Poezii

CALIN NEBUNUL

 
Fost-a imparat odata si trei fete el avea,
Cat putea privi la soare, da? la ele ca mai ba.
Una decat alta este mai frumoasa de poveste,
Dar din ele-acuma doua mai era cum mai era,
Nu ca doar ai pute spune cum ca-a fost asa s-asa,
Nici o vorba de poveste, cer cu stele presarat
Nu ajung la frumuseta astor fete de-mparat.
Dar desi nu-ti poti da vorba despre ele cu cuvantul,
Mintea tot le-atinge umbra, ochii lor i-ajunge gandul,
Dar de cea mai mijlocie nici un gand sa n-o masoare,
E o floare de pe mare, cine-i cata-n fata moare.
Multi feciori de imparati, de razboinici laudati
Le-au cerut ca s-o li-o deie, ca cu chipul de femeie
Sa-mpodoabe c-o icoana viata lor cea nazdravana,
Da-mparatul nici gandeste sa li deie-asa comoara,
Ale casei lui mai mandre si mai trainice odoara.
 
 
Da-ntr-o sara-n drum de tara cine dealul mi-l coboara?
Trei feciori voinici de frunte ca trei soimi voinici de munte,
Vin in zale imbracati, pe cai negri-ncalicati,
Spitelati, usori ca vantul, de-o frumuseta-ntunecoasa,
Au venit sa-i ceara, Doamne, fetele cele frumoase.
Dar mai bine-ar fi sa-i ceara tot bielsugul de pe tara!
Si ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer!
De-ar pute, de n-ar putea, trei luceferi el li-ar da,
Dara fetele lui ba. Unu-atunci din ei s-a dus
Si in noaptea cea senina ca sa fluiere s-a pus:
Vine-un nour, ce-i de nour? Vine-un vant – da? ce-i de vant?
Vine-o ploaie de sivoaie si furtuna pe pamant,
Si in nori hraniti de fulger si pin rauri de scantei
Zboara fetele rapite, duse-n lume de cei trei.
Scrie carte imparatul, scoate veste-n tara toata,
Cine s-ar gasi pe fete de la zmei sa i le scoata,
Sa le iee de neveste si cine s-ar ispiti
Toata-mparatia mandra intre ei va imparti…
Nu-si mai pieptana nici capul de atata suparare
Si lasase ca sa-i creasca peste piept o barba mare,
Care cade jos in noduri, ca si caltii ce nu-i perii,
Sta sa creasca iarba-ntr-insa, s-imble gaze ca puzderii.
Nu mai ese sara-n prispa sa stea cu tara de vorba.
Ca un pomatuf de jalnic si tacut ca o cociorba,
S-a uitat de mult luleaua si cloceste tot pe ganduri,
Doara plosca-l mai ocheste de pe-a policioarei scanduri.
 
 
Dar in satu cela-n care sedea imparatul dornic
Era si un om de sama, un fruntas… fusese vornic;
Avea trei feciori din cari doi or fost cum or fi fost,
Oameni harnici si ca lumea, da cel mic era un prost.
Catu-i ziua sade-n vatra si se joaca in cenusa,
Prost ca gardul de rachita, sui ca clanta de la usa.
De vorbeste, cine-asculta? Stie ca nu-i de vo sama.
Toti ii zic: "Ne-aude Tontul", da pe el Calin il cheama.
Cei doi frati se ispitira si au zis: – Haidem si noi,
Dulce mar e-mparatia, de ne-a-ntoarce inapoi
Dumnezeu din calea lunga. Cine-a fi sa le gaseasca,
Tot voinic din asta lume, de vita pamanteneasca!
Deci, cum vrura sa se duca, zice prostul: – Hai si eu!
– Hai! ca tot n-are ce face, s-asa imbla teleleu,
Ne-a tine de-urat uitucul s-a pazi la noapte focul.
Deci facur-un arc puternic si vorbira ca-n tot locul
Unde va cade sageata, ei sa steie de popas.
Repezi atunci cel mare o sageata din parlaz.
Mers-au ca vo doua zile, s-au gasit. Cel mijlociu
Arunca si tot pe-atata, ba s-oleaca mai tarziu.
Dara cand zvarli nebunul, mers-au ei trei luni de-a rand,
Zi si noapte, pan? gasira-a lui sageata in pamant.
S-ajungand au scos amnarul, au scos cremene si iasca,
Ca s-atate foc in codru, sa se-ntinda s-odihneasca.
Dar intai se sfatuira ca pe rand sa steie paza
Si pe foc sa puie vreascuri, a se stinge sa nu-l lase,
Hotarand ca celui care va lasa sa se potoale,
Va lasa sa-i prinda noaptea, ei sa-i puie capu-n poale.
Se culcara doi. Cel mare sa pazeasca au ramas.
Dara pe la miez de noapte auzi-n vazduh un glas.
Vine-un zmeu in solzi de crita cu trei capete si, lui:
– Cum de calci mosia tatei, far? de voia nimarui?
Hai la lupta… Se luptara si-l lovi voinicul rau,
Facu trei capiti de carne din trei capete de zmeu,
Si cand cei doi se trezira: – Uite, voi cat ati dormit,
Ce mai lupt-avui grozava si ce treab-am ispravit!
A ramas in noapte-a doua ca strejariu cel mijlociu
Si tot pe la miezul noptii prin vazduh aude-un chiu
 
