Poezii

SCRISOAREA IV

 
Sta castelul singuratic, oglindindu-se in lacuri,
Iar in fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;
Se inalta in tacere dintre raristea de brazi,
Dand atata intunerec rotitorului talaz.
Prin ferestrele arcate, dupa geamuri, tremur numa
Lungi perdele incretite, care scanteie ca bruma.
Luna tremura pe codri, se aprinde, se mareste,
Muchi de stanca, varf de arbor, ea pe ceruri zugraveste,
Iar stejarii par o straja de giganti ce-o inconjoara,
Rasaritul ei pazindu-l ca pe-o tainica comoara.
 
 
Numai lebedele albe, cand plutesc incet din trestii,
Domnitoare peste ape, oaspeti linistei acestei,
Cu aripile intinse se mai scutura si-o taie,
Cand in cercuri tremurande, cand in brazde de vapaie.
Papura se misca-n freamat de al undelor cutrier,
Iar in iarba inflorita, somnoros suspin-un grier…
E atata vara-n aer, e atat de dulce zvonul…
 
 
Singur numai cavalerul suspinand privea balconul
Ce-ncarcat era de frunze, de ii spanzur prin ostrete
Roze rosie de Siras si liane-n fel de fete.
Respirarea cea de ape il imbata, ca si sara;
Peste farmecul naturii dulce-i picura ghitara:
 
 
"O, arata-mi-te iara-n haina lunga de matasa,
Care pare incarcata de o pulbere-argintoasa,
Te-as privi o viata-ntreaga in cununa ta de raze,
Pe cand mana ta cea alba parul galben il neteaza.
Vino! Joaca-te cu mine… cu norocul meu… mi-arunca
De la sanul tau cel dulce floarea vesteda de lunca,
Ca pe coardele ghitarei rasunand incet sa cada…
Ah! E-atat de alba nopatea, parc-ar fi cazut zapada.
Ori in umbra parfumata a buduarului sa vin,
Sa ma-mbete acel miros de la panzele de in;
Cupido, un paj sagalnic, va ascunde cu-a lui mana,
Vioriul glob al lampei, mladioasa mea stapana!"
 
 
Si uscat fosni matasa de podele, intre glastre,
Intre rozele de Siras si lianele albastre;
Dintre flori copila rade si se-nclina peste gratii -
Ca un chip usor de inger e-aratarea adoratei -
Din balcon i-arunca-o roza si cu manile la gura,
Pare ca il dojeneste cand sopteste cu caldura;
Apoi iar dispare-nluntru… auzi pasuri ce coboara…
Si iesind pe usa iute, ei s-au prins de subsuoara.
Brat de brat pasesc alaturi… le sta bine laolalta,
Ea frumoasa si el tanar, el inalt si ea inalta.
Iar in umbra de pe maluri se desface-acum la larg
Luntrea cu-ale ei vintrele spanzurate de catarg
Si incet inainteaza in lovire de lopeti,
Leganand atata farmec si atatea frumuseti…
 
