Comorile Dharmei

Prima Sesiune
Natura suferinţei

Toate fiinţele de pe pământ, oamenii şi animalele, sunt într-o continuă mişcare. Nu avem nevoie de multe explicaţii pentru a constata această agitaţie perpetuă – fizică, verbală sau mentală – proprie fiinţelor umane. La prima vedere, acest mod de a fi ne pare normal; avem impresia că altfel nu se poate. Dar să facem efortul de a ne chestiona în această privinţă.

Toate aceste activităţi vizează căutarea şi găsirea fericirii, în vederea eliminării suferinţei. Cu alte cuvinte, căutăm ce e plăcut şi evităm ce este neplăcut. În mod obişnuit asimilăm plăcerea noţiunii de fericire, iar neplăcerea, suferinţei. Toate fiinţele, până şi cea mai măruntă insectă, vor să evite suferinţa, indiferent dacă sunt sau nu capabile să pronunţe acest cuvânt. Ştim bine că animalele caută căldura când le este frig şi răcoarea când le este cald. Noi, fiinţele umane, procedăm la fel, indiferent de rasă sau de poziţia socială. Indiferent dacă vorbim sau nu despre suferinţă, facem totul pentru a o evita. Suntem deci asemănători animalelor în ceea ce priveşte căutarea fericirii. Animalele, de la cel mai mic până la cel mai mare, caută ceea ce le face plăcere, fie atunci când beau, fie când mănâncă etc. Nu există nicio dificultate în a constata lucrul acesta, este evident.

Tot astfel, fiinţele umane îşi doresc cât mai multă fericire. Când una dintre dorinţe le este îndeplinită, ele caută o altă plăcere, apoi o alta, şi încă una… niciodată nu sunt satisfăcute. Căutarea fericirii şi evitarea suferinţei: astfel se poate rezuma scopul tuturor activităţilor noastre, a agitaţiei în care suntem prinşi. Oameni şi animale, toţi vizăm acelaşi obiectiv: eliminarea suferinţei şi găsirea fericirii. Iar această aspiraţie este legitimă, toată lumea o poate înţelege fără mare greutate. Această observaţie cere totuşi o analiză aprofundată.

Cele trei feluri de suferinţă

Există mai multe feluri de suferinţă care pot fi clasificate în trei niveluri distincte:

1. Suferinţa suferinţei

Primul nivel e numit suferinţa suferinţei. El este constituit din ceea ce, de regulă, numim şi recunoaştem prin termenul de suferinţă: durere fizică, boală, suferinţă morală (tristeţe, grijă, decepţie…). Această primă formă de suferinţă căutăm să o eliminăm cu toate forţele noastre, cu trupul, cu vorba sau cu mintea; animalele fac la fel. Omul însă dispune de mijloace superioare datorită inteligenţei sale, facultăţii de a gândi, de a analiza, care îi permit să vadă în perspectivă şi nu doar să se limiteze la momentul prezent. Animalul, în schimb, poate face faţă doar suferinţelor de moment, sau poate prevedea sfârşitul durerilor sale pe o perioadă foarte limitată. El este incapabil să-şi planifice, să-şi organizeze viitorul.

Ştiind că superioritatea noastră de fiinţe umane constă în posibilitatea de a gândi, ar trebui să utilizăm gândirea cât mai bine. De ce manieră? Folosind-o la concretizarea acţiunilor care pot elimina suferinţele noastre actuale sau viitoare, în viaţa aceasta sau în cele ce vor veni.

În anumite momente ale vieţii, suferinţa aceasta manifestă pare să se uşureze, de exemplu atunci când, după un tratament medical corect, ne însănătoşim. Totuşi, nu astfel vom face ca suferinţa să dispară pentru totdeauna, ci doar prin practicarea a ceea ce numim Dharma. Dacă vom continua să trăim la fel ca şi până acum, fără a căuta să depăşim concepţiile şi comportamentul nostru actual, niciodată nu ne vom elibera de dureri în totalitate şi definitiv, ci vom avea doar momente de acalmie. Continuând să folosim aceleaşi metode, o ştim bine, nu vom elimina cu adevărat suferinţa. Când corpul este liniştit, mintea este în agitaţie. Iar când problemele minţii sunt rezolvate, metehnele corpului revin…

