Poezii

STELELE-N CER

 
Stelele-n cer
Deasupra marilor
Ard departarilor,
 Pana ce pier.
 
 
Dupa un semn
Clatind catargele,
Tremura largele
 Vase de lemn;
 
 
Niste cetati
Plutind pe marile
Si miscatoarele
 Pustietati.
 
 
Stol de cocori
Apuca-ntinsele
Si necuprinsele
 Drumuri de nori.
 
 
Zboara ce pot
Si-a lor intrecere
Vecinica trecere -
 Asta e tot…
 
 
Floare de crang,
Astfel vietile
Si tineretile
 Trec si se stang.
 
 
Orice noroc
Si-ntinde-aripele,
Gonit de clipele
 Starii pe loc.
 
 
Pana nu mor
Pleaca-te, ingere,
La trista-mi plangere
 Plina de-amor.
 
 
Nu e pacat
Ca sa se lepede
Clipa cea repede
 Ce ni s-a dat?
 

STAU IN CERDACUL TAU…

 
Stau in cerdacul tau… Noaptea-i senina.
Deasupra-mi crengi de arbori se intind,
Crengi mari in flori de umbra ma cuprind
Si vantul misca arborii-n gradina.
 
 
Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiti cu ochii in lumina.
Ai obosit, cu mana ta cea fina
In val de aur parul despletind.
 
 
L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
Desfaci visand peiptarul de la san,
Incet te-ardici si sufli-n lumanare…
 
 
Deasupra-mi stele tremura prin ramuri,
In intuneric ochii mei raman,
S-alaturi luna bate trist in geamuri.
 

DE PE OCHI RIDICI…

 
De pe ochi ridici inchisa
Languroasa, lunga geana,
Rai de fericiri promise
Si de tainica dojana.
 
 
Si-ti pui degetul pe gura,
Sfatuiesti si ameninti
Si imi dai invatatura
Sa ne facem mai cuminti.
 
 
Atunci bratul meu cuprinde
Mladiosul tau grumaz:
"Mani vom fi cum vei pretinde,
Dar cum sunt ma lasa azi."
 
 
Astfel lupt cu-a ta mustrare
Ceasuri, zile, saptamani,
Si mereu a mea-ndreptare
O aman de azi pe mani.
 

ZBOAR-AL NOPTII NEGRU FLUTUR

 
Zboar-al noptii negru flutur
Cu-a lui aripi ostenite,
Pe cand crengile se scutur
Pe carari intelenite.
 
 
Iara bolta cea senina
Printre ramuri, printre frunza,
Aruncand dungi de lumina
Cearca tainic sa patrunza.
 
 
Prin a ramurilor mreaja,
Suna jalnic in urechi
Cantec dulce ca de vraja
De sub teiul nalt si vechi.
 
 
Iara sunetele sfinte
Misca jalnic al tau piept:
Nu mai cugeti inainte,
Nici nu cauti indarapt,
 
 
Ci asculti de pasarele
Ciripind in verde crang,
Cum de-amoru-ne-ntre ele
Sfatuindu-se ne plang.
 

CA O FACLIE…

 
Prin tomuri prafuite ce mesele-i incarca,
Edgar trece cu gandul prin veacuri ca-ntr-o barca.
Nimica nu opreste a gandurilor graba,
Din cand in cand in cale-i pe sine se intreaba:
La ce folos ca timpul si spatiul strabate
Si ce folos ca vecinic ravnind singuratate
El de nimic in lume viata-i n-o s-o lege,
Ca-ntelegand desertu-i, problema-i n-o-ntelege…
 
 
Ce cauta talentul in sirele-i s-arate?
Cum luna se iveste sau vantu-n codru bate?
Dar de-o va spune-aceasta sau daca n-o va spune,
Padurile si luna vor face-o de minune.
Ba ele vor intrece de-a pururi pe-autori
Ce-au spus aceste lucruri de zeci de mii de ori.
O, capete pripite, in colbul trist al scolii,
Cetiti in foliante ce roase sunt de molii
Si viata, frumuseta, al patimei nesat
Nu din viata insasi – din carti le invatati.
In capetele voastre, de semne multe sume,
Din mii de mii de vorbe consist-a voastra lume.
 