 
Si pin vant vazu cu-aripe sunatoare, fioroase
Patru capete cumplite pe doua umere groase.
– Hai la lupta, mai voinice, cum facusi de te vazui,
Cum de calci mosia tatei far? de voia nimarui?
Dar voinicul il omoara si, ca vai de mama lui,
Patru clai de carne face el din capetele lui.
Cand cei doi iar se trezira, au vazut a lui isprava,
Isbandirea stralucita dintr-o lupt-asa grozava.
Si cand iar i-apuca noaptea, lui Calin de grija-i dara
Sa pazeasca bine focul de a noptii crunte fiara.
Cand acum in noaptea-a treia strajuia Calin, deodata,
Auzi un vuiet mare si-nainte i se-arata
Cu opt capete cumplite un zmeu mandru nasdravan,
Cu ochi rosii de jeratec si cu sufletul avan.
– Haide-ha, Calin Nebune! Cum venisi nu te-i intoarce,
Nici s-a fierbe pentru tine, nici s-a tese, nici s-a toarce!
Se lupta Calin Nebunul, mai ca sufletul sa-i steie,
Iara zmeul cel puternic cat de cat sa nu se deie.
El taindu-i o ureche, cade-n foc un strop de sange
Si in noaptea cea adanca tot jeratecul se stinge
Si in negrul intuneric intr-o lupta oarba, cruda,
Mani de fier in piept i-nfige; zmeul ostenit asuda,
Gafaie pe cele-opt gaturi, sub genunchi Calin il tine
Si cu sabia-i rateaza a lui capete pagane.
 
 
Dar acuma-mi sta pe ganduri – ce sa faca el – foc nu e,
Fratii se trezeasca numai si capul o sa-i rapuie.
S-a luat si el si merge suparat inspre padure
Cu un harb plin de funingini, subsuoara c-o sacure,
Sa gaseasca vun carbune. Pe-un copac inalt se suie,
Pe-ntinsori de codri negri aruncand privirea suie,
In adanca departare el vazu zare de foc,
El coboara si porneste ca s-ajunga-n acel loc.
Intalneste-un om in drumu-i cam grabit din cale-afara:
– Buna noapte! –  Tam mitale! –  Cum te cheama?
       – De-cu-sara.
– He-he-hei, mai De-cu-sara! Ian mai stai, ca nu-i asa?
Ce cati tu noaptea-n padure, colinzi lumea iac-asa?
Cot la cot Calin il leaga cu odgonul de un pom
Si se cam mai duce, iata ca in cale-i iar un om.
– Buna noapte! –  Tam mitale! –  Cine esti? –  Sunt
        Miez-de-noapte!
– Elelei! Ce cati in codri, pepeni verzi si stele coapte?
D-un copac si p-esta-l leaga si, cum merge pe carare,
Iar un om pin intuneric inaintea lui rasare.
– Buna noapte! –  Tam mitale! –  Cum te striga? -
              Zori-de-zi.
– Ei, cumetre Zori-de-ziua, ia opreste-oleaca-aci.
Hai, si stand de vorb-o tara, sa mancam pasat cu lapte,
Vin incoa ca bate luna – hai la umbra – tot ii noapte.
– Omule, ce-mi cati pricina… sunt grabit… –  Ce-atata graba?!
Ciorilor! ia nu mai spune, stiu ca nu ai nici o treaba!
Il lega si pe acesta, ca pana va gasi foc,
Ziua sa nu se mai faca si vremea sa stea pe loc.
El ajunge. Intr-o groapa mare arde-un foc avan…
Pe-o parechi de pirosteie clocoteste un cazan,
Doisprezece zmei in juru-i dorm adanc intinsi pe burta,
Imprejur de pirosteie se cocea o mare turta
Si-n cazan, notand in zama, clocoteau vo doua vaci.
"Hei – isi zise nazdravanul – dete badea de colaci!"
Si desi in fata vetrei dorm sezand zmeoaice mame,
El, atins de-acea mireasma a clocotitoarei zame,
Doi taciuni lua in harbu-i, un carbune in lulea,
 
 
Si luand o bucatica din o vaca ce fierbea,
Iata, curge-un strop fierbinte pe a unui zmeu ureche.
Asta tipa cu-ngrozire ca un bou impuns de streche.
Toti treziti pun pe el mana, unu-l leaga, altu-l tine,
Unu-i tasala padurea, cetluindu-l cole bine.
Sfatuiesc ca sa-l omoare. – Da?, ma rog dumilorvoastre
Cine si-ar mai pune mintea cu asa obrazuri proaste
Cumu-s eu, maria-voastra! Ma lasati ca-s om sarac,
De cand sunt n-am vaz?t turaua, nici macar de la petac.
Zise unul catra dansul: – Daca tu ne-i put? face,
Fata-mparatului Rosu s-o luam, poti merge-n pace.
– Ce n-o luati domnia-voastra, ca sunteti mai tari, mai multi?
– Ei, pe noi ne simte-ndata, sa ne-apropiem desculti,
Suntem duhuri necurate si-mparatul cela Ros
Are-n vatra in cenusa un catel si un cucos;
Nazdravani-s, bata-i naiba, cum ne simt ii vezi ca-ndruga,
Unul bate, altul canta… s-o tulim urat la fuga.
Sa s-apropie nu poate decat omul pamantean.
– De-i asa, poi las? pe mine… zice Strolea cel viclean.
Il dezleaga si-l urmeaza… El vazu atunci legat
Un voinic care, cand vede ca zmeii s-au departat,
Se smuci lasand in urma a lui mani si-n codru piere.
 
