Poezii

II

 
Brigbelu, rege tanar din vremea cea carunta,
Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nunta.
Frumos au ars in flacari prinosul de pe vatra,
Pe cand intrara oaspii sub boltile-i de piatra.
In capul mesei sade Zamolxe, zeul getic,
Ce lesne urca lumea cu umaru-i atletic.
In dreapta lui sub valul de ceata mandrul soare,
In stanga-i sade luna sfioasa, zambitoare…
Din sale departate patrunde zvon de arma.
Prin el cimpoiul skytic porneste dulcea-i larma,
Trezind greoiul ropot de dant, caci la un loc
Toti oaspetii mai tineri loveau baltage-n joc,
Iar tinerele fete cu ei jucand de-a valma
Se-nvart si se mladie usor sunand cu palma.
 
 
La mijlocul de masa pe tronu-i sade el
Cu plete lungi si negre, intunecos, Brigbel.
Si razimat pe spata al zeilor fiastru
Privea-n ochii miresei al cerului albastru.
Frumosi ca doua basme, izvoarele uimirii-s,
In paru-i lung de aur se invalea Tomiris.
Incolo voievozii, boiarii dupa treapta
Soptesc cu admirare in barba inteleapta
Cand spune cantaretul povesti din alte vremuri,
De regi de-a caror fapte te miri si te cutremuri.
Spunea cum din deserturi ce nu mai au hotara,
Venit-au de la Nilul cu tainice izvoara
Pe negrele corabii cu mii de mii de gloate,
Stapanul pe Egipet cu-averile lui toate.
Apoi veni acela ce-au frant pe Minotaur,
Tezeu, sa cate lana cu mitele de aur.
Apoi tarziu in urma veni strainul oaspe
Cladind pe Istru poduri – Dariu al lui Istaspe,
Un rege, ce in lume nu-si gasea loc sa-ncapa,
In Dacia venise, cersind pamant si apa.
Si povestea batranul de neamuri curgand rauri,
Din codri rasarite, iesite din pustiuri
Si cum pierira toate pe rand precum venira
Si cum catand norocul mormantul si-l gasira.
 
 
Si pe cand toti asculta, chiar regii din firide,
Cu gura-n pumn ghidusul se stramba si tot rade.
Cu mutra lui de capra si trup schilod de faun
Isi taraie piciorul tinandu-se de scaun.
Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitandu-se in jos,
Iar tei cu umbra lata cu flori pan-in pamant
Spre marea-ntunecata se scutura de vant.
 