Aproape tot timpul suntem prinşi în aceste suferinţe, iar răgazurile sunt doar provizorii. În plus, ceea ce torturează mintea este de mii de ori mai greu de suportat decât durerea fizică, şi ştim foarte bine acest lucru. În consecinţă, este esenţial să suprimăm chinurile minţii. Aceasta se aplică deopotrivă la măsurarea fericirii: fericirea mentală este incomparabil mai puternică, mai intensă şi mai consistentă decât aceea a corpului. Ştim, într-adevăr, probabil în urma experienţelor personale, cât de greu îi este omului să suporte rănile morale, chiar dacă beneficiază de o sănătate bună şi necesităţile corpului îi sunt satisfăcute. Şi mai ştim că o minte senină suportă mult mai bine boala şi suferinţele fizice. Iată de ce în practicarea Dharmei esenţialul este mintea, altfel spus, înlăturarea suferinţelor mentale şi instaurarea fericirii spirituale. Or, Dharma nu este altceva decât instrumentul acestor realizări.

Câteva exemple simple pot clarifica cele spuse până aici: să presupunem că suntem bogaţi, că beneficiem de un statut social înalt; dar dacă în mintea noastră nu există pace şi bucurie, nu vom fi nicicând fericiţi. Dacă observăm domeniul politic, constatarea aceasta se impune de la sine. Poţi fi ministru, deputat, preşedinte. E foarte greu în aceste cazuri să fii fericit, căci meseria de politician este incompatibilă cu starea de calm mental. Dimpotrivă, ea este sursa multor griji, deci suferinţe. În schimb, nici lipsurile materiale, nici hrana insuficientă, nici lipsa îmbrăcăminţii… nu vor alunga liniştea unei minţi calme şi mulţumite. Scopul practicării Dharmei este deci acela de a obţine fericirea, de a elimina suferinţa, mai ales pe cea a minţii. Ea reprezintă singurul mijloc pentru atingerea acestor obiective.

Fără îndoială, nu vă este greu să înţelegeţi acest prim nivel de suferinţă, suferinţa suferinţei! Este ceea ce numim în mod obişnuit suferinţă: durerea fizică sau mentală, boala, foamea, setea, tristeţea, depresia, disperarea… Am trecut cu toţii prin acestea, inutil deci să insistăm.

2. Suferinţa schimbării

Semnificaţia celei de a doua forme de suferinţă este mult mai profundă şi mai greu de perceput. Ea este numită suferinţa schimbării. Ceea ce cu toţii, oameni şi animale, simţim ca fericire, ceea ce desemnăm ca fericire, este în realitate suferinţa schimbării. Într-adevăr, nu tot ce este agreabil constituie o fericire perfectă, durabilă, definitivă. Experienţele noastre plăcute ar fi o fericire adevărată dacă am putea profita de ele la nesfârşit, fără ca acestea să se degradeze niciun moment. Or, ne dăm seama că ele se degradează progresiv, transformându-se până la urmă în suferinţă. Spre exemplu, când se apropie vacanţa, debordăm de entuziasm la ideea unei călătorii, a petrecerii câtorva zile la mare sau la munte, ceea ce reprezintă pentru noi o adevărată fericire în acele clipe. Într-adevăr, când ajungem la munte, o vreme ne simţim bine. Suntem fericiţi! Dar după un timp, fericirea pe care o simţeam la început se modifică, se alterează şi uşor, uşor, devine suferinţă. Dorim să mergem în altă parte, să facem altceva. Cu timpul, unii vor simţi un rău fizic, corpul lor nesuportând ba una, ba alta. Pentru alţii va fi vorba mai degrabă de plictiseală. În ambele cazuri fericirea degenerează în suferinţă. Dacă ar fi fost o fericire adevărată, ea nu ar fi făcut decât să crească în timp ce ne bucuram de ea. Ori, se întâmplă exact invers. Când ne este foarte cald, ideea de a ne scălda într-un lac răcoros ne atrage irezistibil şi vom fi foarte afectaţi de tot ce ar putea să împiedice concretizarea a ceea ce ni se pare o veritabilă fericire. Să presupunem însă că suntem în lacul răcoros, aşa cum ne-am dorit! Câteva clipe suntem fericiţi, apoi nu mai avem chef să rămânem în apă şi vrem să ieşim. La fel se întâmplă cu bogăţiile, cu bunurile, cu poziţiile sociale la care râvnim atât de mult. Atâta vreme cât nu le posedăm, le considerăm ca adevărate fericiri. Dar abia le-am obţinut, că după primele clipe de plăcere urmează tot felul de necazuri: lucrurile nu decurg cum am dori şi iată că suferinţa reapare.