 
Luna iese dintre codri, noaptea toata sta s-o vada,
Zugraveste umbre negre peste giulgiuri de zapada
Si mereu ea le lungeste si suind pe cer le muta,
Parca fata-i cuvioasa e cu ceara invascuta;
Si cu neguri imbracate-s lan, dumbrava si padure,
Stele galben tremurande misca-n negurile sure,
Intra-n domele de nouri argintii multicoloane,
De-a lor ruga-i plina noaptea, a lor dulci si moi icoane
Imple vaile de lacrimi de-un sclipit imprastiet
Cand in carduri cuvioase sus pe cer se misca-ncet.
Inradacinata-n munte cu trunchi lung de neagra stanca,
Repezita mult in aer din prapastia adanca,
A-mparatului cel Rosu sta mareata cetatuie,
Poalele-i in vai de codri, fruntea-n ceruri i se suie.
Si prin arcurile-nguste faclii rosii de rasina
Negrul noptii il pateaza cu bolnava lor lumina,
Ranind asprul intuneric din a salelor lungi bolti,
Zugravind in noaptea clara a ei muchi si a ei colti.
 
 
Pe carari sapate-n stanca zmeii si Calin se suie,
Numai luna ii imbraca cu lumina ei galbuie
Si pandind trec uriasii de pe-o stanca pe-alta stanca;
Intr-o sura departare murmura valea adanca,
Numai pe paretii netezi ai stancimii indelunge
Ei arunc umbre gheboase, uriase, negre, lunge,
Ce in siruri tupilate dupa ei se misca, pare.
Noaptea-ntinde maretia-i, lunca doarme, lunca moare,
Si calcand incet cu greul lor s-apropie-n tacere.
El ajung la poarta mare, ferecata cu putere,
Ce nu-i om s-o poata trece. Dar Calin, suit pe zid:
– Hei, veniti, zmeilor, zice, poarta nu pot s-o deschid,
Dara unul cate unul v-oi lua colea de chica
Si pe sus va trec in curte… Abia-apuca sa li-o zica
Si ei unul cate unul s-apropie, si de-a randul
El la fiecare-i taie capul de chica tiindu-l
S-a lor trupuri moarte-arunca raschiete in ograda
Si in urma sare dansul, ca sa vada, ce-a sa vada?
Imparatul de zid strasnic si de poarta ce avea,
Ferestrele stau deschise si usile se crapa.
Scari batute-n pietre scumpe repede voinicul suie,
 
 
Intra-n casele frumoase din inalta cetatue,
Pe covoare moi el calca, intra in acea odaie,
Care-i plina de a lunei blanda, tainica bataie.
Pe pareti icoane mandre zugravite-n umbra par
Cum ca chipur?le din ele dintre codri mari rasar.
Pe un pat de flori frumoase, proaspete si ude inca,
Doarme fata cea vestita si-n visarea ei adanca,
Ea zambind isi misca dulce a ei buze mici, subtiri,
Innecata de lumina si miros de trandafiri,
Iar din pod pan-in podele un paingan de smarald
A tesut panza subtire, tremurand in aer cald,
Si in care luna bate de sclipeste viorie
S-o incarca cu o bura, diamantoasa colbarie.
Si prin mreaj-asta vrajita vedeai patul ei de flori,
Ea cu umeri de zapada si cu parul lucitor
Si mai goala este-n somnu-i, numai bolta nalta, sura
A ferestei este rece si simtirea nu o fura,
Dar de panz-acoperita-i cu un colb de piatra scumpa.
S-apropie-ncet voinicul si cu mana va s-o rumpa,
Apoi lin o da-ntr-o parte, peste fata se inclina,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspina,
Ia inelul ei cel mandru de pe degetul cel mic…
Si se-ntoarce in codreana-i noapte tanarul voinic.
Langa zmeii morti cand trece, limbile le taie el,
Le aduna sangerande si le pune-n testemel,
Trece zidul si porneste iar la drum pan? ce ajunge
La cazanul care fierbe in mijlocul verzii lunce.
Pe-o zmeoaica mum-o taie, pe-alta o scapa in pripa,
Ia din nou in harb taciune s-un carbune pune-n pipa,
Ia cazanul intr-un deget si in altul el ia turta
Si se-ntoarce iar la fratii, fluierand cu minte scurta
Toate cantecele rele ce-n viata-i le cantara…
Deslega pe Zori-de-ziua, Miez-de-noapte, De-cu-sara,
Din cazanul care-l duce dandu-le de drum merinde.
Abia-ajunge-unde dorm fratii, abia focul il aprinde,
Ziua cea intarziata navali din rasputeri
Si ca repezit in aer soarele se-nalta-n ceri;
Fratii lui atat dormira cat intrase in pamant
De un stanjen si-i impluse frunza adunata-n vant.
Se trezira. – I! Caline, lunga fu si noaptea asta,
Dar nimic el nu le spune ce facuse-n vremea-aceasta,
Ci plecand ei mai departe tot Calin arcu-ncordeaza
Si, zburatuind, sageata trece-n lume ca o raza,
Vajaie-n vazduh cumplita; ei urmeaza unde-i cheama,
Pan-ajung in faptul noptii la padurea de arama.
– Mai, fartati, Calin li zise, nu-ti pute trece prin cranguri
Si prin codri isti de-arama, ramaneti aicea singuri,
Va claditi ici o coliba, va sapati groapa de vatra,
Singurel voi merge numai pe cararile de piatra,
Sa vedem ce-a fi cu mine. Ei se pun de il asculta
Si el trece in padure far-a pierde vorba multa
Si la orice pas el face, codrul simtitor rasuna
Si pin mrejile de frunze glasuri trec ca o furtuna,
Caci o struna-i orce creanga si o limba-i orce frunza.
Luna doar, trecand pe ceruri, voind codrul sa-l patrunza,
Imple noaptea-i aramie cu mari dunge de omat
Pe sub cari, rascolite, fulger apele incet.
Si deodata-n codrul mandru el aude de departe
Rasunand un glas de fata, ce venea din lunci desarte
Si urechea i-o desmiarda; el asculta sub un trunchi
Si cantarea dureroasa il patrunde in rarunchi:
 
 
Greierus ce canti in luna
Cand padurea suna,
Cum nu stii ce am in mine,
Greiere straine?
Ca te-ai duce de-ai ajunge
Noaptea de te-ai plange,
Ca o pasere maiastra
La noi in fereastra.
Vai de picioarele mele,
Pe-unde imbla ele?
Vai de ochisorii mei,
Pe-unde imbla ei?
Inima-n mine-i bolnava,
Floare de dumbrava,
Si vai lacrimile mele,
Cum le vars cu jele!
Du-te greier, du-te greier,
Pan? la munte-n creier
Si priveste-nduiosata
Zarea departata,
Lumea-ntreaga o colinda,
Mergi la noi in grinda,
Spune-i mamei! "Ce-am facut
De m-a mai nascut,
Caci ar fi facut mai bine
Sa ma ia de mane,
Prefacuta ca ma scapa
Sa m-arunce-n apa,
Caci de cer ar fi iertata
Si de lumea toata".
 