 
Luna… luna iese-ntreaga, se inalt-asa balaie
Si din tarm in tarm dureaza o carare de vapaie,
Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o asterne
Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne;
Si cu cat lumina-i dulce tot mai mult se lamureste,
Cu-atat valurile apei, cu-atat tarmul parca creste,
Codrul pare tot mai mare, parca vine mai aproape
Dimpreuna cu al lunei disc, stapanitor de ape.
Iara tei cu umbra lata si cu flori pana-n pamant
Inspre apa-ntunecata lin se scutura de vant;
Peste capul blond al fetei zboara florile s-o ploua…
Ea se prinde de grumazu-i cu manutele-amandoua
Si pe spate-si lasa capul: – Ma uimesti daca nu mantui…
Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvantu-i!
Cat de sus ridici acuma in gandirea ta pe-o roaba,
Cand durerea ta din suflet este singura-mi podoaba.
Si cu focul bland din glasu-ti tu ma dori si ma cutremuri,
De imi pare o poveste de amor din alte vremuri;
Visurile tale toate, ochiul tau atat de tristu-i,
Cu-a lui umed-adancime toata mintea mea o mistui…
Da-mi-i mie ochii negri… nu privi cu ei in laturi,
Caci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o sa ma mai saturi -
As orbi privind intr-insii… O, asculta numa-ncoace,
Cum la vorba mii de valuri stau cu stelele proroace!
Codrii negri aiureaza si izvoarele-i albastre
Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre
Si luceferii ce tremur asa reci prin negre cetini,
Tot pamantul, lacul, cerul… toate, toate ni-s prietini…
Ai putea sa lepezi carma si lopetile sa lepezi,
Dupa propria lor voie sa ne duca unde repezi,
Caci oriunde numai ele ar dori ca sa ne poarte,
Pretutindeni fericire… de-i viata, de e moarte.
 

…

 
Fantazie, fantazie, cand suntem numai noi singuri,
Ce ades ma porti pe lacuri si pe mare si prin cranguri!
Unde ai vazut vrodata aste tari necunoscute?
Cand se petrecur-aceste? La o mie patru sute?
Azi n-ai chip in toata voia in privirea-i sa te pierzi,
Cum iti vine, cum iti place pe copila s-o desmierzi,
Dupa gat sa-i asezi bratul, gura-n gura, piept la piept,
S-o intrebi numai cu ochii: "Ma iubesti tu? Spune drept!"
 
 
As! abia ti-ai intins mana, sare ivarul la usa,
E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o matusa…
Iute capul intr-o parte si te uiti in jos smerit…
Oare nu-i in lumea asta vrun ungher pentru iubit?
Si ca mumii egiptene stau cu totii-n scaun tepeni,
Tu cu manile-nclestate, mai cu degetele depeni,
Mai sucesti vre o tigara, numeri fire de musteti
Si-n probleme culinare te incerci a fi istet.
 
 
Sunt satul de-asa viata… nu sorbind a ei pahara,
Dar mizeria aceasta, proza asta e amara.
Sa sfintesti cu mii de lacrimi un instinct atat de van
Ce le-abate si la pasari de vreo doua ori pe an?
Nu traiti voi, ci un altul va inspira – el traieste,
El cu gura voastra rade, el se-ncanta, el sopteste,
Caci a voastre vieti cu toate sunt ca undele ce curg.
Vecinic este numai raul: raul este Demiurg.
Nu simtiti c-amorul vostru e-un amor strain? Nebuni!
Nu simtiti ca-n proaste lucruri voi vedeti numai minuni?
Nu vedeti c-acea iubire serv-o cauza din natura?
Ca e leagan unor viete ce seminte sunt de ura?
Nu vedeti ca rasul vostru e in fiii vostri plans,
Ca-i de vina cum ca neamul Cain inca nu s-a stans?
O, teatru de papuse… zvon de vorbe omenesti,
Povestesc ca papagalii mii de glume si povesti
Fara ca sa le priceapa… Dupa ele un actor
Sta de vorba cu el insusi, spune zeci de mii de ori
Ce-a spus veacuri dupolalta, ce va spune veacuri inca,
Pan? ce soarele s-o stinge in genunea cea adanca.
Ce? Cand luna se strecoara printre nouri, prin pustii,
Tu cu lumea ta de ganduri dupa ea sa te atii?
Sa aluneci pe poleiul de pe ulitele ninse,
Sa privesti prin lucii geamuri la luminile aprinse
Si s-o vezi inconjurata de un roi de pierde-vara,
Cum zambeste tuturora cu gandirea ei usoara?
S-auzi zornetul de pinteni si fosnirile de rochii,
Pe cand ei sucesc musteata, iara ele fac cu ochii?
Cand incheie cu-o privire amoroasele-ntelegeri,
Cu ridicula-ti simtire tu la poarta ei sa degeri?
Patimas si indaratnic s-o iubesti ca un copil
Cand ea-i rece si cu toane ca si luna lui april?
Inclestand a tale brate toata mintea sa ti-o pierzi?
De la crestet la picioare s-o admiri si s-o desmierzi
Ca pe-o marmura de Paros sau o panza de Corregio,
Cand ea-i rece si cocheta? Esti ridicul, intelege-o…
Da… visam odinioara pe acea ce m-ar iubi,
Cand as sta pierdut pe ganduri, peste umar mi-ar privi,
As simti-o ca-i aproape si ar sti c-o inteleg…
Din sarmana noastra viata, am dura roman intreg…
N-o mai caut… Ce sa caut? E acelasi cantec vechi,
Setea linistei eterne care-mi suna in urechi;
Dar organele-s sfarmate si-n strigari iregulare
Vechiul cantec mai strabate cum in nopti izvorul sare.
P-ici, pe colo mai strabate cate-o raza mai curata
Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai si eu odata.
Astfel suiera si striga, scapara si rupt rasuna,
Se imping tumultuoase si salbatece pe struna,
Si in gandu-mi trece vantul, capul arde pustiit,
Aspru, rece suna cantul cel etern neispravit…
Unde-s sirurile clare din viata-mi sa le spun?
Ah! organele-s sfarmate si maestrul e nebun!
 