 
Deodata-n fundul salei, apare sub un arc,
Cu stanga razimata de spada-i de monarc,
Nebunul Sarmis – care-i cu craiul frate geaman -
Ca umbra cu fiinta-i ei amandoi s-asaman.
Dar galben e la fata si ochii ard in friguri
Si vanata-i e gura. El vine cu pasi siguri
Si pe pumnaru-si scapa Brigbel mana regala.
Din tron pe jumatate cu furie se scoala…
Nebunu-nalta dreapta, se uita lung la el -
Cu mana pe pumnaru-i incremeni Brigbel.
Si ca sa inteleaga nainte-i ce se-ntampla
Nebunu-si trece mana la ochi, apoi la tampla,
Se uita turbur, pare ca si-ar aduce-aminte
De-o veche povestire, cu jalnice cuvinte.
Cu glasul lui ce suna adanc, ca de arama,
El noaptea cea eterna din evii-i o recheama,
Arata cum din neguri cu umeri ca de munte
Zamolxe, zeul vecinic, ridica a sa frunte
Si decat toata lumea de doua ori mai mare,
Isi pierde-n ceruri capul, in jos a lui picioare,
Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceata,
Cum din adanc ridica el universu-n brata,
Cum cerul sus se-ndoaie si stelele-si asterne,
O bolta rasarita din negure eterne,
Si decat toata lumea de doua ori mai mare
In propria lui umbra Zamolxe redispare.
"Priviti-l cum sta mandru si alb pe naltu-i jet!
El imfla rasuflarea vulcanului maret,
Daca deschide-n evii-i el buza cu manie
Si stelele se spulber ca frunzele de vie;
El mana in uitare a veacurilor turma
Si sorii ii negreste de pier fara de urma.
Daca se uita-n mare, ea tremura si seaca.
De-si pleaca a sa frunte, tot ceru-atunci se pleaca.
Ci-n evii tai, Zamolxe, tu n-ai creat vreodata
Un chip mai bland, mai gingas decat ast chip de fata!
Gandirea ta, divine, abia putu s-adune
Din mii minuni din lume o singura minune,
Caci numai tie singur iti fuse cu putinta
S-unesti atata farmec cu-atata necredinta…
Dar nu ti-o cer, tot darul ti-l zvarl iar la picioare.
De-a lumii tale bunuri privirea azi ma doare.
Nici vin sa-mi cer coroana, nici tara mea. O darui,
Fasii s-o rup-oricine si cum ii place-oricarui.
La ce-as mai cere-o tara, in care nu-i credinta,
Unde un frate pe-altul s-ucida-i cu putinta!
Rebel! facusi din sceptru unealta de ocara
S-ai dat tu insusi pilda din om sa fie fiara.
Eu lumii trebuit-am, dar tie-ti trebui ea,
Sa fie rea, smintita, corupta, cum o vrea,
Tu esti din a ei mila stapan si s-o urmezi
Tu trebui, ca mai bine in scaun sa te-asezi;
Ca nu de vro suflare pe dansul sa te clatini
Cata-vei sa iei ochii prostesti cu noua datini.
Din Sybaris vei strange batrani cu barbi boite,
Ca neamului sa-i deie naravuri mai spoite,
S-arate cum mosnegii, imbalsamiti cu mumii,
Intrec si tineretul in scandelele lumii!
Stramosi pierduti in veacuri, randuitori de cete,
Coroana mea s-a voastra e plina azi de pete.
O, voievozi ai tarii, frangeti a voastre sabii
Si ciuma in limanuri sa intre pe corabii.
Puteti de-acum sa rumpeti bucati a mele flamuri,
Manjit pe ele-i zimbrul adunator de neamuri,
De azi al vostru rege cu drag va sa ingroape
Domnia-i peste plaiuri, puterea-i peste ape.
S-acum la tine, frate, cuvantul o sa-ndrept,
Caci voi sa-ngalbeneasca si sufletu-ti din piept
Si ochii-n cap sa-ti sece, pe tron sa te usuci,
Sa sameni unei slabe si stravezii naluci,
Cuvantul gurii proprii, auzi-l tu pe dos
Si spaima mortii intre-ti in fiecare os.
In orice om un dusman sa stii ca ti se naste.
S-ajungi pe tine insuti a nu te mai cunoaste,
De propria ta fata, rebel, sa-ti fie teama
Si somnul – vames vietii – sa nu-ti mai ieie vama.
Te mira de gandirea-ti, rasai la al tau glas,
Incremeneste galben la propriul tau pas,
Si propia ta umbra urmand prin ziduri vechi,
Cu manile-ti astupa sperioasele urechi,
Si striga dupa dansa plangand, muscand din unghii,
Si cand vei vrea s-o-njunghii, pe tine sa te-njunghii!..
Te-as blestema pe tine, Zamolxe, dara vai!
De tronul tau se sfarma blastemul ce visai.
Durerile-mpreuna a lumii uriase
Te-ating ca si suspinul copilului din fase.
Invata-ma dar vorba de care tu sa tremuri,
Samanator de stele si-ncepator de vremuri.
Tomiris! vis de aur in viata-mi, sa te cert?
Durerea-mi, nebunia-mi, pustiu-mi ti le iert!
Ce sa te blestem oare? Caci visul mangaios
A trebuit sa piara… Prea, prea era frumos.
Cu-amor atat de fara de margini si de-nalt
Nu se cadea sa tie un om la celalalt.
Prea nu aveam in lume nici sfant, nici Dumnezeu,
Prea ne uitasem astfel de tot si tu si eu.
Cereasca fericire nu se putea sa tina,
Nu se cadea s-o aiba o mana de tarana,
In lumea de mizerii si lacrimi nu e loc
Pentru atata mila si pentru-atat noroc…
De-aceea-n codri negri ma-ntorc sa ratacesc.
In umbra lor eterna eu umbra-mi mistuiesc,
Privesc cum peste frunze uscate, fara urme,
Alearga zimbrii negri si cerbii fug in turme,
Iar langa vechi fantane de lume date-uitarii
Privesc in iarba nalta sirepii albi ai marii.
Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitandu-se in jos,
Iar tei cu frunza lata, cu flori pan-in pamant,
Spre marea-ntunecata se scutura de vant."
 