 
Ca o faclie stinsa de ce mereu sa fumegi,
De ce mereu aceleasi gandiri sa le tot rumegi
Si sarcina de ganduri s-o porti ca pe un gheb,
Astfel ades in taina durerii ma intreb…
Nu aflu unde capul in lume sa mi-l pun:
Caci n-am avut taria de-a fi nici rau, nici bun,
Caci n-am avut metalul demonilor in vine,
Nici pacinica rabdare a omului de bine,
Caci n-am iubit nimica cu patima si jind -
Am fost un creier bolnav s-o inima de rand.
 
 
De mult de vorbe goale nici voi sa mai ascult.
Nimic e pentru mine ce pentru lume-i mult.
Ce este viitorul? Trecutul cel intors
E sirul cel de patimi cel pururea retors.
Am azvarlit in laturi greoaie, veche carti,
Cari privesc viata din mii de mii de parti
Si scrise in credinta ca lumea tot se schimba
Cu dezlegari ciudate si cu franturi de limba.
Nu-i foliant in lume din care sa inveti
Ca viata pret sa aiba si moartea s-aiba pret…
Si de pe-o zi pe alta o tarai uniform
Si nici ca pot de somnul pamantului s-adorm.
 
 
Pustie, sura, rece si fara inteles…
Nu apar adevarul, nu apar un eres,
Nu sunt la inaltime si nu sunt dedesupt,
Cu mine nu am lupta, cu lumea nu ma lupt
Sa-nving eu adevarul sau sa-ntaresc minciuna:
In cumpenele vremii sunt amandoua una.
Sa tin numai la ceva oricat ar fi de mic…
Dar nu tin la nimica, caci nu mai cred nimic.
 
 
In manta nepasarii ma-nfasor dar si tac
Si zilele vietii-mi in siruri le desfac,
Iar visurilor mele le poruncesc sa treaca.
Iar ele ochii-albastri asupra mea si-i pleaca,
Cuprinse de amurgul cel fin al aurorii:
Vapaia-n ochi unita-i cu farmecul palorii.
Trec, pier in adancimea iubirii s-a genunii,
Icoanele frumoase si dulci a slabiciunii
Ca flori cu vestejite si triste frumuseti:
Uitarea le usuca sarmanele vieti…
S-apoi!? Ce-mi pasa! Fost-am in lume poate unic
Ce fara sa stiu unde pe-a lumii valuri lunec?
Multimea nu se naste decat spre a muri…
Rusine-i al ei numar cu unul a spori?
Ferice de aceia ce n-au mai fost sa fie,
Din leaganul carora nu s-au durat sicrie,
Nici in nisip vro urma lasar-a lor picioare
Neatinsi de pasul lumii trecute, viitoare,
De-a pururi pe atatia cati fura cu putinta:
Numele lor e nimeni, nimic a lor fiinta.
Ei dorm cum doarme-un chaos patruns de sine insusi,
Ca cel ce-n visu-i plange, dar nu-si aude plansu-si
S-a doua zi nu stie nimic de acel vis.
Vai de acel ce ochii in lume i-a deschis!
Blestem miscarii prime, al vietii primul colt.
Deasupra-i se-ndoira a cerurilor bolti,
Iar de atunci prin chaos o muzica de sfere,
A carei haina-i farmec, cuprinsul e durere.
 
 
O, genii, ce cu umbra pamantul il sfintiti
Trecand atat de singuri prin secolii robiti,
Sunteti ca acei medici milosi si blanzi in viata
Ce parca n-au alt bolnav decat pe cel de fata.
Oricui sunteti prieteni, dar si oricui ii pare
Ca numai pentru dansul ati fost in lumea mare.
In orice veac trairati neincetateniti,
Si totusi nici intr-unul straini nu o sa fiti,
Caci lamura vietii ati strans-o cu-ngrijire
Si dandu-i acea haina de neimbatranire,
Oricat se schimbe lumea, de cade ori de creste,
In dreapta-va oglinda de-a pururi se gaseste:
Caci lumea pare numai a curge trecatoare.
Toate sunt coji durerii celei neperitoare,
Pe cand tot ce alearga si-n siruri se asterne
Repaosa in raza gandirii cei eterne.
Iar adevarul, ca si pacatul mumii Eve,
De fata-i pretutindeni si pururea aieve.
 