SCRISOAREA V

 
Biblia ne povesteste de Samson, cum ca muierea,
Cand dormea, taindu-i parul, i-a luat toata puterea
De l-au prins apoi dusmanii, l-au legat si i-au scos ochii,
Ca dovada de ce suflet sta in pieptii unei rochii…
Tinere, ce plin de visuri urmaresti vre o femeie,
Pe cand luna, scut de aur, straluceste prin alee
Si pateaza umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi.
Te imbeti de feeria unui mandru vis de vara,
Care-n tine se petrece… Ia intreab-o bunaoara -
O sa-ti spuie de panglice, de volane si de mode,
Pe cand inima ta bate ritmul sfant al unei ode…
Cand cocheta de-al tau umar ti se razima copila,
Dac-ai inima si minte, te gandeste la Dalila.
 
 
E frumoasa, se-ntelege… Ca copiii are haz,
Si cand rade face inca si gropite in obraz
Si gropite face-n unghiul ucigasei sale guri
Si la degetele manii si la orice-ncheieturi.
Nu e mica, nu e mare, nu-i subtire, ci-mplinita,
Incat ai ce strange-n brate – numai buna de iubita.
Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i sade bine
Si o prinde orice lucru, caci asa se si cuvine.
Daca vorba-i e placuta, si tacerea-i inca place;
Vorba zice: "fugi incolo", rasul zice: "vino-ncoace!"
Imbla parca amintindu-si vre un cantec, alintata,
Pare ca i-ar fi tot lene si s-ar cere sarutata.
Si se-nalta din calcaie sa-ti ajunga pan? la gura,
Daruind c-o sarutare acea tainica caldura,
Ce n-o are decat numai sufletul unei femei…
Cata fericire crezi tu c-ai gasi in bratul ei!
Te-ai insenina vazandu-i rumenirea din obraji -
Ea cu toane, o craiasa, iar tu tanar ca un paj -
Si adanc privind in ochii-i, ti-ar parea cum ca inveti
Cum viata pret sa aiba si cum moartea s-aiba pret.
Si, inveninat de-o dulce si fermecatoare jale,
Ai vedea in ea craiasa lumii gandurilor tale,
Asa ca, inchipuindu-ti lacramoasele ei gene,
Ti-ar parea mai mandra decat Venus Anadyomene,
Si, in chaosul uitarii, oricum orele alerge,
Ea, din ce in ce mai draga, ti-ar cadea pe zi ce merge.
 