III

 
Prin salele pustie un om in neagra haina
Temandu-se de pasii-i, se strecura in taina.
Sub mantia lui lunga ascunde un pumnar,
Tot indarat priveste cu spaima si amar.
El rade… Se repede spre umbra-i… umbra sare.
Din dreptul unor ziduri, incet ea iar apare…
Asupra-i se repede si iar se da-napoi:
– O, Sarmis, lupta lunga, grozava e-ntre noi!
Ce fugi? Ce fugi? Nu vezi tu la lupta ca te chem?
Nu crede cum ca tremur, nu crede ca ma tem!
S-atuncea iar rasare si fata-i slaba piere,
Si ochiul fix se uita cu spaima si durere:
"O, inima mea lasa, de ce-nlemnesti in san,
Sfarseste! Si pumnarul imi scap-acum din mani…
Dar il voi strange bine… Stai… stai, nebun misel".
– Loveste crud o data si cade mort –  Brigbel.
 

GELOZIE

 
Cand te-am vazut, femeie, stii ce mi-am zis in sine-mi?
N-ai sa patrunzi vrodata inluntrul astei inemi.
Voi pune usii mele zavoare grele, lacat,
Sa nu patrunza-n casa-mi zambirea ta din treacat.
 
 
Si cum? dar intelegi tu cum? Cu-acea gelozie,
Ce gandurile-ti arde si inima-ti sfasie,
Caci ma-ntrebam, se poate c-atat de-mpodobita
Cu inima si mintea, sa nu fie iubita?
Caci prea, prea e frumoasa… Dorinta-i guraliva,
Ademenirea-i blanda, putut-a sta-mpotriva
Atator vorbe calde soptite cu durere,
Ce aerul il imple c-un val de mangaiere?
Putut-a impotriva atatora sa steie
Cand e asa de dulce si nu-i decat femeie?
Stiind ca o sageata din arcul cel cu gene
E chiar durerea insasi a vietii pamantene,
Venin stiind ca este sarutul zanei Vineri,
Venin mi-era suflarea si ochii tai cei tineri
Si nu voiam ca dansii cu dulce viclesug
S-aprinza al meu suflet pe-al patimilor rug;
Si zborul cugetarii-mi, mandria din cantare-mi,
Eu nu voiam c-un zambet al tau sa mi le sfaremi…
Priveai la mine straniu si te mirai ca tac…
Tu nici visai ca-n gandu-mi eu falcile-ti dezbrac
De carnurile albe si gingase si sterpe,
Ca idolului mandru scot ochii blanzi de serpe,
Tu nici visai ca-n gandu-mi eu fata ta o tai,
Ca ce ramase-atuncea naintea mintii-mi, vai!
Era doar inceputul frumos al unui les…
Ba mai treceai cu mana prin perii tai cei desi,
Si nici visai ca gandu-mi te face de ocara
Pentru ca porti pe oase un obrazar de ceara
Si ca priviri grozave, ca mani fara de trup,
Se intindeau asupra-ti, cu ele sa te rup,
Si pe cat de frumoasa si gingasa la port
Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort.
 
