Poezii

III

 
Magul ramas in munte, din el iesi afara,
Pe-o piatra detunata el sede peste vai,
Priveste. – Codrii mangai cu vant de primavara
A lui frunte uscata, adancii ochi ai sai.
 
 
Se suie-n varf de munte, o stea din cer coboara -
O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc,
Pe ea sezand calare, in infinit el zboara,
Stelele sclipeau sfinte si-n cale-i faceau loc.
 
 
Si rasfirati in spatiu ingeri duceau in poale
A lumilor adance si blande rugaciuni
Si intinzand in vanturi aripele regale
L-a lumii trepte-albastre le duc si le depun.
 
 
Pe magul cel puternic ei il saruta-n cale,
El trece dus pe steaua ce zboara ca un gand
Si cand veni sant, mare, pe-a caosului vale
Da drum stelei, s-arunca in haul fara fund.
 
 
Deasupra vedea stele si dedesuptu-i stele,
El zboara fara preget ca tunetul ranit;
In sus, in dreapta, – n stanga lanurile de stele
Dispar. – El cade, – un astru in caos azvarlit.
 
 
Caci la un punct albastru privirea-i atintita:
L-a caosului margini un astru bland usor;
Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipita,
Zboara ca gandul care l-arunca-n viitor.
 
 
Din ce in ce s-apropie de lumea departata,
O zi mai are inca s-ajunge-n luna lui.
Acolo el rasufla de calea-i departata -
De pe-un munte a lunei arunca ochii lui.
 
 
Cu ochii plini de lacrimi la acea stea priveste,
Ce lumina albastra mergandu-si drumul sau:
– Ce linistita-i dansa, in pace ea paseste,
O, cum iubesc eu steaua, unde m-am nascut eu.
 
 
Mai e-n tot universul o stea plina de pace,
Neturburata vecinic de ura, de razboi;
In toate Creatiunea gura ei vecinic tace,
N-o bantuie griji rele, n-o bantuie nevoi.
 
 
E-un om, care pe dansa nefericit se tine,
Dar nu-i nefericirea in stea, ci e in el,
Dar soartea lui schimba-voi, din rau oi face bine -
Cobor acum la astru-mi sa-l mangai si pe el.
 
 
Din varf de munte-n luna in spatiu iar s-arunca,
In clipa-ajunge-n norii ai astrului natal,
Cu-amor el il priveste, cu o privire lunga,
In funii lungi el rupe al nourilor voal.
 
 
L-intinde, l-impleteste, din el isi face scara,
O-arunca-n zarea lunga de flutura in vant,
Apoi pe ea cu-ncetul batranul se coboara
Pe mare, care-si misca mii valuri tremurand.
 
 
Din norii cei mai desi el luase o bucata,
Isi face din ea luntre, ce luneca pe val,
A marei unde-albastre aluneca-nspumate
Si-l duc in leagan dulce, prin canturi de pe mal.
 
 
Din insule bogate cu mari gradini de laur,
Lebede argintoase aripele-ntinzand
Veneau sfasiind apa la luntrea lui de aur
Si se-nhamau la dansa si o trageau cantand.
 
 
Batranu-n manta-i alba infasurat viseaza
Iar lebede-argintoase luntrea bogata trag,
Al valurilor cantec pe el il saluteaza -
Pe fruntea-i impletita e-o ramura de fag.
 
 
Plutind cu repejune sub palida lumina
A lunei, ti se pare al marii Dumnezeu,
Cantat de inmiirea valurilor senina
Si inganat de lebezi in dulce visul sau.
 
 
Luntrea, un vis de aur, panza albastra-a marii
O sfasie – si-aproape ea vine-acum de mal,
Un mal de pietre suie, de stanci frante rebele,
Ce stau lovind cu poala in inspumatul val.
 
 
Acolo printre stance batrane si schelete,
Un templu in ruina, de apa inecat,
Pe jumatate murii si stalpii si-i inclina
Si sta-n curand sa cada de vreme sfaramat.
 
 
In scorburi de parete traieste-un biet calugar
Tanar, frumos – dar insa ca umbra el e slab.
Din stance naruite, din pietre si din bulgari
Facu carari spre fundul al templului arab.
 