 
Ce iluzii! Nu-ntelegi tu, din a ei cautatura,
Ca deprindere, grimasa este zambetul pe gura,
Ca intreaga-i frumusete e in lume de prisos,
Si ca sufletul ti-l pierde fara de nici un folos?
In zadar boltita lira, ce din sapte coarde suna,
Tanguirea ta de moarte in cadentele-i aduna;
In zadar in ochi avea-vei umbre mandre din povesti,
Precum iarna se aseaza flori de gheata pe feresti,
Cand in inima e vara…; in zadar o rogi: "Consacra-mi
Crestetul cu-ale lui ganduri, sa-l sfintesc cu-a mele lacrami!"
Ea nici poate sa-nteleaga ca nu tu o vrei… ca-n tine
E un demon ce-nseteaza dupa dulcile-i lumine,
C-acel demon plange, rade, neputand s-auza plansu-si,
Ca o vrea… spre-a se-ntelege in sfarsit pe sine insusi,
Ca se zbate ca un sculptor fara brate si ca geme
Ca un maistru ce-asurzeste in momentele supreme,
Pan-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere,
Ce-o aude cum se naste din rotire si cadere.
Ea nu stie c-acel demon vrea sa aiba de model
Marmura-i cu ochii negri si cu glas de porumbel
Si ca nu-i cere drept jertfa pe-un altar inalt sa moara
Precum in vechimea sfanta se junghiau odinioara
Virginile ce statura sculptorilor de modele,
Cand taiau in marmor chipul unei zane dupa ele.
 
 
S-ar pricepe pe el insusi acel demon… s-ar renaste,
Mistuit pe focul propriu, el atunci s-ar recunoaste
Si, patruns de-ale lui patimi si amoru-i, cu nesatiu
El ar frange-n vers adonic limba lui ca si Horatiu;
Ar atrage-n visu-i mandru a izvoarelor murmururi,
Umbra umeda din codri, stelele ce ard de-a pururi,
Si-n acel moment de taina, cand s-ar crede ca-i ferice,
Poate-ar invia in ochiu-i ochiul lumii cei antice
Si cu patima adanca ar privi-o s-o adore,
De la ochii ei cei tineri mantuirea s-o implore;
Ar voi in a lui brate sa o tina-n veci de veci,
Dezghetand cu sarutarea-i raza ochilor ei reci.
Caci de piatra de-ar fi, inca s-a-ncalzi de-atat amor,
Cand cazandu-i in genunche, i-ar vorbi tanguitor,
Fericirea inecandu-l, el ar sta sa-nnebuneasca,
Ca-n furtuna lui de patimi si mai mult sa o iubeasca.
Stie oare ea ca poate ca sa-ti dea o lume-ntreaga,
C-aruncandu-se in valuri si cercand sa te-nteleaga
Ar implea-a ta adancime cu luceferi luminosi?
 
 
Cu zambiri de curtezana si cu ochi bisericosi,
S-ar preface ca pricepe. Magulite toate sunt
De-a fi umbra frumusetii cei eterne pe pamant.
O femeie intre flori zi-i si o floare-ntre femei -
S-o sa-i placa. Dar o pune sa aleaga intre trei
Ce-o-nconjoara, toti zicand ca o iubesc – cat de naiva -
Vei vedea ca deodata ea devine pozitiva.
Tu cu inima si mintea poate esti un paravan
Dupa care ea atrage vre un june curtezan,
Care intra ca actorii cu pasciorul maruntel,
Lasand val de mirodenii si de vorbe dupa el,
O chioreste cu lornionul, butonat cu o garofa,
Opera croitoreasca si in spirit si in stofa;
Poate ca-i convin tuspatru craii cartilor de joc
Si-n camara inimioarei i-aranjeaza la un loc…
Si cand dama cocheteaza cu privirile-i galante,
Impartind ale ei vorbe intre-un crai batran si-un fante,
Nu-i minune ca simtirea-i sa se poata insela,
Sa confunde-un crai de pica cu un crai de mahala…
Caci cu dorul tau demonic va vorbi calugareste,
Pe cand craiul cel de pica de s-arata, pieptu-i creste,
Ochiul inghetat i-l umplu ganduri negre de amor
Si deodata e vioaie, sta picior peste picior,
S-acel sec in judecata-i e cu duh si e frumos…
 