 
Dar m-ai invins… Patruns-ai a inimei camari
S-acum lucesti ca steaua fatala peste mari
Pe gandurile mele… si treci asa frumoasa
Ca marmura de alba, cu gene lacramoase,
Si cum plutesti n-atinge piciorul de pamant…
Atarni precum atarna nadejdile… de vant.
Ma misc ca oceanul cu suferinti adanci,
Ce bratele-i de valuri le-atarna trist de stanci.
Se nalta si recade si murmura intruna
Cand luneca pe negre paduri de paltin luna:
Patruns el e de jalea luminei celei reci…
In veci de el departe si el iubind-o-n veci.
De s-ar lasa pe sanu-i, din cer vrodinioara,
El ar simti ca-nluntru-i cu ceru-ntreg coboara
Si-ar cadenta durerea-i pe-al veacurilor mers
C-un univers deasupra-i si-n el c-un univers.
 
 
Astfel domnesti pe visu-mi si pe singuratatea-mi
Si misti in al meu suflet un oce?n de patemi.
Iar bratele-mi s-arunca ca valurile marii
– Ah, in desert, nici nu pot ca sa te dau uitarii -
S-arunca inspre cerul cel luminos, recad
Si mistuit de chinuri ca Tantalus in iad.
Dar in zadar! caci astfel a fost vointa sortii
Ca tu sa-mi dai durerea si voluptarea mortii
Si sa-mi rasai din marea de suferinti, inalta,
Ca marmura eterna iesita de sub dalta.
 

DIN CAND IN CAND

 
Eu te-am iubit imi pare-un veac, tu nici macar din cand in cand,
Si nici ai vrut sa alinezi al meu amar din cand in cand.
Erai frumoasa cum nu e nimic in cer si pe pamant;
Azi nu mai esti precum ai fost, frumoasa doar din cand in cand.
Si ochii tai ce straluceau mistuitor si infocat
Sunt osteniti si se aprind cu mult mai rar din cand in cand.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atata l-am iubit,
Dac-ai aflat in calea ta vrun solitar din cand in cand,
Care de-adancul meu amor atata de nemarginit
Macar ca-n vis sa-ti fi adus aminte iar din cand in cand.
Nu! Ai trecut din mani in mani prin toti acei oameni de rand,
Tu, trupul tau cel dulce plin le-ai dat in dar din cand in cand,
Cu al tau suflet asa cald s-adormitor nu i-ai atins,
O, si nici unul n-a-nteles atata har din cand in cand.
Cu cata inspirare eu, cu cat inalt ceresc avant
Apropiam de gura mea acest pahar din cand in cand!
O, iubeam umbra ta si tot ce e in tine, tot ce esti
Si astazi daca ma gandesc, nebunesc iar din cand in cand.
Dar vai! pierduta astazi esti, orice dorinta a pierit;
Tot inca visu-l urmaresc si, in zadar din cand in cand,
Tot te mai vaz naintea mea plutind ca-n vis, pierduta da,
Cu buze supte, c-un obraz ca si de var, din cand in cand.
Pasarea Phoenix, numai ea, rasare din cenusa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai rasar din cand in cand.
Ca a mea viat-ai chinuit, iertai de mult, ci-mi pare rau.
L-al tau trecut eu ma gandesc cu-atat amar din cand in cand.
 

CA SI STOA CE PRETINDE

 
Ca si Stoa, ce pretinde
Sa fim mandri si integri,
Cand plutesc deasupra noastra
Cu-a lor visuri ochii negri;
 
 
Ca si basmele pagane
De iubire ce-ard chimeric
Cu nesatiul lor de visuri
Si cu-atata intuneric;
 
 
Cand atrasi de a lor noapte
Ne suntem straini de lume,
Dusi pe marginea uitarii
De-un avant fara de nume;
 
 
Cand gandire nu mai este
Si cand inima e trista
Si afara de-acel farmec
Cand nimic nu mai exista:
 
 
Parasesc si veac si tara
Pentru umeri de femeie
Si o rog astfel in jetu-i
Dulce locului sa steie,
 
 
Sa ma pierd privind-o vecinic
De la crestet la picioare,
Mandra ca o-mparateasa,
Calda, cu senin de soare,
 
 
De pe ochii-i sa ridice
Languroase lunge gene,
Sa-ngenunchi naintea zanei
Venus Anadyomene,
 
 
Genele dand intuneric
Voluptos cautaturii,
Iar gropitele cochete
Dulci rad la mijlocul gurii.
 