 
Acolo prigonit sta de visuri si de ganduri.
Ce vrea nici el nu stie, se chinuie-n zadar,
Doarme pe-un pat de trente ce-i pus pe doua scanduri,
Nu bea apa d-izvoare, ci valul marei-amar.
 
 
Astfel el vrea viata s-o sfarme, s-o scurteze.
De ce? si pentru cine, el singur n-a stiut.
Astfel se chinuieste in rugaciuni asceze
In cate-o biata arfa din arcul sfaramat.
 
 
O arfa de arama cu coarde ruginite,
El zbarnaie pe dansa un cantec dezolat.
Strune-amortite tremur de mana lui trezite…
El cheama cu cantarea-i o umbra ce-a visat.
 
 
S-acum el sta in luna pe-o piatra risipita
Si cantecu-i in noapte zbura mult dureros,
Parea c-asteapta-n aer pe umbra lui iubita
S-o vada, astfel ochiu-i tintea intunecos.
 
 
Magul pe-o piatra seaca din luntre se coboara.
Pe-a valurilor fuga el drumu-apoi ii da -
Pe-o stanca-apoi se suie – pe-ascetul il masoara
Cu ochiul. Ca geniul vazduhului el sta.
 
 
Calugarul il vede, arfa scapa din mana,
Pe buze-i trece-un zambet ascet, slabit, amar.
El stanca lui o lasa, la mag incet el vine
Si mana lui o prinde si-ntreaba cu glas rar:
 
 
– Ce-ai mai facut, parinte… Iar ai venit la mine,
Crezi tu c-o sa ma mangai pe mine? nu, in veci
Surd este al meu suflet l-a tale vorbe line
Cum stancele la glasu-mi surde raman si reci.
 
 
O, vino colo-n scorburi ca sa-ti arat fereasta
Pe care umbra blanda ieri noaptea a venit
Prin stalpii-n prabuseala… prin arcuri sparte… Asta…
Pe-aici pe-o scara de-aur ea blanda a intrat.
 
 
– De-aceea te-ai retras tu, ii zise magu-atuncea,
Sa traiesti in asceze gandind la Dumnezeu,
Band apa marii-amara in negrele spelunce -
Ca sa domini in tine ispita, geniul rau!..
 
 
– Ispita neagra dansa? un geniu rau, o, nu e!
Raspunse trist si dulce fantasticul ascet.
De-ar veni ceriul insusi aceasta sa mi-o spuie,
De-ar spune-o dansa insasi – eu totusi nu o cred.
 
 
As crede mult mai iute ca vrea sa ma insele,
Ca vrea sa-mi cerce-amorul adanc insa fatal,
De-as spune numai chipul cum privirilor mele
S-arata – n-ai mai crede ca-i geniu infernal.
 
 
Cand ca un vis argenteu pluteste blonda luna
Prin marea-albastra-n ceruri, prin somnorosii nori,
Cand noaptea-i o regina lunateca si bruna,
Cand valuri lovesc tarmii cu spumele racori,
 
 
Eu de pe stalpul negru iau arfa de arama,
Arfa a carei sunet e turbur, tremurat,
Arfa care din pietre durerile le cheama,
Din stancile starpite, din valu-nfuriat…
 
 
Si cant… Din valuri iese cate o raza franta
Si pietrele din tarmuri imi par a suspina.
Din nori strabate-o raza molateca si blanda,
O raza diamanta cu-albeata ei de nea.
 
 
Si raza ma iubeste, mangaie a mea frunte
Cu-a ei lumina blanda – o muzica de vis
Din aer si din mare cantului meu raspunde,
Cantec nascut din ceruri si-al marii crunt abis.
 
 
La mijlocul de aer, in sfera de lumina,
Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal,
Ea prinde chip si forma, o forma diafanina,
Inger cu aripi albe, ca marmura de pal.
 
 
Si se coboara palid pe drumul razei sale
Si se coboara-alene, cu cantecu-mi l-invoc
Si haine argintie coprind membrele sale,
Prin paru-i flori albastre, pe frunte-o stea de foc.
 
 
Eu stau uimit si palid… mana-mi involuntara
Se misca tremuranda pe coardele de fier,
Ce cauta-al meu suflet in acea sfanta oara
De la turburii creieri in van eu sama cer.
 