 
A visa ca adevarul sau alt lucru de prisos
E in stare ca sa schimbe in natur-un fir de par,
Este piedica eterna ce-o punem la adevar.
 
 
Asadar, cand plin de visuri, urmaresti vre o femeie,
Pe cand luna, scut de aur, straluceste prin alee
Si pateaza umbra verde cu fantasticele-i dungi:
Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi.
Te imbeti de feeria unui mandru vis de vara,
Care-n tine se petrece…
        Ia inteab-o, bunaoara,
S-o sa-ti spuie de panglice, de volane si de mode,
Pe cand inima ta bate-n ritmul sfant al unei ode…
Cand vezi piatra ce nu simte nici durerea si nici mila -
De ai inima si minte – feri in laturi, e Dalila!
 

LUCEAFARUL

 
A fost odata ca-n povesti,
 A fost ca niciodata,
Din rude mari imparatesti,
 O prea frumoasa fata.
 
 
Si era una la parinti
 Si mandra-n toate cele,
Cum e Fecioara intre sfinti
 Si luna intre stele.
 
 
Din umbra falnicelor bolti
 Ea pasul si-l indreapta
Langa fereastra, unde-n colt
 Luceafarul asteapta.
 
 
Privea in zare cum pe mari
 Rasare si straluce,
Pe miscatoarele carari
 Corabii negre duce.
 
 
Il vede azi, il vede mani,
 Astfel dorinta-i gata;
El iar, privind de saptamani,
 Ii cade draga fata.
 
 
Cum ea pe coate-si razima
 Visand ale ei tample,
De dorul lui si inima
 Si sufletu-i se imple.
 
 
Si cat de viu s-aprinde el
 In orisicare sara,
Spre umbra negrului castel
 Cand ea o sa-i apara.
 

* * *

 
Si pas cu pas pe urma ei
 Aluneca-n odaie,
Tesand cu recile-i scantei
 O mreaja de vapaie.
 
 
Si cand in pat se-ntinde drept
 Copila sa se culce,
I-atinge manile pe piept,
 I-nchide geana dulce;
 
 
Si din oglinda luminis
 Pe trupu-i se revarsa,
Pe ochii mari, batand inchisi,
 Pe fata ei intoarsa.
 
 
Ea il privea cu un suras,
 El tremura-n oglinda,
Caci o urma adanc in vis
 De suflet sa se prinda.
 
 
Iar ea vorbind cu el in somn,
 Oftand din greu suspina:
– O, dulce-al noptii mele domn,
 De ce nu vii tu? Vina!
 
 
Cobori in jos, luceafar bland,
 Alunecand pe-o raza,
Patrunde-n casa si in gand
 Si viata-mi lumineaza!
 
 
El asculta tremurator,
 Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
 Se cufunda in mare;
 
 
Si apa unde-au fost cazut
 In cercuri se roteste,
Si din adanc necunoscut
 Un mandru tanar creste.
 
 
Usor el trece ca pe prag
 Pe marginea ferestei
Si tine-n mana un toiag
 Incununat cu trestii.
 
 
Parea un tanar voievod
 Cu par de aur moale,
Un vanat giulgi se-ncheie nod
 Pe umerele goale.
 
 
Iar umbra fetei stravezii
 E alba ca de ceara -
Un mort frumos cu ochii vii
 Ce scanteie-n afara.
 