DONA SOL

 
Te rog ramai o clipa inca
Ca sa te strang duios la piept.
Din fericirea mea adanca
As vrea sa nu ma mai destept.
Si totusi luna iese-n zare,
Albeste zidul nalt si gol…
Da-mi cea din urma sarutare
Si inca una, dona Sol!
 
 
Ma-ntrebi cu ochiul tau cuminte
Unde ma duc si ce ma fac,
Cand de pe ceruri stele sfinte
Patrund in codru, bat in lac.
 

…

 
Au nu esti tu la inaltime
Ca steaua vecinicului pol?..
Pe mine nu ma stie nime,
Nici chiar tu insati, do?a Sol.
 
 
Ades cand frunzele pe craca
Soptesc ca zgomotul de guri
Ce se saruta si se-mpaca
In umbr-adanca de paduri,
Eu stau unde patrunde luna
Pe alb izvor, sunand domol;
De canta pasarile-ntr-una,
De tine-mi canta, dona Sol.
 
 
Si pe oglinda miscatoare
Stau de privesc un straniu joc:
E apa pururi calatoare
Pe chipu-mi ce ramane-n loc.
S-au desprimavarat padurea,
Suspina pasarile-n stol…
Si numai eu, gandind aiurea,
Gandesc la tine, dona Sol.
 
 
De ce doresc singuratate
Si glasul tainic de izvor,
De ce cand codrul frunza-si bate
Adorm pe verdele-i covor?
Ca prin lumina cea rarita
Prin umbra moale de [pristol]
Sa mi s-arate linistita
A ta ivire, dona Sol.
 
 
Sa vaz cum mana ta indoaie
In arc o ramura de fag
Si ca Diana cea balaie
Iti faci in codru mandru prag;
Sageti de aur pe-al tau umar,
Gonesti vanatul tau in stol,
Dar peste frunze far? de numar
Nu-mi lasi o urma, dona Sol.
 
 
Chiar de luceafarul de seara
Te tem, caci dulce arde el,
Cand treci frumoasa si usoara
In umbra negrului castel…
De as zacea ranit de moarte,
Intr-un genunchi eu tot ma scol;
Tinzandu-mi dreapta de departe
Ma-nchin la tine, dona Sol.
 

…

 
Cand luna trece in uimire
Spre-a face-al marilor ocol,
Ea, luminand a mea iubire,
Te lumineze, dona Sol.
 

APARI SA DAI LUMINA

 
Apari sa dai lumina arcatelor feresti,
Sa vaz in templu-i zana cu farmece ceresti.
Prin vremea trecatoare luceste prea curat
Un chip taiat de dalta, de-a pururi adorat.
Privi-te-voi cu ochii in lacrime fierbinti…
O, marmura, aibi mila de-a mele rugaminti!
 
 
Indura-te si lasa privirea-mi s-o consol
La alba stralucire a gatului tau gol,
La dulcea rotunzire a sanilor ce cresc,
La noaptea cea adanca din ochiul tau ceresc,
Sa vad ca de privirea-mi tacand te infiori…
O, marmura, aibi mila de ochii-mi rugatori!
 
 
As vrea cu-a mele lacrimi picioarele sa-ti scald,
In dulcea-nfiorare a sufletului cald,
Sa mor patruns de jalea amorului meu sfant,
Ca lebada ce moare de propriul ei cant,
Sa mor de-ntaia raza din ochii tai cei reci…
O, marmura, aibi mila de stingerea-mi pe veci!
 
 
Ca iarna cea eterna a Nordului polar
Se-ntinde amortirea in sufletu-mi amar,
Nimic nu lumineaza astei pustietati,
Doar sloiurile par ca ruine de cetati,
Plutind de asprul vicol al mortii cei de veci…
Tu ramura-nflorita… pe visul meu te pleci!
 