 
Cine-ar fi oare umbra aceea argintie
Ce vine la cantarea-mi cand cu o ruga-o-nvoc,
Cand provocati de arfa-mi raspund valuri o mie,
In nopti cand pricep scrisul al stelelor de foc?
 
 
Cantand pe a mea arfa salbateca, vibranda,
Am pus in ea o parte a sufletului meu.
E partea cea mai buna, mai pura si mai sfanta
Ce intr-o noapte alba, pe-o raza tremuranda
Parasi lemnul putred, zburand la Dumnezeu.
 
 
Cand noaptea insa-i calda, molateca si bruna,
Atunci o chem din mare, atunci o chem din luna
Pe-acea parte iubita a sufletului meu.
Si ea venind prin noapte ca o raza de soare
Coboara pe-a mea frunte nebuna visatoare,
Pan? se preface-n chipul ce l-am visat mereu.
 
 
Nu e vre o fantasma nebuna si desarta,
E o faptur-aievea, cu gand din gandul meu,
Dintr-un noian de raze am intrupat-o eu
Si inima-mi o cheama, gandirea-mi o desmiarda
Si sufletul din mine e si sufletul sau.
 
 
Tot ce-am gandit mai tanar, tot ce-am cantat mai dulce,
Tot ce a fost in cantu-mi mai pur si mai copil
S-a-mpreunat in marea aerului steril
Cu razele a lunei ce-n nori sta sa se culce
Si a format un inger frumos si juvenil.
 
 
– Nebun ori esti lunatec –  batranul murmureaza…
E visul tineretii, e sete de amor.
Ingerul tau e-o raza si trupul ei un nor…
La cantecul tau ?co raspunde plangator
Si tu-mpopulezi marea cu suflete de raze
Si stelele de cantec le impli visator.
 
 
Ia una cate una icoanele palite,
Ia una cate una o und-, o stea de foc
Si toate sunt nimica… cand toate la un loc
Pot in tine visarea si cantul sa-l escite,
Mintea sa-ti strice poate al razelor bland joc,
Ce se-mpreuna-n aer, care se sparg in nori,
Care rasfrang in valuri spumanzi si gematori.
 
 
– Si dac-ar fi, ce-mi pasa? Chiar pala nebunie
Se poate ca trezita a-nfipt ochii cumpliti
In fruntea-mi vestezita, in creieri rataciti
Si-n jurul ochilor mei grava ca la stafie
Afunde si teribili, lungi cearcane de plumb -
Fie asa – eu nu zic… Si totusi, nebunia
Cum e, cu chipul dulce, cu care m-a coprins
Imi place – cum imi place visul de raze nins,
Imi place cum imi place o umbra argintie.
Tu cugeti. Cugetarea cu raze reci patrunde,
Loveste chipul dulce creat de fantazie
Si acest chip devine palid ca o stafie
Si-ndata ce-l privesti tu el sta sa se confunde
Cu locul de-unde vine, cu norii ori cu unde.
Dar eu… eu nu sunt astfel… Mie-mi place visarea.
Fie ea chiar un basmu, numai fie frumos,
Inger c-ochi mari albastri, cu chipul luminos…
Si iert ca el se stinge, cum aprind lumanarea.
Caci n-o aprind… din contra… Ca cel ce-i place-un vis
Si chiar trezit de friguri el tine ochiu-nchis,
Ca mai departe visul frumos sa il viseze,
Asemenea uit lumea si eu… sunt bucuros
De pot prelungi inca visul meu radios.
De n-ar fugi-nfidelul… O, de ar sta mereu
Sa oglindez intr-insul adanc sufletul meu,
Cu cantecu-mi ferice simtirea sa-i desmierd
Si-n ochii mari si bolnavi fiinta sa mi-o pierd…
De n-ar fugi!.. dar fuge… Fuge cum luna plina
Incearca dupa codri greu capul de-l inclina
Si fuge si se duce pe-o raza iar in sus,
Se pierde in ruina castelului zdrobit…
E sufletul meu palid, e sufletul meu dus
Ce paraseste lumea de cer ademenit.
 