O, STINGA-SE A VIETII…

 
O, stinga-se a vietii fumegatoare facla,
Sa aflu capataiul cel mult dorit in racla!
N-aflai loc unde capul in lume sa mi-l pun,
Caci n-am avut taria de-a fi nici rau, nici bun,
Caci n-am avut metalul demonilor in vine,
Nici pacinica rabdare a omului de bine,
Caci n-am iubit nimica cu patima si jind…
Un creier plin de visuri s-o inima de rand.
  De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,
 
 
Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult.
Viitorul un trecut e, pe care-l vad intors…
Acelasi sir de patimi s-a tors si s-a retors
De manile uscate a vremii-mbatranite.
Sunt limpezi pentru mine enigmele-ncalcite:
Nu-ntreb de ce in lume nu ne e dat de soarte
Noroc fara durere, viata fara moarte.
Am pus de mult deoparte acele roase carti
Ce spun c-a vietii file au vecinic doua parti…
Cu-a lor intelepciune nimica nu se schimba.
Cu dezlegari ciudate si cu franturi de limba
Ocupe-se copiii… Eu pun o intrebare
Nu noua, insa dreapta… nu libera, dar mare.
 
 
  Viata, moartea noastra noi le tinem in mani,
Pe ele deopotriva noi ne simtim stapani.
O cupa cu otrava, un glonte, un pumnar
Ne scapa deopotriva de-o lume de amar.
De ce tin toti la dansa, oricat de neagra fie?
Ea implineste oare in lume vo solie?
E scop in viata noastra – vun scop al mantuirii?
Nu junghiem fiinta pe-altarul omenirii?
A gandului lucire, a inimei bataie
Ridica un graunte din sarcina greoaie
Mizeriei comune? Traind cu moartea-n san
Pe altu-n asta lume il doare mai putin?
O, eu nu cer norocul, dar cer sa ma invat
Ca viata-mi pret sa aiba si moartea s-aiba pret,
Sa nu zic despre mine ce omului s-a zis:
Ca-i visul unei umbre si umbra unui vis.
 
 
O, Demiurg, solie cand nu mi-ai scris in stele,
De ce mi-ai dat stiinta nimicniciei mele?
De ce-n al vietii mijloc, de ganduri negre-un stol
Ma fac sa simt in minte si-n inima un gol?
De ce de pe vedere-mi tu valul ai rarit,
Sa vad cum ca in suflet nu am decat urat?
Viata mea comuna s-o tarai uniform
Si sa nu pot de somnul pamantului s-adorm?
 
 
Zadarnica, pustie si fara inteles
Viata-mi nu se leaga de-un rau sau de-un eres.
Eu nu ma simt deasupra si nu sunt dedesupt,
Cu mine nu am lupta, cu lumea nu ma lupt
Pentru-o minciuna mare ori mare adevar.
Totuna mi-ar fi mie, caci alta nu mai cer,
Decat sa fiu in dreapta ori stanga hotarat,
S-omor si eu pe altul sau sa fiu omorat
Si far? de nici un titlu in lume sa ma-nser…
Caci ce-i, la urma urmei, minciuna, adevar?..
Sa tin numai la ceva… oricat ar fi de mic…
Dar nu tin la nimica, caci nu mai cred nimic.
 