 
Nainteaza si o vede langa apa aramie,
Culegand flori amortite de pe maluri cenusie
Si punandu-le in poala grea de florile de piatra.
Lumineaza luna-n ceruri ca un foc pe-o mare vatra,
Coltii muntilor ce rupti-s, uriase stanci de cremeni,
Ce paretii si-i ridica indaratnici, suri asemeni,
Vantul care trece-n suier, noaptea sura si bolnava,
Imple cu salbatecie aramoasa-acea dumbrava.
– Buna vreme, fata mandra de-mparat, Calin ii zice.
– Multamim, raspunse dansa, tinerel flacau voinice!
Ce cati tu? Ce vant te-aduce? Nu stii ca om pamantean
Nu poate calca padurea de barbatul meu avan?..
– Stiu, fetita-mparatita, dar nici frica n-am, nici teama,
Ca el zmeu e si puternic, dar si eu – Calin ma cheama.
Cum vorbeste, iata zmeul vine iute ca un vant,
Cu o falca-n cer el vine si cu una pe pamant.
– Buna vreme, zmeu de cane! –  Multamesc,
       Calin Nebune!
– Am venit sa-ti iau nevasta. –  De-i pute, de ce nu? Bune
Sunt de zis ce-ti vine-n minte, dar mai greu e sa le faci,
Zmeul codrilor de-arama nu te-asteapta cu colaci.
Eu mananc patru cuptoare, patru boi mi-ajung abia
Si de vin patru antaluri abia trag la o masea.
– Nici ca-mi pasa! Si la lupta in dumbrava ei se scoala,
Se apuca, de copacii tremurau de-nvalmaseala,
Tremura sub ei pamantul de-a lor pasuri apasate,
Scapara cremenea neagra a stancimei detunate.
Crunt Calin de mijloc l-imfla, pan? la varf de brazi il urca,
Ca pe-un lemn el il tranteste, pin copaci trupul i-ncurca,
Si-n genunchi apoi l-indoaie ca pe-un vreascur ce il frange,
I se imfla muschii vineti de otel pe cand il strange
Si lovit, pierzand simtirea, zmeul ca o musca moare,
Ce lovita este iarna de-o scanteie de ninsoare.
– Sa-mi ramai cu bine, fata, eu ma duc sa cat acum
Cele doua sori a tale… Se porni din nou la drum,
Trece codri de arama, de departe vede-albind
Si aude glasul mandru al padurilor de-argint.
 
 
Noaptea-n roua e scaldata, lucioli pe lacuri zboara,
Lumea umbrei, umbra lumei se amestec, se-nfasoara,
In padurea argintoasa iarba pare de omat,
Flori albastre tremur ude in vazduhul tamaiet,
Pare ca si trunchii mandri poarta suflete sub coaja,
Ce suspina pintre ramuri cu a glasului lor vraja,
Crengile sunt ca vioare pintre care vantul trece,
Frunze sun ca clopoteii, trezind ceasul doisprezece,
Si pin albul intuneric al padurei de argint
Vezi isvoare zdrumicate peste prund intunecand
Si sarind in bulgari fluizi pe pietrisul din rastoace,
In cuibar rotit de ape peste care luna zace.
El aude-un cantec dulce, plin de lacrimi si de noduri,
Doina de simtire rupta ca jelania-n pohoduri,
Impland codrul de zapada, sufletu-i de-o jale mare,
Pare-i ca din piept de fata canta o privighetoare:
 
 
Asa-mi vine cand si cand
Sa ma iau pe drum plangand,
Lumea ce-a fi sa ma vada
Nici sa poata sa nu-mi creada;
In zadar ma mai jelesc,
Vara vine, codri cresc,
In zadar m-as bucura,
Iarna iar i-a scutura,
Si, de-mi vine, de nu-mi vine,
Tot arde inima-n mine.
Nici n-am cui sa ma jelesc,
Sa spun pe cine doresc.
Mult ma mir, Doamne, de mine
Cum nu m-ai luat la tine,
Mult ma mir ce-oi fi gandit,
Ce-am facut de n-am murit!
 
 
In vazduhul plin de-a noptii moale luminoasa ploaie
El vazu o fata mandra, imbracata-n lunge straie
De argint, ce sta ca umezi pe-a ei trup care tresare,
Ca o creanga mladioasa sub a vantului suflare.
Nalta e, subtire este, ochii mari adanci ridica
Parul ei de aur moale pana la calcaie-i pica
Si cu poalele ei albe sterge stelele-i senine,
Lacrimi lungi ce curg pe fata-i ca si fire diamantine.
"Nu uita cum ca seninul cerului este in astri,
Nu uita ca-n lacrimi este taina ochilor albastri.
E frumos pe cand din cerul plin de-o santa bogatie
Cade-o lacrima frumoasa in adanca vecinicie -
Dar de cad ranite toate, ceru-i negru si pustiu,
Nu-i naltime, nu-i albastru, e o noapte de sicriu.
Stea ce cade taie lumea ca o lacrima de-argint,
Pe seninul cer albastru frumos lacrimile-l prind,
Si din cand in cand varsate frumos lacrime te prind,
Dar de seci intreg isvorul, vai de ochiul tau cel bland.
Pin diamantii tai se scurge sange fin de trandafiri
Si zapada viorie din obrajii tai subtiri -
Curge noaptea lor albastra, a lor dulce vecinicie,
Ce usor se poate stinge pin plansorile pustie.
Cine e nerod sa arda in carbune-o piatra rara
Si eterna-i stralucire s-o striveasca intr-o para?
Tu-ti arzi ochii si frumsetea – infinitul lor se stinge -
Si nu stii ce rapesti lumii? Ah, nu plange, ah, nu plange!"
 