…

 
O, de-as muri odata… Cu corpul meu de plumb
Sa simt cum mortii aspre molatec eu sucumb
Iar sufletul… o parte ce-n mine-a mai ramas
Sa zboare-unde-l asteapta amorul in estas,
Sa zboare unde partea-i cea juna, dulce, pala
Pluteste printre stele… iar stelele-i esala
Un corp de raze blonde… Caci am pluti-mpreuna
Prin norii cei lunateci, prin stelele ce suna,
Si ne-am dori cum raza doreste-o alta raza,
Una in bratul altei lumina fac frumoasa.
Dar nu se poate inca… caci corpul meu de lut
Un sclav greoi si rece – e sclav, dar e astut.
Ma tine-n pieptul bolnav… si-n bratul inca tare,
Cand sufletul meu liber vrea sa s-arunce-n mare
Sa scape d-el odata…
In astfel de momente ma speriu eu de mine.
O, de ar fi o moarte fara ca eu sa mor,
Eu as curpinde-o-n brate si as strange-o cu dor.
 
 
Magul adanc gandeste si-n minte-si desfasoara
Soarta omului care l-avea naintea sa.
Sarac, umil fusese in lume-odinioara,
Dar gandul lui puternic viata-i apasa.
 
 
Acest cap trist si palid coroana vrea sa poarte
Si azi pe el se vede un negru comanac.
Acesti umeri voit-au sa duc-a lumei soarte
Si azi acopar trente si rasa de siac
 
 
Si capu-acest ce-n perini de tron ar fi dictat moarte
Azi doarme-n pat de trente, drept perina un sac,
Picioarelor ranite-n sandale li-era dor
De salele de marmuri, de-a tronului covor.
Descult imbla pe uliti, de visuri mintea plina
Si-n lungile-i mizerii, ca-n mare cufundat,
Visa ca-ntreaga lume la dansul o sa vina,
Ca el de lumea-ntreaga va fi incoronat.
Coroane el imparte la regi. – Si la regine,
Iubindu-le, – ngenunche. Palate-a ridicat
Femeilor ce viata si-o-nchina la placeri,
Ce trupul de zapada si-l scalda-n negru par.
 
 
Dar foaia se intoarse… Cu greata si scarbire
Ii paru-atunci ca lumea e toata joc de carti.
Atunci el se retrase in muri de manastire
Si capul si-l cufunda-ntr-a lumei sfinte carti.
Pe murii in risipa o candela subtire
Chilia innegrita lumina. Si prin parti
Necunoscute-a lumii gandirea lui pribeaga
Strabate cu-aripi mandre nemarginirea-ntreaga.
 
 
In van pune pe suflet greoile catuse
De ganduri uriase, de-nalte rugaciuni.
In van in a lui urma a-nchis a lumei usa
La visele ei turburi, cu mari desertaciuni;
Pe focul cugetarei a presurat cenusa,
Ci sub cenus-ard inca consumatori carbuni.
 
 
Atunci visul marirei s-a sterge-n a lui gand
Cand peste spuza sura se va turna pamant.
Atunci claustrul il fuge – si-n tarmuri sterpi de mare
Se trage sa gaseasca linistea-i ce s-a dus,
Dar vai! s-acolo-l urma visarile-i amare,
Caci lumea cu-a ei visuri gandirea i-au supus.
Aici insa visarea-i e-adanc-omoratoare,
Caci in chip de femeie s-arata-n aer sus.
Lumesti ganduri intr-alt chip impleau sufletul sau.
El cugeta la toate, ci nu – la Dumnezeu.
 
 
Pe noaptea-i sufleteasca, tainica, rece, stinsa,
Cazu ploaie de raze cu cer senin si dalb
Si sufletu-i se imple iar cu icoane-aprinse,
O aurora-l imple cu aeru-i rozalb.
Si se preface-n inger, plans de iubire, alb,
Din cer cade alene o dulce stea desprinsa
Si-n inima-i aude un dulce glas de-argint
Ca sunetu-unui clopot prin noapte aiurind.
 
 
Magul isi razgandeste-a calugarului soarte!
"E-aievea acea fiinta, visele-ti nu te mint,
Dar nu-i aci in lume… E sufletu-unei moarte,
Pe care-nsa eu insumi pot ca sa-l reaprind.
Pot s-o topesc in forma de lut care s-o poarte
Si idealu-eteric in lut eu pot sa-l prind,
Dar nu aici. – Aicea de viata n-are parte;
Vom merge-n lumea unde traieste mai departe."
 