URAT SI SARACIE

 
Urat si saracie sunt acei doi tovarasi,
A caror urme crude le aflu pururi iarasi
Pe orice chip si-n orice-ndraznii de a iubi…
Iubit-am poate cantul, voit-am a robi
Cu el un suflet dulce, al meu intreg sa fie…
Zburat-au chip si cantec – urat si saracie!
Caci ce nu ai in clipa in care ai dorit
Se schimba-n rau cu vremea, de farmec saracit.
S-arata inainte-ti o schele despoiata
De orice vis cu care o imbracai odata.
Puterea tineretii, a mintii vioiciune,
A inimei bataie, si gingasa minune
Din ochi, cand toata viata in ei iti este scrisa
De o citeste-oricine scrisoarea ei deschisa,
Dar mai cu seama aceea ce tu vrei s-o citeasca…
Cum trec, cum trec cu toate… si far? sa le opreasca
Nimic… Astfel te-ntuneci o stea in vecinicie
Si ce-ti ramane-n urma? vreme si saracie.
Da, vreme! numai vreme sa aibi sa simti deplin
Ce mult puteai in lume, si cat, cat de putin
Ti-a fost dat. Daca nobil ai fost si bland si drept,
Daca prin a ta minte ai fost un intelept,
Avand darul pe care natura-l poate da,
Frumsete, minte, faima, ajuns-ai la ceva?
Caci nu cauta lumea aceea ce slaveste,
Aceea ce o prinde – ci ceea ce-i prieste.
Daca esti rau si-i vine rautatea la-ndemana,
Daca esti prost si vasta prostie e stapana,
Sau de-un desert atarna in lume a ta soarta
Si nu stii cum desertii prin lingusiri se poarta
Sau nu poti sti… atuncea de ce folos e tie
C-ai avut tot ce firea ti-a dat cu darnicie,
Ca esti podoaba scumpa in lume orisicui,
Podoaba ce nu-i trebuie in lume nimanui?
 
 
Virtutea e-o poveste… Cand gandul ti-l ascuti,
Tu vezi ca slabiciuni sunt vestitele virtuti:
Nobletea-i slabiciunea acelor ce nu pot
Pe sine sa se puie deasupra peste tot,
Sa aiba pentru toate adanc si greu dispret,
Hranind a lui viata din sute de vieti.
A nu-ti tine cuvantul cand nu-ti vine-ndemana,
A dezbraca pe-acela ce ti s-a dat pe mana,
A insela multimea cu mii fagaduinti,
Cand ai mintit o data sa te mai pui sa minti,
A urgisi pe-acela care ti-a facut bine,
A imple a lui nume de pete si rusine -
Aceasta nu e nobil… Dar toti – si-ndeosebi
O fac usor – tu numai stai vecinic sa intrebi.
Tu numai iti pui vorba si gandul la cantari,
Tu numai vrei a-ntrece car?cterele mari,
Privind peste multime cu multa nepasare…
Ei bine! P-asta drama si soarta ta cea mare,
Din asta cumpanire de drept si datorie,
Ce ti-a ramas la urma? urat si saracie.
 
 
Iubit-ai?.. Ah! un caier de canepa nu-i moale,
Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a fruntii sale!
Cu gura ei subtire si mani reci ca de ceara,
Iar ochiu-i plin de raze straluce in afara,
Rapindu-ti tie ochii cu a lor stralucire.
Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:
Tu esti onest si plin de respect si generos
Sa frangi in zarea vietii un rod asa frumos.
Te-ai dus si te urmara parerile de rau.
In urma ta venit-au un neted natarau
S-acesta… ei… facut-au ce n-ai vrut sa cutezi;
Ce-a mai ramas din dulcea figura mergi de vezi:
Anii i-au scris cu pana lor neagra pe-a ei frunte.
Si gura cea cu albe margaritari, marunte,
Acuma e zbarcita si ochiul plin de para,
Ce-si revarsa lumina sa rece in afara
E stins, si nu-i nimica in el, nu-i adancime;
Tu numai vezi intr-insul ce nu vazuse nime
Decat tu… Ce ajunse a fi? Cocheta, rece,
Lingusitoare, cruda, din mana-n mana trece
Si cauta-n iubire placerea numai, care
E-o clipa de betie si-o zi de dezgustare.
Dara acea iubire adanca si curata
Care-n viata vine o data, num-o data,
Acea eterna sete ce-o au dupaolalta
Doi oameni ce-si pierdura privirea una-ntr-alta,
Acel amor atat de nemarginit, de sfant,
Cum nu mai e nimica in cer si pre pamant,
Acea inamorare de tot ce e al ei,
De-un zambet, de un tremur al gingasei femei,
Cand pentru o privire dai viata, dai noroc,
Cand lumea ti-este neagra de nu esti la un loc
Cu ea… Unde-i norocul ce l-a promis ea tie?
Ce va ramane voua? Urat si saracie!
 

CRISTALOGRAFIE

 
Cand aduce blonda Liza
Socoteala unei vedre
Universul cristaliza
Hexacontetraedre!
 