 
Astfel el se socoteste. I-a cazut atat de draga,
Cat ar fi imflat in spate pentru ea lumea intreaga.
– Buna vreme, fata mandra de-mparat! –  Multam, voinice,
Dar ce vant te bate-ncoace si ce rau te-aduce-aice?
Zise ea zambind – de multa vreme zambi-ntaia data,
Caci si ei ii cade drag el, desi n-ar vre s-o arate -
Stie ea de ce ii place, ca sa n-o prinda de veste,
Ce frumos il afla dansa, cum ii sta, ce drag ii este?
Dar deodata spaimantata de un sunet, ea ii spune:
– Fugi! ca dac-a veni zmeul, viata ta o va rapune!
– Vie numai! zise dansul… s-om vedea atunci cum ploua -
Nu se da Calin, saracul, nici cu una, nici cu doua.
Si deodata peste codri de argint vine in zbor
Zmeul falnic, care misca cu aripa varful lor,
Peste varfurile-nalte parca zborul lui il simti,
Frunzarimea cea miscata de aripele-i cu zimti.
– Buna vreme, zmeu de cane! –  Multamesc, Calin Nebun!
– Am venit sa-ti iau nevasta. –  Ba sa vezi ce-oi sta sa-ti spun:
Opt cuptoare manc de pane si opt boi si opt antale
Abia sunt un pranz puternic pentru trupul meu in zale.
Si vrei sa te bati cu mine? – Nici ca-mi pasa! – Aide, dara.
Suna frunza zgomotoasa, codrul din adanc rasare,
Tremura mai surd pamantul, oasele parca se rup,
Cand vanjosi si-ndoaie dansii a lor brate s-a lor trup,
Dar Calin in sus l-ardica si-l tranteste la pamant
De sun oasele ca harburi si zbor aripele-n vant.
Il omoara. Apoi zice: – Ramai, fata mea cu bine!
Merg sa scap pe sora mare si sa auzim de bine.
Trece selbele-argintoase, trece-o vale, un colcantaur
Pana vede dinainte-i rasarind padurea de-aur.
Mult frumoasa e padurea cu-a ei trunchi de aur ros,
Ce in frunza lor cea moale suspinau intunecosi.
Iarba lin calatoreste, o petala statatoare
Ce, sclipind cu mii de raze sub al noptii dulce soare,
Poarta-n galbenele-i unde spice cu margaritare,
Flori de mac ce imfla noaptea capul lor cel ros si mare;
Numai fluturi mici albastri si mari roiuri de albine
Curg in rauri sclipitoare de luciri diamantine
S-implu aerul cel dulce de cristal si de racoare,
A popoarelor de muste sarbatori murmuitoare.
Iar aude-un cantec mandru care codrul il trezeste,
Parca frunzele-l repeta, parca vantul tot il creste,
Si-nainte-i parca vede satul lui si i se pare
C-auzea doinind o fata chiar la ei in sezatoare:
 
 
Maica, maica, draga mea,
Ajunga-te jalea mea,
Sa te-ajung-un dor s-un drag,
Sa sezi toata ziua-n prag
Cu firut bagat in ac
Si tu sa nu-mi poti impunge
Pan? nu-i suspina si plange,
Pan? nu ti-a veni in gand
Unde-am fost si unde sunt.
 