O, DE AI STI CUM SOAPTA TA DIVINA

 
O, de ai sti cum soapta ta divina
Deschide-al visurilor labirint,
Ca ce vad eu in privirea-ti senina
N-a vazut nimeni, nimeni pe pamant.
E-atata scris si-atat nu-i scris in sine,
Incat ar trebui un trai de sfant
Ca sa-nteleaga soapta ta surprinsa,
Privirea ta cea dulce si aprinsa.
 
 
Si de-ar pricepe-o… stii tu ce ar zice
Acel fara de seaman muritori?
Ti-ar impleti cununi de aurite spice?
Ghirlanzi de stele mestecate-n flori?
Ar tremura de vorba ce i-ai zice,
S-ar bucura de-amor si iar de-amor?..
Ce-ar zice el… o stiu – si eu ti-o zic:
Privind in ochii-ti n-ar zice nimic.
 
 
Caci ce-i de zis, vazandu-te pe tine,
Ce e de zis la frumusetea ta!
Sa-si smulga parul cand gandeste-n sine
Ca nu-i pe lume fata ca a ta,
Priviri c-a tale-albastre si senine,
San ca al tau de alb – o calda nea -
Umeri c-ai tai de vergina zapada,
De aur bucle-asa frumos sa sada.
 
 
O, lasa-ma sa mangai a ta frunte
Sa plec pe sanu-ti capu-mi obosit.
 

PALIDA MADONA

 
Inconjoara cu-a lui brat
Mijlocu-i subtire
Si saruta nebunit
Sanii de zapada.
 
 
Este ea… amanta lui,
Dulce, blanda, pala,
El se uita-atunci la cer,
Ca un leu se scoala.
 
 
Cand dusmanii sfarma-n porti
Si pe muri se suie,
El respinge-nvingator
Neagra lor urdie.
 
 
Dar lovit in lupta grea
La pamant s-oboara;
Mai murmura inca lin
Numele-i si moare.
 
 
Si orasu-eliberat
De-namice sabii
Slobozi oceanului
Carduri de corabii.
 
 
Printre crenge stralucesc
Pete de lumina,
Peste varfuri cari cresc
Trece luna plina.
 
 
Si sub arborul cel gros
Si in umbra deasa
La mormantul marmoros
Doamna cea frumoasa.
 
 
Ti se pare cum ca vezi
Pe o veche-icoana
Imbracata prea frumos -
Palida madona.
 

CUM UNIVERSU-N STELE…

 
Cum universu-n stele iubeste noaptea clara,
Cu toate-a mele ganduri astfel eu te-am iubit,
Cand am plecat eu fruntea cu-a gandului povara
Pe sanu-ti sa se-nchida, de lume ostenit.
 
 
Simtii atunci puternic cum lumea toata-n mine
Se misca, cum se-ndoaie a marii ape-ntregi
Si-n fruntea mea, oglinda a lumilor senine,
Aveam gandiri de preot si-aveam puteri de regi.
 
 
Dar ca pe-un mar cu vierme mi-ai omorat simtirea
In goana lumei oarbe, pe strada in noroi.
De-atunci ma-ntreb cum oare de m-a-nselat privirea,
Cum s-a putut ca-n lumea asta sa ne iubim… noi?
 
 
Astazi inima-mi este o radacin-uscata,
Gandirea mea o toamna ca gandul unui mort,
Sunt ca un imperator cu fruntea devastata:
De mult nu stiu nimica de-imperiul ce-l port.
 

AM PUS SOFA LA FEREASTA

 
Am pus sofa la fereasta -
Luna trece blonda-trista,
Stele curg stralucitoare -
Mandra capu-n mani si-ascunde.
 
 
Si-apoi si-l ascunde-n perini,
Intr-un colt al sofei rosii;
Aurul moale se desface,
Curge pe grumazul alb.
 
 
Si de ce-si ascunde fata
Dulce, juna, fericita -
Oh, ar vrea sa rida de bucurie
Fara ca s-o vad si eu.
 
