecut.
 
 
Din agheazima din lacul, ce te-nchina nemurirei,
E o picatura-n vinul poeziei s-a gandirei,
Dar o picatura numai. Decat altele, ce mor,
Ele tin mai mult. Umane, vor pieri si ele toate.
In zadar le scrii in piatra si le crezi eternizate,
Caci eterna-i numai moartea, ce-i viata-i trecator.
 
 
Si de-aceea beau paharul poeziei infocate.
Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebari nedezlegate
Sa citesc din cartea lumii semne, ce mai nu le-am scris.
La nimic reduce moartea cifra vietii cea obscura -
In zadar o masuram noi cu-a gandirilor masura,
Caci gandiri le-s fantome, cand viata este vis.