POVESTEA DOCHIEI SI URSITORILE

 
Creste iarba, mari, iara,
Batuta de vant de vara
Unde mi-i padurea rara.
Dar in iarba cea frumoasa
N-a intrat vrodata coasa
Unde mi-i padurea deasa.
De desisul din padure
Nu s-atinse vro secure.
Cat de naltu-i, cat de mare,
Nicaieri nu vezi carare,
De si-ar pierde urmele
Ciobanasi cu turmele.
La temei de codri desi
Nu-i carare ca sa iesi,
Ci-i o rariste de brazi
Si un ochi voios de iaz
Si doi tei ca niste frati,
La tulpina departati,
La varfuri amestecati.
Iar la umbra celor tei
Mi s-arata un bordei,
Frunza cade de pe ei
Scuturata, resfirata,
Pe carare aruncata.
Iar pe prispa, singurea,
Vaduvioara tinerea,
C-un picior imi legana
Copilas infasatel,
Ce ii rade frumusel.
Si cum codrul se framanta,
Ea isi canta, ea-si descanta,
Leganand dintr-un picior
Ii zicea incetisor:
– Nani, nani, puisor,
Nani, nani, copilas,
O poveste spune-t-as,
O poveste dragalasa,
Ca sa-mi cresti voinic in fasa.
Tata-meu era cioban,
Cate clipe-s intr-un an
Tot atatia baci avea
Cu mii turme-alaturea,
Turme mii de mielusele,
Ciobanasii dupa ele,
Turme mandre si de oi,
Ciobanasii dinapoi
Cu fluiere si cimpoi,
Mai avea, de ma pricepi,
Herghelii de cai sirepi,
Ce ca vijeliile
Ii impleau campiile,
Ii pasteau mosiile,
Si de-a lungul raurilor
S-asterneau pustiurilor,
Si in valurile ierbii
Pasteau ciutele si cerbii,
Si prin munti pierduti in nouri
Avea carduri mari de bouri,
S-avea munti, s-avea paduri,
Si cetati cu-ntarituri,
S-avea sate mii de mii
Presarate pe campii,
S-avea sate mari si mici,
Pline toate de voinici.
Ce mai freamat, ce mai zbucium
Cand, sunand voios din bucium,
Chema tara la hotare,
De-alergau cu mic cu mare,
De curgeau cu raurile
Si-nnegrea pustiurile.
Amar mie, – ntr-un suspin
Lacrimile vale-mi vin,
Cu naframa de le sterg,
Ele tot mai tare merg.
Si frumoasa mai eram,
Cum n-a mai fost neam de neam.
De-aur mi-erau pletele
Si le-mpleteau fetele,
Rumana ca un bujor,
Eram draga tuturor.
Au venit, mari, – au venit
Imparati din Rasarit
Sa ma ceara in petit,
Dar s-au dus cum au sosit.
Veneau crai si veneau soli
Invatati in multe scoli,
Cu cuvinte asezate
Ma cerura cu dreptate.
"Buna vreme, baci batran,
Imparatu nost? stapan
Ne-au trimis a intreba
De mariti fata ori ba."
El raspunde-atunci cinstit:
"Dragi voinici, bine-ati venit,
Dragu mi-e sa v-ospatez,
Cu voi sa ma desfatez,
Dar oricat m-ati intrebat,
Fata n-am de maritat."
Da-mparatul din Apus
Au venit si nu s-au dus,
Doua vorbe ca mi-au spus,
Inima ca mi-au supus.
Era mandru si-narmat,
Un ostean implatosat,
Era mandru si voinic,
N-avea grija de nimic.
El inalt si eu inalta,
Ne sta bine laolalta,
Potriviti cu de prisos,
Eu frumoasa, el frumos,
Amar mie, – ntr-un suspin
Lacrimile vale-mi vin,
Cu naframa de le sterg,
Ele tot mai tare merg.
Auzit-au d-auzit
Petitori din Rasarit
Ca eu stau sa ma marit,
Iara cum m-am maritat
Multe neamuri s-au sculat,
Casa doar ne-o vor strica
Si pe noi ne-or departa;
Mii de limbi curgeau in rauri,
Rasarite din pustiuri,
Si veneau adunaturi,
Rasarite din paduri,
Mai calari si mai pe jos,
Tot veneau in nour gros,
Veneau roiuri, veneau turma
Si lasau pustiu-n urma,
Veneau turma, veneau vale
Si surpau cetati in cale;
Geaba omul meu da piept,
L-impingeau tot inderept.
I-au infrant ostirile,
I-au rapit maririle,
Pustiit-au tarile,
I-au luat averile,
I-a-nnegritu-i soarele,
I-au robit popoarele.
Eu in codrul cel pustiu
Ratacind, intr-un tarziu,
Am aflat din limbi straine
Ca barbatul nu-mi mai vine,
Am aflat dinspre Apus
Ca barbatul mi s-a dus,
S-a dus cale nenturnata,
De toti oamenii urmata.
Am aflat din Rasarit
Ca barbatul mi-au murit,
Si-au murit si mi-l bocea,
Lumea-ntreaga il plangea.
Plans-au toate schiturile,
Toate rasariturile
Si apusurile toate,
Si noroade, limbi si gloate,
Miazanoapte, miazazi
Nu-l mai putura trezi.
Plans-au marea pe-ai ei regi,
Pe-mparatii lumii-ntregi,
S-o furtuna se lasa
Ce pamantul l-ineca.
Miazanoapte si apus
Neamuri mii pe cale-au pus,
Roiuri mari si pradatoare
A strainelor popoare,
Ce curgeau, mari, curgeau,
Capat nici nu mai aveau,
Ca sa puie mostenire
Pe sarmana omenire.
Cand gandesc l-asa dureri,
Pare-mi-se c-au fost ieri,
Cand gandesc l-ai mei ciobani,
Pare-mi-se mii de ani…
Iara cand am auzit
Ca barbatul mi-au murit,
Teiu-acesta am sadit, -
Creste teiul si-nfloreste
Si viata mi-o umbreste.
Si in umbra-i cum traiesc,
Eu nu mai imbatranesc.
Dragul mamei copilas,
Multe-n lume spune-ti-as,
Dar ma tem sa nu ma lasi,
Ci mai dormi, mari, un pic
Ca esti crud de ani si mic,
Dormi la umbra, dormi in pace,
Ca mama tie ti-a face,
Sub cel tei batut de vant,
Patisorul la pamant;
Multe-s ramurelele,
Tot or bate stelele,
Iara luna va strabate
Dulcea ta singuratate,
Iar cand vantul v-aromi,
Mandru mi te-a adormi,
Si cand vantul va sufla,
Teiul te va legana,
Florile-si va scutura,
Iarasi te vei destepta
Sub rotirea norilor,
In caderea florilor,
Sub lucirea stelelor
Si la jocul ielelor,
Sub frunza stejarilor
La glasul izvoarelor.
Unde-i crucea de la cai
– Nu mai plange, mai -
Cresc ca fratii doi molizi
– Razi, puiule, razi -
Unde-s pasari in copaci
– Taci, puiule, taci -
S-adun fete si flacai
– Dormi, puiule, hai! -
 