 
Luna-n patul ei de nouri
Albi, s-ascunde sa se culce,
Paru-n cap eu i-l incaier
Si-i sarut manuta dulce.
 
 
Stele curg incet la vale,
Aerul moale scanteiaza
Si ea ochii plini de lacrimi
Si-i inchide si viseaza.
 
 
De-umar alb imi razim fruntea,
Zic putin si mult privesc,
Inima in mine creste
[De un dor supraceresc.]
 
 
Tremura talia dulce
Strans de bratul meu cuprinsa,
Ea se apara, – mi cuprinde
Gatul – ma saruta, rade.
 
 
Si nimica nu mai zice.
E atat de fericita -
Sunt atat de fericit!
Luna trece linistita.
 

CERETI CANTURI DE IUBIRE

 
Cereti canturi de iubire:
Niciodata n-am iubit -
Vesel cant de fericire?
Fost-am eu doar fericit?
 
 
Nu, de cand eu sunt in lume
Nimeni, nimeni pe pamant
N-a zambit l-a mele glume,
N-[a] – ascultat al meu cuvant.
 
 
Nu, de cand eu sunt pe lume,
Fericirea n-am baut;
De radeam cu veselie,
Eu in veci m-am prefacut…
 
 
Am intors apoi cojocul
Cand iubirii-mi s-ofereau;
Le-am fugit – si rasul, jocul,
Cu mandrie le-am respins.
 
 
Plin de nevinovatie
In aceia tineri ani,
Eu primeam cu bucurie
Tot ce s-ar fi oferit.
 
 
Astazi ea ma inconjoara,
Astazi eu blestam si fug.
A mea inima fecioara
N-a primit. – Azi nu voi jug.
 

***

 
Ah, odat? orice femeie
Mie-un inger se parea,
Pe-orisicare-as fi iubit-o,
Ce primea iubirea mea.
 
 
Dar, vai! cine-o sa se uite
La copilul cel ciudat
Cu-a lui plete lungi zburlite
Si cu ochiul turburat?
 
 
Aveam spirit, dar prea fine
Pareau glumele-mi la prosti.
Cei batrani credeau ca anii
Le da drept sa nu m-asculte.
 
 
Astazi, voi, femei, iubire
Mi-oferiti – azi n-o voi eu.
Azi batrani cer aprobarea-mi,
Vor s-asculte sfatul meu.
 
 
Dara astazi cu mandrie
Eu nu voi sa le raspund.
Ah! vor sti ei vre odata
Cate lacrimi eu am plans?
 

DACA TRECI RAUL SELENEI…

 
Daca treci raul Selenei se face pare ca sara
Desi-ntr-a soarelui lume eterna noapte nu tine.
E-o sara frumoasa – adormita desi este ziua.
Aerul e vioriu, miroasele florilor mandre
Adormitor se ridica din ostile florilor mandre;
Intr-un codru maret, unde arbor legat e de arbor,
De liane ce spanzura-n aer snopii de flori,
Unde prin vechii copaci-si fac albinele stupii salbateci,
Plini de faguri de miere, ce curge ca auru-n soare,
Cu de ghirlanzi uriase copaci, din a lor radacine
Pana la varfii din nori cu liane incolaciti-s,
Cari cu snopi de flori i-nconjoara, marirea le-ngroapa.
Daca prin codri patrunzi dai de-o vale frumoasa si verde
Pe-al careia deal se intinde o mandra gradina.
Mari ciresi cu boabele negre, cu frunza lor verde,
Crengile-ndoaie de greul dulcilor, negrelor boabe,
Meri, cu merele rosii ca fata cea dulce-a Aurorei,
Misca in vant frumoasele, mari, odorantele roade;
Iara pe marginea mandrei gradini inaltata-i in huciuri
Vita de vie cu frunza intoarsa ce umbra doreste
Si cu strugurii vineti si galbeni ce-imflati stau in soare.
Vineti cu bruma sunt unii, iar altii cu boabele galbene c aurul,
Fluturii le-nconjoara ca dulci corabioare de colori si lumini,
Iara albine din bobite crapate sorb lamura mierei;
Iar in mijloc de gradine, intr-o lunca de verzi portocale
Nalta-se ca intr-un flor invalit palatul Selenei.
Mare-i, cu zece intrari, la care duc scari inaltate
Si cerdacuri in aer – tinut de-argintoase columne
Si in trei caturi se-nalta palatul cu mii de ferestre
Mari si boltite prin care patrunde-o lumina albastra;
Si prin bolti de ferestre se vad argintoase coloane,
Muri cu oglinzi de diamant, ce lucesc mai clare ca ziua,
Mandre icoane cu fete de crai imbracate-n albastru,
Codri de basme cu arbori vrajiti si cu albe cerboaice,
Iar prin coloane pare ca vezi trecand o minune:
Luna cu parul ei blond desfacut, care curge in valuri
Pe umeri in jos, imflat cu dulce de miroase si cantec,
Care tremura-n veci in aerul fin al serei.
D-umerii goi abia se tine o mantie albastra,
Mainile albe de ceara se joaca cu cozile blonde
Si cu margeanul ce cade pe sani si cu cretii de manta.
 