 
Din lumea de mizerii si fara de-nteles
Cu ochii cei de gheata ai mortii m-am ales
Si totu-mi pare vested, cazut si uniform.
Sunt insetat de somnul pamantului s-adorm,
Incat numai de nume imi pare ca exist…
Tu doar rasai c-un zambet in visul meu cel trist!
 
 
Cu ochii tai de inger ma mangai si ma minti,
Caci ei cuprind o lume de dulci fagaduinti,
De-amor fara de margini, de scumpe fericiri,
Cum nu se afla-n lumea aceasta nicairi,
Caci este umbra blanda-a iubirii cei de veci,
Ce trece cu intreaga-i putere, pe cand treci!
 
 
Nici luna plutitoare, nici stelele din cer
N-or sa patrunza-n lumea trecutelor dureri,
N-or sa patrunz-amarul pierdutei tinereti,
Macar sa am de-acuma o suta de vieti,
Caci sufletu-mi de-atuncea e-atat de-ntunecat…
Doar ochii tai de inger in visul meu strabat!
 
 
Ca toamna cea tarzie e viata mea, si cad
Iluzii ca si frunza pe undele de vad,
Si nici o bucurie in cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea sa mi-o leg,
Pustiul si uratul de-a pururi ma cuprind…
Doar bratele-ti de marmur in visul meu se-ntind!
 
 
Precum corabii negre se leagana de vant
Cu panzele-atarnate, departe de pamant,
Cum intre cer si mare trec pasarile stol,
Trec gandurile mele a sufletului gol,
Intind ale lor aripi spre negre departari…
Tu numai esti in visu-mi luceafarul pe mari.
 
 
Cu aspra nepasare tu sufletu-mi aduci
Pe cele doua brate intinse-a sfintei cruci
Si buzele-nsetate cu fiere mi le uzi;
Cand ruga mea fierbinte nu vrei sa o auzi,
Ma faci partas in lume durerilor lui Crist…
O, marmura, aibi mila de sufletul meu trist!
 
 
Dar te cobori, divino, patrunsa de-al meu glas,
Mai mandra, tot mai mandra la fiecare pas…
Visez, ori e aievea? Tu esti in adevar?
Tu treci cu mana alba prin vitele de par?
Daca visez, ma tine in vis, privindu-mi drept…
O, marmura, aibi mila sa nu ma mai destept!
 

RENUNTARE

 
As vrea sa am pamantul si marea-n jumatate,
De mine sa asculte corabii si armate,
De voi clipi cu ochiul, cu mana semn de-oi face,
Sa-si miste rasaritul popoarele incoace;
Salbatecele oarde sa curga rauri-rauri,
Din codri rascolite, starnite din pustiuri;
Ca undele de fluviu urmeze-ale lor scuturi,
Intunece-se-n zare pierdutele-nceputuri,
Un rau de scanteiare luceasca lanci si sabii,
Iar marea se-nspaimante de negrele-mi corabii.
 
 
Astfel razboi porni-voi. Voi arunca incalte
O jumatate-a lumii asupra celeilalte.
Priveasca-m-atunci preoti: – un monstru ce se-nchina,
Cand oardele-i barbare duc moarte si ruina.
Ruga-ma-voi cu mana uscata tinand strana,
Deasupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana;
Cu tronul meu voi pune alaturea sicriul,
Cand gloatele-mi in lume ar tot mari pustiul,
Sa simt ca nu se poate un Dumnezeu sa-mi ierte
Cetatile in flacari si tarile deserte…
Astfel doar as preface durerea-mi fara nume,
Dezbinul meu din suflet intr-un dezbin de lume.
 
 
Si tot ce-ncanta ochii cu mii de frumuseti,
Tot ce pamantul are si marea mai de pret,
Gramezi sa steie toate la mine in comori.
Alaturea cu ele sa trec nepasatori,
Simtindu-ma in mine stapan al lumii-ntregi,
Un zeu in omenire, un soare intre regi
Si raze sa reverse din frunte-a mea coroana…
Sa-ngenunchez nainte-ti asa ca la icoana
Si descriindu-ti toata puterea fara seama
Sa-ti zic: – Ia-le pe toate, dar si pe mine ia-ma!
 