Acestea nu sunt afirmaţii gratuite, lipsite de temei. Eu nu inventez nimic. Gândiţi voi înşivă cu sinceritate. Analizaţi-vă experienţele şi descoperiţi cum stau lucrurile. Până acum ne-am mobilizat toată energia pentru ceea ce credeam că este fericirea. Toate eforturile noastre au avut ca scop realizarea acestei fericiri care de fapt nu există…

Oamenii, ca şi animalele, recunosc cu toţii primul nivel de suferinţă: suferinţa suferinţei… îi cunosc zbuciumurile şi de aceea caută să o evite. Dar numai meditaţiile susţinute de învăţăturile Dharmei ne vor lumina asupra semnificaţiei suferinţei schimbării. Doar atunci, ceea ce ne-am obişnuit să numim fericire îşi va arăta adevăratul ei caracter de suferinţă.

3. Suferinţa inerentă existenţei samsarice condiţionate

Al treilea nivel de suferinţă este şi mai greu de perceput. Este numit suferinţa inerentă existenţei samsarice condiţionate. Componentele acestui nivel sunt corpul şi mintea, adică agregatele, componentele noastre psiho-fizice. A recunoaşte suferinţa în ceea ce în mod obişnuit numim fericire, a vedea că mulţumirea se transformă aproape instantaneu în suferinţă, nu este chiar atât de greu dacă vrem şi ne dăm osteneala de a gândi. Dar este de mii de ori mai anevoios şi mai delicat să înţelegem că agregatele noastre psiho-fizice, însăşi componentele personalităţii noastre, sunt suferinţă. Să presupunem că avem o rană la un braţ; dacă ne ungem cu o cremă sau suflăm asupra ei, simţim o uşurare. Dacă însă apăsăm pe ea, ne lovim în acelaşi loc sau presărăm sare, simţim o durere vie. Această rană este baza din care se ivesc rând pe rând senzaţia de plăcere sau de neplăcere. Ea este suferinţă prin natura ei, chiar dacă nu simţim nimic în afara intervenţiei unui agent exterior. Durerea provocată de şoc ilustrează suferinţa suferinţelor. Plăcerea, mulţumirea procurată de îngrijirea rănii este un exemplu de suferinţă a schimbării. Fără o acţiune exterioară nu simţim nimic, dar rana există. Ea este o ilustrare a celui de-al treilea tip de suferinţă: prin însăşi natura ei, ea este suferinţă.

Cele trei niveluri de suferinţă v-au fost explicate concis, dar voi avea ocazia să revin asupra lor mai târziu. Pe scurt, situaţia noastră este cea a indivizilor prizonieri ai unor rele care-i copleşesc. În acest moment, important este să vă consacraţi întreaga atenţie pentru a analiza foarte profund cele ascultate până acum.

Dacă nu ar exista niciun mijloc de a scăpa de suferinţă, prezenţa noastră aici nu ar avea sens şi am putea foarte bine să continuăm a trăi ca şi până acum. Dar acest mijloc există, îl avem în noi înşine. El constă în utilizarea justă şi limpede a minţii noastre, a facultăţii noastre de a gândi, de a reflecta, de a raţiona. Nu e nevoie să-l obţinem de la altcineva plătindu-i sau dându-i ceva în schimb. Acest mijloc nu se cumpără ca o marfă. Dacă lucrurile ar sta astfel, ne-am putea teme de anumite dificultăţi. Dar îl posedăm cu toţii, cerşetori sau oameni bogaţi. Toată lumea, sărac sau cămătar, bărbat sau femeie, poate să se libereze de suferinţă şi să o elimine pentru totdeauna. Metoda constă în a ne pune la contribuţie mintea practicând Dharma. Pentru aceasta, trebuie să ajungem să o controlăm în aşa fel încât să putem dispune de ea după voie. Acum mintea noastră este ca un bun fără stăpân. Merge unde vrea, gândeşte ce vrea. Nu avem puterea să o stăpânim. Este suficient să o observăm puţin pentru a face această constatare. Practicarea Dharmei va crea starea în care vom putea să exercităm asupra ei un control, să o dresăm, să punem stăpânire pe ea.