 
– Din sfera mea venii cu greu
 Ca sa-ti urmez chemarea,
Iar cerul este tatal meu
 Si muma-mea e marea.
 
 
Ca in camara ta sa vin,
 Sa te privesc de-aproape,
Am coborat cu-al meu senin
 Si m-am nascut din ape.
 
 
O, vin?! odorul meu nespus,
 Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
 Iar tu sa-mi fii mireasa.
 
 
Colo-n palate de margean
 Te-oi duce veacuri multe,
Si toata lumea-n ocean
 De tine o s-asculte.
 
 
– O, esti frumos, cum numa-n vis
 Un inger se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
 N-oi merge niciodata;
 
 
Strain la vorba si la port,
 Lucesti fara de viata,
Caci eu sunt vie, tu esti mort,
 Si ochiul tau ma-ngheata.
 

* * *

 
Trecu o zi, trecura trei
 Si iarasi, noaptea, vine
Luceafarul deasupra ei
 Cu razele-i senine.
 
 
Ea trebui de el in somn
 Aminte sa-si aduca
Si dor de-al valurilor domn
 De inim-o apuca:
 
 
– Cobori in jos, luceafar bland,
 Alunecand pe-o raza,
Patrunde-n casa si in gand
 Si viata-mi lumineaza!
 
 
Cum el din cer o auzi,
 Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
 In locul unde piere;
 
 
In aer rumene vapai
 Se-ntind pe lumea-ntreaga,
Si din a chaosului vai
 Un mandru chip se-ncheaga;
 
 
Pe negre vitele-i de par
 Coroana-i arde pare,
Venea plutind in adevar
 Scaldat in foc de soare.
 
 
Din negru giulgi se desfasor
 Marmoreele brate,
El vine trist si ganditor
 Si palid e la fata;
 
 
Dar ochii mari si minunati
 Lucesc adanc himeric,
Ca doua patimi fara sat
 Si pline de-ntuneric.
 
 
– Din sfera mea venii cu greu
 Ca sa te-ascult s-acuma,
Si soarele e tatal meu,
 Iar noaptea-mi este muma;
 
 
O, vin?, odorul meu nespus,
 Si lumea ta o lasa;
Eu sunt luceafarul de sus,
 Iar tu sa-mi fii mireasa.
 
 
O, vin?, in parul tau balai
 S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri sa rasai
 Mai mandra decat ele.
 
 
– O, esti frumos, cum numa-n vis
 Un demon se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
 N-oi merge niciodata!
 
 
Ma dor de crudul tau amor
 A pieptului meu coarde,
Si ochii mari si grei ma dor,
 Privirea ta ma arde.
 
 
– Dar cum ai vrea sa ma cobor?
 Au nu-ntelegi tu oare,
Cum ca eu sunt nemuritor,
 Si tu esti muritoare?
 
 
– Nu caut vorbe pe ales,
 Nici stiu cum as incepe -
Desi vorbesti pe inteles,
 Eu nu te pot pricepe;
 
 
Dar daca vrei cu crezamant
 Sa te-ndragesc pe tine,
Tu te coboara pe pamant,
 Fii muritor ca mine.
 
 
– Tu-mi ceri chiar nemurirea mea
 In schimb pe-o sarutare,
Dar voi sa stii asemenea
 Cat te iubesc de tare;
 
 
Da, ma voi naste din pacat,
 Primind o alta lege;
Cu vecinicia sunt legat,
 Ci voi sa ma dezlege.
 
 
Si se tot duce… S-a tot dus.
 De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
 Pierind mai multe zile.
 

* * *

 
In vremea asta Catalin,
 Viclean copil de casa,
Ce imple cupele cu vin
 Mesenilor la masa,
 
 
Un paj ce poarta pas cu pas
 A-mparatesii rochii,
Baiat din flori si de pripas,
 Dar indraznet cu ochii,
 
 
Cu obrajei ca doi bujori
 De rumeni, bata-i vina,
Se furiseaza panditor
 Privind la Catalina.
 