 
Si cum canta, cum suspina,
Glasul codrului o-ngana,
Si cum doina-si tragana
Teiul mi se leagana,
Adormind-o florile
Si privighetorile.
Suna dulce, o auzi ici,
Inceputul unei muzici
Triste si aeriane
Ca sunarea din organe.
Mum-adoarme, pruncul rade,
Teiul vechi i se deschide.
Ies trei zane ca pe-o poarta,
Cate-o stea in frunte poarta,
Ele-s ursitorile,
Luminand ca zorile,
Maini usoare, glasuri slabe,
Pietre scumpe-n mii de boabe
Le incarca cu podoabe,
Si prin frunze stravezie
A lor glezne argintie
Mai nu calca pe pamant
Cand se leagana de vant,
Cand usor de mani se prind,
Trag un dant si mi-l intind,
Leaganul incungiurand
Si din gura-ncet cantand.
Una-i zice: – Drag baiat,
Sa fii mare imparat,
Caci asa fel ti-a fost dat.
Alta-i zice: – Sa fii tare
Fara de asemanare
Cum nu e viteaz sub soare.
Zise-a treia: – Fii cuminte
In purtare si cuvinte,
Si istet sa fii cu duhul
Cum e luna si vazduhul.
– Ah, mai stati, mai stati o clipa,
Nu-i dati daruri ce in pripa
Sunt supuse la risipa;
Daruri ce le dati mult?ra
Dati-le s-acum alt?ra,
Ci deasupra tuturora
Daruiti-i lui ceva
Ce in lume nimenea
N-a avut, nici n-o avea.
Zana-a treia sta pe loc,
Ochii ei sunt plini de foc
Si la muma se uita
Si astfel ii cuvanta:
– Dochie, draguta mea,
Stii tu ce-ai cerut, ori ba?
Nici o stii, nici o vei sti,
Si eu tot voi implini.
Zana pe copil se pleaca,
Ochi-n lacrimi i se-neaca
Si ea zice-incetisor:
   – Nani, puisor,
Cerul, cand o sa te scoli,
   Ti-o trimite soli,
Caci ti-e dat acum de soarte
   Viata fara moarte
Si ti-e data tinereta
   Fara batraneta.
Un cuvant macar sa nu zici,
E sfarsitul unei muzici
Blande si aeriane
Ca sunarea din organe.
Muma doarme-n ciritei,
Intra zanele in tei,
Muma doarme, pruncul rade,
Teiul vechi se reinchide,
Iara pruncul si cu muma
Fata-n fata dorm acuma,
Si, cum dorm cu ochiu-nchis,
Au visat acelasi vis.
 