În prezent, mintea noastră este ca un elefant sălbatic şi periculos căruia nimic nu-i stă în cale. Aşa cum se capturează un elefant pentru a-l îmblânzi şi transforma, prin dresaj, într-un animal docil şi folositor omului, tot astfel avem posibilitatea să intrăm în posesia minţii noastre şi să o disciplinăm. Or, la stăpânirea minţii se poate ajunge prin meditaţie.

Dacă am fi fost mai puţin limitaţi de durata acestui curs, ar fi fost preferabil să vă prezint mai întâi o vedere de ansamblu a învăţăturilor, ca apoi să meditaţi asupra lor. Dar fiindcă dispunem de puţin timp, şedinţele de meditaţie vor avea loc în funcţie de subiectele expuse, alternând sesiunile de predare cu cele de meditaţie.

Pregătirea pentru meditaţie

Există numeroase forme de meditaţie. Dar cum să abordăm practica meditaţiei? Iată ce vom vedea acum. Care este finalitatea ei? A deveni stăpânii minţii noastre pentru a dispune liberi de ea, a face din ea instrumentul cu care să punem capăt suferinţelor noastre.

Postura

Postura cea mai adaptată meditaţiei este cunoscută sub numele de poziţia lotusului. De asemenea, vă puteţi aşeza în semi-lotus. Esenţialul nu constă în poziţie. Important este să vă aşezaţi confortabil, pe un scaun, sau chiar pe jos. Nu vă forţaţi să rămâneţi într-o poziţie neplăcută, căci vă vor durea picioarele sau genunchii, iar mintea, preocupată de durerile articulaţiilor, va fi incapabilă să se lase absorbită în meditaţie. Mâinile se aşează la nivelul ombilicului, dosul mâinii drepte în palma stângă, degetele mari atingându-se uşor şi formând un triunghi cu palmele. Dacă simţiţi o oarecare oboseală ţinându-le astfel, le puteţi sprijini cu ajutorul unei perniţe. Braţele să fie uşor îndepărtate de corp lăsând astfel să circule aerul. Coloana vertebrală şi umerii să fie drepţi iar capul uşor înclinat în faţă, cu bărbia retrasă. Nu lăsaţi privirea să se plimbe în jur. Îndreptaţi-o în jos iar ochii să fie pe jumătate închişi şi destinşi. Dacă încercaţi să vă priviţi vârful nasului riscaţi să vă obosiţi vederea şi veţi sfârşi prin a simţi tensiuni supărătoare. Limba trebuie să apese uşor cerul gurii, iar gura şi maxilarele să-şi păstreze poziţia lor naturală. Toate aceste indicaţii privind poziţia de meditaţie îşi au importanţa lor. Într-adevăr, meditatorul are tendinţa să piardă conştiinţa corpului său, dar ansamblul acestei posturi îi va permite să-şi menţină postura fără vreun efort de voinţă.

Meditaţia asupra celor nouă cicluri de respiraţie prin alternanţă

Deoarece meditaţia este o activitate a minţii, mai întâi o vom calma şi vom curăţa canalele prin care circulă energia indispensabilă funcţiilor mentale. Acest act preliminar va favoriza derularea corectă a practicii meditative.

Un număr infinit de canale (skt. nadi) ne străbat corpul. Ne vom concentra asupra a trei dintre ele, situate de-a lungul coloanei vertebrale. Trebuie să avem spatele cât mai drept posibil (fără ca această poziţie să fie inconfortabilă). La dreapta, plecând de la baza coloanei vertebrale (la o distanţă de aproape patru degete sub ombilic), vom vizualiza un canal lateral de culoare roşie urcând de-a lungul acesteia până în creştetul capului şi urmând curbura craniană în interior, pentru a se termina la baza nării drepte. Simetric, la stânga coloanei vertebrale, vom vizualiza un canal de culoare albă care va avea acelaşi parcurs şi a cărui extremitate superioară se va termina la baza nării stângi, extremitatea sa inferioară găsindu-se la o distanţă de patru degete sub ombilic. Cele două canale se deschid în nări. Ele au grosimea unui deget de mărime normală. Prin canalul roşu circulă sângele, iar prin cel alb, lichidul seminal.