 
Nu ma iubi! Ca robul sa fiu pe langa tine,
De-i trece, – n jos pleca-voi a ochilor lumine,
Dezmostenit de toate, la viata abdicand,
Sa nu-mi ramana-n minte decat un singur gand:
C-am aruncat un sceptru, cu dansul lumea-ntreaga,
Pastrandu-mi pentru mine durerea ca-mi esti draga;
Inamorati de tine ramana ochii-mi tristi
Si vecinic urmareasca cum, marmura, te misti.
In veci dup-a ta umbra eu bratele sa-ntind,
De-al genei tale tremur nadejdea sa mi-o prind,
Sa-mi razim a mea frunte de zidurile goale,
Atinse de-umbra dulce a frumusetii tale.
 

NU MA-NTELEGI

 
In ochii mei acuma nimic nu are pret
Ca taina ce ascunde a tale frumuseti.
Caci pentru care alta minune decat tine
Mi-as risipi o viata de cugetari senine
Pe basme si nimicuri, cuvinte cumpenind
In vorbe peritoare ca-n lant sa te cuprind,
Si in senin de stele durerile sa-mi ferec
Pan? nu s-o stinge umbra iar dulce-n intuneric?
 
 
Si azi cand a mea minte, a farmecului roaba,
Din orisice durere iti face o podoaba,
Si cand rasai nainte-mi ca marmura de clara
Iar ochii tai cei mandri scanteie in afara,
Incat de-ale lor raze nu pot patrunde inca
Ce-adanc trecut de ganduri e-n noaptea lor adanca;
Azi – cand a mea iubire e-atata de curata,
Ca aura de care tu esti impresurata,
Ca setea ursitoare ce-o au dupaolalta
Lumina de-ntunerec si marmura de dalta,
Cand sufletu-mi atarna plutind in ochii mei
De un cutremur tainic al tinerei femei
Si vietile-amandoror s-amesteca-n intreg,
Cand inteles de tine, eu insumi ma-nteleg.
Sa treaca inflorirea de-un vant al recii ierne,
Sa-nceti a fi icoana iubirii cei eterne,
Cu marmura cea alba sa nu te mai asameni,
Sa fii ca toata lumea – frumoasa intre oameni,
Sa-ncete-acea simtire ce te-au facut o zeie,
Sa fii – incantatoare – dar numai o femeie,
S-atunci sa-mi zici: – Privirea ce-atat ai adorat-o
E inca tot senina, fermecatoare… Iat-o!?
 
 
E inca tot!.. Avea-vei in ochii-mi acel pret
Ce azi ti-l da sfiala pierdutei mele vieti?
Voi fi supus duioasei, nemaisimtitei munci,
C-o oaste de imagini sa te iubesc s-atunci?
 
 
Au nu stii tu ce suntem? Copii nimicniciei,
Nefericiri zvarlite in brazdele veciei,
Ca repedea rotire a undelor albastre
Gandirea noastra spuma zadarniciei noastre,
Iar visuri si iluzii, pe marginea uitarii,
Trec si se pierd in zare ca paserile marii.
Si ce ramane-n urma in noi decat obscura
Si oarba suferinta ce bantuie natura?
 
 
Si azi, cand am puterea, ce-o are numai Domnul,
Din chaosul uitarii s-alung pe-o clipa somnul,
Pe schelea lumii noastre urate si-ntr-un chip,
Cu vorbe-mpestritate, zidite din nisip,
Eu sa zaresc o alta – un rai, o primavara,
Si-n codri plini de umbra lucire de izvoare -
Azi, cand esti prea mult inger si prea putin femeie,
Frumoasa cum nici Venus nu a putut sa steie,
In loc de-a fi un soare al astei lumi intregi,
Tu imi ucizi gandirea, caci nu ma intelegi.