URSITORILE

 
Codru-i alb si frunza-i neagra.
A lui mii de ramurele
De zapada ii sunt grele,
Vantul trece doar prin ele,
Vantul rece si vro tarca
Scuturand le mai descarca…
Alba-i noaptea cea cu luna,
De-n departe codrul suna,
Lupi-n palcuri se aduna.
Sufla vantul, sufla-intr-una,
Camp si cer mi le-mpreuna.
Te-apuc-o jale nebuna,
Jale lunga si intinsa,
Ca si tara toata ninsa,
Codri tremur ca o varga
Cat ii zarea ta de larga,
Lupii peste culmi alearga,
Strabatand ninsorile,
Palcuri zboara ciorile,
De mai zici cu [zicatoarea]:
Alba-i lumea, neagra-i cioara.
In temei de codri desi
Nu e partie sa iesi,
Nu-i carare, nici razor,
Nici urma de vanator.
Vicolind, troienele
Au umplut poienele,
S-au lasat pe crengi uscate,
Peste frunze scuturate,
Peste ape, peste toate.
In padurea nepatrunsa,
O cascioara e ascunsa,
Nu-i aproape sat, nici drum,
Singurica, nu stii cum,
Doar din horn ii iese fum…
Cine-n casa o sa-mi sada,
De nu-i pasa de zapada,
Care cade s-o sa cada
Tot gramada pe gramada,
De-ntrece gardu-n ograda,
Pan? la stresina-o s-ajunga
De s-alege iarna lunga?
Vaduvioara tinerica
Sade-acolo singurica;
Cate zile sunt lasate
Nu mai merge pe la sate,
Cata-i vremea unei ierne,
Cat zapada se asterne,
Ea tot deapana si tese
Fire albe, panze-alese.
Parul ei cel negru, moale
Desfacut cadea la vale,
Ochii tineri si caprii
Stralucesc asa, de vii,
Iar de rade are haz,
Cu gropite in obraz
Si la unghiul dulcii guri,
Si la alte-ncheieturi,
Si la degete, la coate,
La-ncheieturile toate;
Ochii ard intunecosi,
Fata alba, buze rosi,
Iar cand merge leganata,
Tremur sanii ei deodata,
Tremura frumseta-i toata.
Nu-i subtire, ci-mplinita,
Cum e buna de iubita,
Nici prea mica, nici prea mare,
Plinuta la-ncingatoare,
Plinuta la sani, la fata,
Incat ai ce strange-n brate.
Tot ce-ar zice i se cade,
Tot ce-ar face bine-i sade,
Si la vorba de s-o-ntinde,
Vorba dulce bine-o prinde,
Si de tace iarasi place,
Ca are pe vino-ncoace;
Oachesa si sprancenata
Si la imblet alintata -
Ar trebui sarutata.
 
 
Pe cand arde focu-n vatra,
Lupii urla, canii latra,
Iar ea toarce din fuior,
Leganand cu un picior
Albia c-un copilas,
Adormit si dragalas,
Alb ca felia de cas.
 