 
Dar ce frumoasa se facu
 Si mandra, arz-o focul;
Ei, Catalin, acu-i acu
 Ca sa-ti incerci norocul.
 
 
Si-n treacat o cuprinse lin
 Intr-un ungher degraba.
– Da? ce vrei, mari Catalin?
 Ia du-t? de-ti vezi de treaba.
 
 
– Ce voi? As vrea sa nu mai stai
 Pe ganduri totdeuna,
Sa razi mai bine si sa-mi dai
 O gura, numai una.
 
 
– Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri,
 Da-mi pace, fugi departe -
O, de luceafarul din cer
 M-a prins un dor de moarte.
 
 
– Daca nu stii, ti-as arata
 Din bob in bob amorul,
Ci numai nu te mania,
 Ci stai cu binisorul.
 
 
Cum vanatoru-ntinde-n crang
 La pasarele latul,
Cand ti-oi intinde bratul stang
 Sa ma cuprinzi cu bratul;
 
 
Si ochii tai nemiscatori
 Sub ochii mei ramaie…
De te inalt de subsuori
 Te-nalta din calcaie;
 
 
Cand fata mea se pleaca-n jos,
 In sus ramai cu fata,
Sa ne privim nesatios
 Si dulce toata viata;
 
 
Si ca sa-ti fie pe deplin
 Iubirea cunoscuta,
Cand sarutandu-te ma-nclin,
 Tu iarasi ma saruta.
 
 
Ea-l asculta pe copilas
 Uimita si distrasa,
Si rusinos si dragalas,
 Mai nu vrea, mai se lasa,
 
 
Si-i zise-ncet: – Inca de mic
 Te cunosteam pe tine,
Si guraliv si de nimic,
 Te-ai potrivi cu mine…
 
 
Dar un luceafar, rasarit
 Din linistea uitarii,
Da orizon nemarginit
 Singuratatii marii;
 
 
Si tainic genele le plec,
 Caci mi le imple plansul
Cand ale apei valuri trec
 Calatorind spre dansul;
 
 
Luceste c-un amor nespus,
 Durerea sa-mi alunge,
Dar se inalta tot mai sus,
 Ca sa nu-l pot ajunge.
 
 
Patrunde trist cu raze reci
 Din lumea ce-l desparte…
In veci il voi iubi si-n veci
 Va ramanea departe…
 
 
De aceea zilele imi sunt
 Pustii ca niste stepe,
Dar noptile-s de-un farmec sfant
 Ce nu-l mai pot pricepe.
 
 
– Tu esti copila, asta e…
 Hai s-om fugi in lume,
Doar ni s-or pierde urmele
 Si nu ne-or sti de nume,
 
 
Caci amandoi vom fi cuminti,
 Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de parinti
 Si visul de luceferi.
 

* * *

 
Porni luceafarul. Cresteau
 In cer a lui aripe,
Si cai de mii de ani treceau
 In tot atatea clipe.
 
 
Un cer de stele dedesupt,
 Deasupra-i cer de stele -
Parea un fulger nentrerupt
 Ratacitor prin ele.
 
 
Si din a chaosului vai,
 Jur imprejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentai,
 Cum izvorau lumine;
 
 
Cum izvorand il inconjor
 Ca niste mari, de-a-notul…
El zboara, gand purtat de dor,
 Pan? piere totul, totul;
 
 
Caci unde-ajunge nu-i hotar,
 Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearca in zadar
 Din goluri a se naste.
 
 
Nu e nimic si totusi e
 O sete care-l soarbe,
E un adanc asemene
 Uitarii celei oarbe.
 