 
Langa lacul cel albastru instelat cu nuferi mari,
Pintre trestii auroase ce se legan solitari,
Vede fata cea cu ochii cuviosi ca in biseric?
Fata-i alba ca zapada intr-un par de intuneric.
Ea in haina ei cea verde se inmladie bogata,
Cu flori albe-mpodobita, cu diamante presarata.
– Buna vreme, fata mandra de-mparat. –  Multam, Caline,
Mult iti merge vestea-n lume, multe-am auzit de tine
Si prea rau de tine-mi pare c-ai venit sa mori aice,
Caci de vine zmaul numai rau ti-a merge, mai voinice!
– Toti se lauda cu mancarea. Spune-mi fata cat mananca
Zmeul tau, sa vad pe-acesta de il pot invinge inca.
– Doisprezece boi, antale tot pe-atatea, iara pane
Douasprezece cuptoare abia ii ajung sa cine.
– C-un antal de vin mai tare decat mine, zice cesta,
Dar va da Dumnezeu sfantul sa ma scap si de acesta.
Vine zmeul, vine iute, miscand codrii cei de aur,
Cu cap mare ca cuptorul si cu aripi de balaur.
– Hei, Caline, rau de tine! striga el si se arunca
Pe voinicul care-l prinde, invartindu-l jos in lunca.
Se luptara rau si zmeul cat de cat sa nu se deie.
– Hei, nevasta, zice dansul, da-mi sa beau si da-i sa beie.
Dupa ce mai odihnira, zise zmeul: – Mai Caline,
Nu s-alege-ntre noi lupta ci-ostenim asa, vezi bine,
Da? m-oi face-o para rosa si te-i face-o para verde
S-om lupta pan? din noi unul se va stinge si s-a pierde.
Para rosa este zmeul, para verde e Calin
Si in galbenu-ntuneric ei se lupta cu venin.
Se-nfasoara, de desfasur, mestecand a lor vapaie,
Fulgerand umbra din codri in a flacarei bataie,
Joaca-n juru-le dumbrava cand in umbra purpurie,
Cand incremeneste parca intr-o brum-adanc-verzie,
Cand in dungi inflacarate, bolti, carari in jur se casc
Sub lumini de curcubee repezi ce se sting cum nasc,
Falfaiesc ca doua candeli, obositi se-nvart, se-ncaier
Si aproape-aproape stinse s-urmaresc jucand prin aer,
Scotand limbe ascutite ca sa-nghimpe pe cealalta;
Ei jucau prin crengi inalte, pintre trestie, pe balta,
Balta tremura adanca, somnoros si lin sclipeste,
Azvarlind intunecata cate-o musca, cate-un peste
Catre flamele-ostenite… Peste ei de-odata zboara
Ca o pata de cerneala-n noaptea aurita-o cioara.
Zice zmeul: – Moaie, cioara, aripa-ti in apa, stinge
Flacara cea verde care nu-s in stare a o-nvinge.
– Imparate pr?naltate, moaie-ti aripa in apa,
Zice-atunci Calin, si stinge flacara rosa – ma scapa.
Iara cioara, cumu-i cioara, cum aude ca o urca,
Nici una, nici doua, iute se coboara, nu se-ncurca
Si lasand din bot sa-i cada doua picaturi de apa,
Potoleste para rosa, ce tresare, fuge, crapa,
Si cu botul o ciupeste, curge sange ca fier ros,
Incat lacul cel albastru e-ncrusit ca vinul ros.
Zmeul a murit… Se face om Calin si se indreapta
Cu trei fete-mparatese unde fratii il asteapta.
 
 
Pe-ntinsori de codri negri un senin se desfasoara,
Ce-a lui stele mari si albe peste ele le presara.
Si la margine de codru ei aprind o focarie
Intr-o groapa cu cenusa… de juca trandafirie
Colibioara cea de trestii cu usita-i rezimata,
Impletita din rachita, cu curmei de tei legata.
La o plosca de vin negru stand de vorba bucurosi,
Parca-i zugraveste focul cu rasfrangerile-i rosi.
De asuprai ceru-i negru, pe-ntinsori de catifea
Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea
Si asa senin e focul, cat le numeri paru-n barba,
Batatura cea din toale, pe carari fire de iarba,
Si ca merele de rosii stau fetitele-n vapaie,
Doua-s oachese ca sara, mijlocia e balaie,
Iar Calin, lungit pe burta si cu manile pe coate,
Cam cu chef le povesteste intamplarile lui toate
Si la capat se chiteste: – Mai fartati, socot asa:
Fata mare si cea mica le luati de v-or place,
Dara pe cea mijlocie – mi-o cazut draga de foc
Si nici ea nu zice baiu, bat-o hatrul de noroc.
Pe incet se stinge focul si s-acopere cu spuza…
El de manica o trage… si unind buza de buza
Ei soptesc… s-ar spune multe si nu stiu de und? sa-nceapa
Caci pe rand si-astupa gura, cand cu gura se adapa;
El o simte-n a lui brate tanara, rotunda, tare
Si ea tremura ca varga de otel de-a lui stransoare.
Isi ascunde fata rosa de iubire si sfiala,
Ochii-n lacrimi ii ascunde-n parul moale de peteala…
Si adorm. Somn greu ii varsa plumb in vinele-ostenite.
Fratii lui cand vad cat doarme, ei se pun pe sopotite
Si marunt se sfatuira ca picioarele sa-i taie,
Sa se laude c-omorara ei pe zmeii in bataie.
L-ar fi omorat, dar cesta, nazdravan fiind, nu pot.
Ei facura cum gandira si-l lasara-asa schilod.
La pornit pe fete scoala… Iar Calin de multa truda
Nu simti nici o durere, numa-n somnu-i greu asuda;
Chiar picioarele in traista i le iau, cu ei le-au dus,
Caci gasindu-le, cum fuse nazdravan, si le-ar fi pus
Iar la loc… In zori de ziua, el a doua zi trezit,
Vede cum il schilodise, ce sa faca amarat?
Vo trei zile dup-olalta se mai taraie in branci
Pin tufanii din padure si pin coltii cei de stanci,
Pan-ajunge ca sa vada un palat in vai de rai
Cat ca sa te uiti la dansul – de frumos – nu te-ndurai
Si aude-un glas cu jele, chiar o gradina de glas,
Care inima i-o rupe de-asa dor s-asa nacas.
Si cum in palat el intra, pe voinicul vede pare
Care manile-si rupsese intr-a zmeilor prinsoare.
– Buna vreme, mai voinice! –  Multamim frumos, Caline,
Ce-ai patit tu de picioare, ce rau dete peste tine?
Si Calin incepe-a-i spune cat patise pan-acuma.
– Hai, ne-om prinde frati de cruce. –  Hai, ne-om prinde,
         spune-mi numa
A cui esti si cum te cheama? – Eu fecioru-s de-mparat,
Codrii de-aur fur-ai nostri pan? ce zmeii i-au luat.
De cand i-ai ucis, Caline, iar ai nostri sunt. Cu chin
Singurel imi mai duc traiul ici in codri, mai Calin.
Amandoi insa in lume, tu schilod, eu fara mane,
Ici pin noaptea dumbravana si pin vai am duce-o bine.
Pin padurile-uriase, pin gradini si pin palat
Se primbla Calin pe gatul feciorului de-mparat.
Unu-n mani, altu-n picioare, uriasi fiind de boi
Au putere, pe atata cat le trebuie la doi.
Si trecand asa-n padure, ei aud fosnind in frunze, -
Trece-o umbra fugitoare ce tusnea sa se ascunza.
Calin mana si-o intinde si pe sus cand mi-o ridica,
Muma zmeilor pletoasa se zbatea racnind de frica.
– Fa-mi picioare, baba hatra, si lui mani, or te omor!
– De un stanjen mai la vale e, badica, un izvor:
Vara-te in el cu totul si-i iesi intreg. – Ei stai,
De-i asa – Calin, mehenghiul – baga-mi-te tu intai.
– Ba eu baiu, ca nu-mi trebui. Varati-va dumneavoastra.
Calin rupe-o creanga verde si o baga-n ap-albastra
Si uscat-o scoate iara. – I! cum ti-oi da pumni, tu baba,
Ai vrut sa ne-usuci, sirato, spune dreptul mai degraba.
– Sa vedeti, voinici, la vale, printre trestia inalta,
Apa vie tot sclipeste, se roteste colo-n balta.
Ei ajung la apa-n farmec si bagand o creang-uscata,
El o scoate numa-n muguri si cu frunze incarcata.
Se bagara-atunci in balta si-amandoi iesira-ntregi
Si pe bab-o aruncara in izvorul c-unde reci
Si cu apa moarta… Dansa se-nchirceste, se-naspreste -
Ca un trunchi uscat cu noduri pe izvorul mort pluteste.
 