ADANCA MARE…

 
Adanca mare sub a lunei fata,
Inseninata de-a ei blonda raza,
O lume-ntreaga-n fundul ei viseaza
Si stele poarta pe oglinda-i creata.
 
 
Dar mani – ea falnica, cumplit turbeaza
Si misca lumea ei negru-mareata,
Pe-ale ei mii si mii de nalte brate
Ducand peire – tari inmormanteaza.
 
 
Azi un diluviu, mane-o murmuire,
O armonie care capat n-are -
Astfel e-a ei intunecata fire,
 
 
Astfel e sufletu-n antica mare.
Ce-i pasa – ce simtiri o sa ni-nspire -
Indiferenta, solitara – mare!
 

CUM OCE?NU-NTARATAT…

 
Cum oceanu-ntaratat turbatu-i!
Racnind inalta bratele-i spumate,
De nori s-acata, – n bolta lumei bate,
Pana furtuna-l reimpinge-n patu-i.
 
 
Salbatecul! ?Van fulger fricosate
Apara cerul… El incredintatu-i
Ca bolta cea albastra e palatu-i;
Cu-asalt s-o ia el vrea – ca pe-o cetate.
 
 
Ranit de fulgere, el se inmoaie
Si c-o poveste il adoarme-o boare
Si-n vis – un cer in fundu-i se indoaie.
 
 
Tot ce-a dorit in visul lui el are:
Tarie, stele, luna cea balaie…
Dormind murmura – murmurand tresare.
 

AH, MIEREA BUZEI TALE

 
Ah, mierea buzei tale am gustat-o,
A buzei tale coapte, amorul meu;
Zapada sanului eu am furat-o,
De ea mi-am racorit suflarea eu;
Ah, unde esti, demonico, curato,
Ah, unde esti sa mor la sanul tau!
 
 
Ce sunt eu azi? o frunza, o nimica
Si-mi pare ca am fost un imparat;
Simtirea care sufletu-mi despica
E ca si cand o lume mi-a furat;
Ah, mierea buzei tale, pasarica,
Am nebunit de cand o am gustat!
 
 
Ah, cum nu esti, sa-ti mistuiesc viata,
Sa-ti beau tot sufletul din gura ta,
Sa-ti sorb lumina pan? ce-or fi de gheata
Frumosii-ti ochi – sa-ti devastez asa
Tot ce tu ai frumos… o, ma invata
Sa te ucid cu respirarea mea!
 
 
Sa murim amandoi… La ce traiesc eu,
La ce traiesti tu pe a lumii spume?
Sarmane inimi inchegate-n vreme,
Sarmane patimi aruncate-n lume;
Ah, sa murim, nu plange, nu te teme,
Ca undeva s-afla al nostru nume!
 
 
Incet, incet… sa ne culcam in racla,
Incet de pe pamant ne-om furisa.
O, stinge a privirei tale facla,
Inchide ochii tai… asa, asa;
Ce bine e sa dormi adanc in racla,
Sa dormi adanc, sa nu mai stii ceva.
 
 
Iubito, vremea-n loc sa steie,
Sa stinga universu-ntreg in noi:
O raza inca, inca o scanteie,
S-apoi dispare tot… s-apoi, s-apoi
Simt inca gandul tau iubit, femeie,
S-apoi nu vom mai fi nimic… noi doi.