 
Si ea zice-ncetisor:
– Nani, nani, puisor,
Dormi, draguta, dormi in pace,
Ca la vara eu ti-oi face
Sub cel tei batut de vant
Asternutul la pamant.
Vantul ca va aromi,
Iara tu vei adormi,
Vor patrunde stelele
Toate ramurelele,
Iara luna va strabate
A noastra singuratate,
Iar cand vantul va sufla,
Teiul se va legana,
Florile si-a scutura,
Iarasi te va destepta
Sub plutirea norilor,
In caderea florilor,
Pe-a izvoarelor sunare,
Pe de-a pururi calatoare,
La glas de privighitoare.
 
 
Cum ingana si viseaza,
Genele-i se-ngreuiaza;
Adormind astfel cum sade,
Fusul din mana ii cade;
Doar prin somn misca piciorul,
Ca sa-si legene ficiorul.
Focu-n vatra se potoale,
E-o caldur-asa de moale,
Si sub candela smerita
Ea adoarme zugravita;
Iar camasa sta sa-i cada
De pe umeri de zapada,
De pe muntii sanului,
Albi ca floarea crinului,
Asa dulci si plini si dragi,
Pe-a lor culmi avand doi fragi,
Si rotunzi si dragi si dulci,
Fruntea pe ei sa ti-o culci.
Adormise-asa frumos
Cu-a ei mani lasate-n jos,
Sub o candela smerita
Pare ca e zugravita.
Cum dormea cu ochiu-nchis,
Ea visa un mandru vis:
Un parete-a stat sa cada,
Nu mai e de fel zapada,
Codrul tremura-nfrunzind,
Izvoarele-ntinerind
Si ea vede mandrul tei
Ce umbreste casa ei,
Ca-nflorea batut de vant
Cu crengile la pamant;
O cantare suna lina,
Iar in zare luna plina,
Iar baiatu-n somn, el, rade.
Teiul mandru se deschide,
Ies trei zane ca pe poarta,
Cate-o stea in frunte poarta:
Ele-s ursitorile,
Rumene ca zorile,
Si usoare calca, slabe,
Pietre scumpe-n mii de boabe
Pe-a lor valuri sunt podoabe.
Si prin panze stravezie,
A lor glezne argintie
Nu s-ating nici de pamant,
Ci se leagana de vant,
Caci usor de mani se prind,
Trag un dant si mi-l intind,
Leaganul incunjurand
Si din gura cuvantand,
Cuvantand cuvinte rare
Ca niste margaritare.
 
 
Una zise: – Drag baiat,
Vei fi mare imparat,
Caci asa iti este scris,
Cum ti-o spun acum in vis.
 
 
Alta zise: – Vei fi tare
Fara vro asemanare,
Cum nu-i alt viteaz sub soare.
 
 
Iar a treia zise: – Draga,
Ai sa aibi o minte-ntreaga,
Caci istet vei fi cu duhul
Ca si luna si vazduhul.
 
 
Iara muma cum viseaza,
Manile-si impreuneaza
Si se roaga catre zane:
– Luminatelor stapane,
Nicaieri nu-i copilas
Asa bland si dragalas,
Nici in lume, nici in tara,
Ca-i frumos din cale-afara,
Drag imi e ca o minune,
N-am cuvinte a o spune,
Geaba caut si gandesc,
Nu stiu sa le potrivesc.
Nu-i dati daruri trecatoare
Cum dati altora sub soare,
Daruiti-i lui ceva
Ce in lume nimenea
N-a avut si n-o avea.
Atunci dantul se opreste,
Zana-a treia trist priveste,
Catre muma zise-asa:
– Stii tu ce-ai cerut ori ba?
Nici o stii, nici o vei sti,
Dara eu voi implini
Ce-ai cerut in ceasul sfant,
Sfant in cer si pe pamant.
Pe copil se pleaca zana,
Peste el si-ntinde mana:
 
 
Numai tu vei mai avea
Ce nu are nimenea,
Ca acum ti-e dat de soarte
Viata fara moarte,
Si ti-e data tinerete
Fara batranete.
 
 
O cantare suna lina,
Arde-n zare luna plina,
Peste varfuri trec scantei,
Intra zanele in tei.
Muma doarme, pruncul rade,
Copacul se reinchide.