 
Si acum se sfatuira veseli ei si bucurosi
Ca fartatul lui sa ieie fata-mparatului Ros.
Se gatira omeneste cu itari si cu cojoc,
Cu chimirul plin de galbeni, incinsi bine la mijloc
Si pe drumuri parasite ei se iau si se pornesc
Si trecand printr-o padure din tinutu-mparatesc,
Din tufari cu crenge grele el s-apuca sa adune
In basmaua pistruita ca o mana de alune.
Iata ca, ajunsi la poarta, auzir-un vuiet mare,
Chiuiri, halaiu de nunta, veselii de masa mare.
Cand la poarta – vad o baba de-ale noastre. – Buna sara.
– Multamim, voinici din lume. –  Ce s-aude-aici afara?
– Ia, –  mparatul… isi marita fata… –  Cine-o ia, matusa?
– De, tiganul, bucatarul, un cioroi pistrui cu gusa!
Cica, bata-l naiba cioara, a ucis doisprece zmei.
Zise-atunci Calin pe ganduri: – Ia auzi, matusa hai,
Eu ti-oi da banet de sila, galbeni zimti chiar un caus
Daca cum vei sti, ghiontita, mi-i patrunde pintre usi
Si la masa dinaintea imparatului vei pune
Ca plocon pentru mireasa asta mana de alune.
Iara baba, cumu-i baba, da cu ghiotura sa treaca,
Mai ghiontita, mai sucita, mai impinsa cate-oleaca,
Intra-n casa unde-i masa, pune-n talger dinainte
Testemelul cu alune, far-a zice trei cuvinte.
Imparatul pune mana si alunele zglobie
Peste fata cea de masa duraind se imprastie.
Dar in mijlocul basmalei un inel in loc ramasa -
Un inel care-l pierduse de mult tanara mireasa.
– Tata, uite-inelul care intr-o noapte mi-a perit
Far? sa stiu nici cum, nici unde. – Cine dara l-a gasit?
Cine a-adus alunele-astea? Logofetii spun ca baba.
O strigara de la poarta sa s-urneasca mai degraba.
Cand, in locu-i cine, vine? Un voinic strein. El spune:
– Imparate prenaltate, eu vi l-am pus in alune.
Iara cioara cea de mire pe trei perini sade-n puf,
Slugi il apara cu creanga de muscute si zaduf;
Cum trecuse Calin pragul de sub el o perna cade,
Cum veni-n mijlocul casei nici a doua nu mai sade,
Cand ajunse la-mparatul si a treia sta sa cada,
Ca tiganului, vezi Doamne, nu i se cadea sa sada.
Zice-atuncea imparatul: – Cum, voinice, si cu cale
A ajuns inelul fetei in manile dumitale?
– Imparate prenaltate, iaca cum si iaca cum.
Da? tiganul nici mai stie, fata lui ii numai scrum:
– Imparate luminate, cum poti ca sa-mi strici hatarul?
Eu am omorat toti zmeii. – Cum tigane? – Cu satarul;
Ma inec daca l-ati crede… dar la fete tot imi schimba.
– Sa se cate zmeii, doamne, daca au varfuri de limba.
Ii catara si, ce-i dreptul, nici la unul nu era
Si Calin atunci le scoate si le-arata in basma.
Imparatul porunceste ca s-aduc-un armasar
Si de coada lui sa lege pe tiganul bucatar
Si de coada-i mai legara langa el un sac de nuci.
Cade-o nuca – o bucatica, astfel ii facu habuci.
– S-acum tu, voinice, zise, mi-i fi ginere. –  Ba nu,
Alta fata, imparate, tare draga imi cazu.
Am un frate-nsa de cruce, tot fecior de imparat,
Si de mult ti-era s-o ceara, desi nu s-a cutezat.
Uite-l ice. Dara fata se cam uita vrand-nevrand,
Ca tot pe Calin Nebunul l-ar fi vrut ea mai curand.
Cindure ca cu feciorul era mai de o potriva,
La a ochilor lui jele s-a muiet mai milostiva.
Deci facur-o nunta mare s-a tinut trei luni de rand.
Lautari, benchet, halaiuri, tot ce-ti poate trece-n gand.
Ce nu era? Draga Doamne, era nunta-mparateasca.
– Dar acum ma duc, le zice. Pe-a mea Domnul s-o pazeasca.
Nici nu stiu cum e, cum nu e. Geaba fratele-i de cruce,
Geaba tanara mireasa il mai tin cu vorba dulce,
Dor i-i, Doamne, si nici stie cum l-apuca-un dor avan,
Ca de cand n-o mai vazuse se scursese sapte ani.
 