 
– De greul negrei vecinicii,
 Parinte, ma dezleaga
Si laudat pe veci sa fii
 Pe-a lumii scara-ntreaga;
 
 
O, cere-mi, Doamne, orice pret,
 Dar da-mi o alta soarte,
Caci tu izvor esti de vieti
 Si datator de moarte;
 
 
Reia-mi al nemuririi nimb
 Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi in schimb
 O ora de iubire…
 
 
Din chaos, Doamne, – am aparut
 Si m-as intoarce-n chaos…
Si din repaos m-am nascut,
 Mi-e sete de repaos.
 
 
– Hyperion, ce din genuni
 Rasai c-o-ntreaga lume,
Ne cere semne si minuni
 Care n-au chip si nume;
 
 
Tu vrei un om sa te socoti,
 Cu ei sa te asameni?
Dar piara oamenii cu toti,
 S-ar naste iarasi oameni.
 
 
Ei numai doar dureaza-n vant
 Deserte idealuri -
Cand valuri afla un mormant,
 Rasar in urma valuri;
 
 
Ei doar au stele cu noroc
 Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
 Si nu conoastem moarte.
 
 
Din sanul vecinicului ieri
 Traieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
 S-aprinde iarasi soare;
 
 
Parand pe veci a rasari,
 Din urma moartea-l paste,
Caci toti se nasc spre a muri
 Si mor spre a se naste.
 
 
Iar tu, Hyperion, ramai
 Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvantul meu dentai -
 Sa-ti dau intelepciune?
 
 
Vrei sa dau glas acelei guri,
 Ca dup-a ei cantare
Sa se ia muntii cu paduri
 Si insulele-n mare?
 
 
Vrei poate-n fapta sa arati
 Dreptate si tarie?
Ti-as da pamantul in bucati
 Sa-l faci imparatie.
 
 
Iti dau catarg langa catarg,
 Ostiri spre a strabate
Pamantu-n lung si marea-n larg,
 Dar moartea nu se poate…
 
 
Si pentru cine vrei sa mori?
 Intoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pamant ratacitor
 Si vezi ce te asteapta.
 

* * *

 
In locul lui menit din cer
 Hyperion se-ntoarse
Si, ca si-n ziua cea de ieri,
 Lumina si-o revarsa.
 
 
Caci este sara-n asfintit
 Si noaptea o sa-nceapa;
Rasare luna linistit
 Si tremurand din apa
 
 
Si imple cu-ale ei scantei
 Cararile din cranguri.
Sub sirul lung de mandri tei
 Sedeau doi tineri singuri:
 
 
– O, lasa-mi capul meu pe san,
 Iubito, sa se culce
Sub raza ochiului senin
 Si negrait de dulce;
 
 
Cu farmecul luminii reci
 Gandirile strabate-mi,
Revarsa liniste de veci
 Pe noaptea mea de patimi.
 
 
Si de asupra mea ramai
 Durerea mea de-o curma,
Caci esti iubirea mea dentai
 Si visul meu din urma.
 
 
Hyperion vedea de sus
 Uimirea-n a lor fata;
Abia un brat pe gat i-a pus
 Si ea l-a prins in brata…
 
 
Miroase florile-argintii
 Si cad, o dulce ploaie,
Pe crestetele-a doi copii
 Cu plete lungi, balaie.
 
 
Ea, imbatata de amor,
 Ridica ochii. Vede
Luceafarul. Si-ncetisor
 Dorintele-i increde:
 
 
– Cobori in jos, luceafar bland,
 Alunecand pe-o raza,
Patrunde-n codru si in gand,
 Norocu-mi lumineaza!
 
 
El tremura ca alte dati
 In codri si pe dealuri,
Calauzind singuratati
 De miscatoare valuri;
 
 
Dar nu mai cade ca-n trecut
 In mari din tot inaltul:
– Ce-ti pasa tie, chip de lut,
 Dac-oi fi eu sau altul?
 
 
Traind in cercul vostru stramt
 Norocul va petrece,
Ci eu in lumea mea ma simt
 Nemuritor si rece.