 
Cand ajunse locul unde casa tatalui sau fuse,
El vazu palate mandre in livezi marete puse.
Si pe o campie goala el vazu de vite-o ciurda,
Dupa ea copil calare c-un ciomag in mana zburda.
Si parea ca are sase ai si-nca ceva mai bine.
– Buna vreme, mai baiete! –  Multamim, voinic streine!
– Nu-mi stii spune cine sade-n aste randuri de palat?
– Doi voinici ce-au scos odata pe trei fete de-mparat
Din a zmeilor prinsoare… – S-au luat care pe care?
– Mijlociul pe cea mica si cel mare pe cea mare.
– Da? ce-i cu cea mijlocie? –  La gaini au pus-o ei
Si sa vezi, voinic straine ca eu sunt feciorul ei.
Mama-mi spune cateodata, de-o intreb a cui is eu,
Ca-s a lui Calin Nebunul. Cine-o mai fi, nu stiu, zau!
Cand aude… numai dansul isi stia inima lui,
Ca, sa iertati dumneavoastra, de… era baietul lui.
– Da? ma rog, bade, ajuta-mi sa dau vitele-n ocol.
 
 
Insereaza… Stele implu tot seninul lin si gol…
Cu baiatu-n bordei intra si pe capatu-unei laiti
Lumina mucos si negru intr-un harb un ros opait,
Se coceau pe vatra sura doua turte in cenusa,
Un papuc e intr-o grinda, celalalt e dupa usa,
Pin gunoi se primbla iute leganata o ratusca
Si pe-un tol oracaieste un cucos inchis in cusca;
Harae-n colt colbaita noduros rasnita veche,
In cotlon toarce motanul pieptanandu-si o ureche;
Sub icoana afumata unui sfant cu comanac
Arde-n candela-o lumina cat un sambure de mac,
Pe-a icoanei policioara busuioc uscat si minta
Implu casa de-o mireasma piparata si prea sfanta.
O besica-n loc de sticla e lipita-n ferastrue,
Pintre care trece-o dunga mohorata si galbuie,
Cofa-i alba cu flori negre si a brad miroase apa,
De lut plina, razimata, sta pe coada ei o sapa.
Pe cuptorul uns cu huma Calinas cel mititel
Zugravise c-un carbune un clapon si un purcel,
Cu codita ca un sfredel si cu fuse-n loc de laba
Cum i se sedea mai bine purcelusului de treaba.
Pe un pat cu paie numai doarme tanara-i nevasta,
In mocnitul intuneric fata ei langa fereastra…
Si tot sufletul dintr-insul pare-atunci ca si-l inhoalba
Si-l aduna-n ochi de trece peste fata ei cea alba.
El s-asaza langa dansa, fata ei o netezeste,
O desmiarda cu durere, o sarut, – o dragosteste,
Pleaca gura la ureche-i, bland pe nume el o cheama,
Ea deschide somnoroasa lunge gene de arama
Si adanc la el se uita, i se pare ca viseaza,
Ar zambi si nu se-ncrede, ar striga si nu cuteaza,
El din patu-i o ridica si pe pieptul lui o pune,
Toata viata-i se aduna-n al ei san rotund si june.
Ea se uita si se uita… muta… un cuvant nu spune,
Doara rade c-ochii-n lacrimi, speriata de-o minune,
S-apoi ii suceste parul ?n-a ei degete subtire
Si-si ascunde fata rosa pe-al lui piept duios de mire.
El stergarul i-l desprinde si-l impinge lin la vale,
Drept in crestet o saruta pe-al ei par de aur moale
Si barbia ei ridica, s-uita-n ochii plini de apa
Si pe sanu-i o desmiarda si din gura-i se adapa.
 
 
Dar a doua zi voinicul manios intra-n ograda,
Fratii lui, cum il vazura, la genunchi veneau sa-i cada:
– Iarta, frate, caci gresala, zau, de mult ne-apasa pieptul!
– Ba nu, fratilor li zise, sa vedem ce e cu dreptul,
Sa facem o boamba mare, s-aruncam spre cer in sus,
Si tustrei sa stam sub dansa pe cand va cade de sus,
Sa vedem ce-a sa gandeasca Dumnezeu si ce-a sa zica.
Astfel, cum ti-ai face cruce, ei se pun alaturi… pica
Boamba grea zvarlita-n ceruri, din cei doi facand farame.
Si Calin ramane singur, rau ii pare ca la nime,
Dara nici c-avu ce face. Impacat de-asta dreptate,
Lasa-n pace sa traiasca tinerele lui cumnate
Si facu o nunta mare dup-opt ai de-nstrainare.
Multa lume se dusese ca sa vad-asa serbare.
Fui si eu… Dar cum facura o ulcica cu papara,
Mi-au batut caciula-n crestet si m-au dat pe us-afara,
Ma-nciudai urat. In grajduri pusei mana pe-un cal graur,
Cu picioarele de ceara si cu seaua numai aur,
De fuior ii era coada, capul lui era curechi,
Avea ochii de neghina si gandaci avea-n urechi;
S-am pornit pe-un deal de cremeni… picioarele se topeau,
Coada parae-ndaratu-i, ochii-n capul lui pocneau.
Cum vazui ca nu-i de bine, incalecai pe-o prajina
Si mergand pe ea de-a hale v-am spus si eu o minciuna.
Si incalecand pe-o sea, v-am spus-o toata asa.