Cele nouă cicluri ale respiraţiei alternate

Într-o primă fază, ne imaginăm extremitatea inferioară a canalului alb din stânga intrată şi fixată în extremitatea canalului roşu din dreapta (fig.1).

Când avem o viziune clară a acestui fenomen, cu arătătorul mâinii drepte blocăm nara dreaptă şi inspirăm lent pe nara stângă. În acelaşi timp, vizualizăm aerul ce intră pe nară şi coboară în canalul alb din stânga. La expiraţie, deplasăm arătătorul drept pentru a astupa nara stângă cu dosul degetului. Ne vom imagina că aerul îşi continuă coborârea prin canalul stâng, ca apoi să treacă în cel drept, de culoare roşie, şi să urce până în nara dreaptă de unde este eliminat. În timpul acestei respiraţii, ne gândim că la coborâre, dar mai ales la urcare, aerul curăţă canalul roşu prin care trece aşa cum vântul mătură praful.

Să ne imaginăm un tub murdar pe dinăuntru. Când suflăm prin una din extremităţi, impurităţile se desprind şi sunt eliminate prin cealaltă extremitate. Aşa cum tubul nu are decât două capete, ne imaginăm că şi aerul inspirat intră pe un canal şi iese pe celălalt, neavând altă ieşire. Precizez că ne folosim de acelaşi deget (arătătorul drept) pentru a bloca succesiv nara dreapta când inspirăm pe nara stângă, apoi nara stângă pentru a expira pe cea dreaptă. La expiraţie, putem compara nara dreaptă, pe unde iese aerul viciat, cu coşul de fum al unei uzine ce-şi aruncă fumul încărcat cu reziduuri. Evocarea acestei imagini ne poate ajuta să concretizăm vizualizarea.

În tot acest timp, respiraţia trebuie să fie lentă, calmă şi profundă, atât la inspiraţie cât şi la expiraţie, dar fără să forţăm. Este suficient să respirăm normal şi cât mai regulat posibil. La început vom simţi o oarecare jenă datorată limitelor impuse de ritmul nostru respiratoriu. Cu timpul, atât inspiraţia cât şi expiraţia se vor prelungi iar dificultăţile vor dispărea. Acest exerciţiu (inspiraţie pe nara stângă, expiraţie pe cea dreaptă), se va repeta de trei ori consecutiv. Canalul roşu, în dreapta, prin care trece aerul în mişcarea sa ascendentă, va fi atunci complet purificat şi asemănător unui fascicul luminos de culoare roşie.

Trecem apoi la purificarea canalului stâng (fig.2). În acest scop, ne imaginăm că extremitatea inferioară a canalului roşu (în dreapta) pătrunde în canalul alb (în stânga), la aceeaşi distanţă de patru degete sub ombilic. Blocând nara stângă cu arătătorul stâng, vom inspira pe nara dreaptă. Apoi, cu dosul arătătorului stâng, blocăm nara dreaptă şi expirăm pe cea stângă. Repetăm şi acest exerciţiu de trei ori consecutiv, expulzând astfel toate impurităţile de pe canalul alb din stânga, care va străluci ca un tub de sticlă albă prin care trece lumina (fără a avea însă rigiditatea acestuia).

Pentru faza a treia a acestei practici, vizualizăm în centru, între cele două canale, un al treilea canal, de culoare albastră, a cărui extremitate inferioară se află tot la patru degete sub ombilic (fig.3). Traseul său e identic cu cel al canalelor laterale: el trece prin partea din faţa coloanei vertebrale, ajunge până la ceafă, urmează curbura cutiei craniene prin interior şi se termină deasupra punctului median, între sprâncene. Acest canal e ceva mai gros decât celelalte două şi în limba tibetană e numit ța uma: canalul central. Este cel mai important dintre toate canalele corpului nostru. Vom purifica şi canalul central. Pentru a face aceasta, să ne imaginăm că cele două canale laterale se curbează la extremitatea lor inferioară şi pătrund în canalul central. Mâinile se aşează astfel: dosul mâinii drepte în palma stângă, degetele mari împreunându-se puţin deasupra ombilicului. De data aceasta vom inspira şi expira pe ambele nări. Aerul intră în cele două canale laterale, apoi trece în canalul central, din care, prin expiraţie sunt eliminate impurităţile prin punctul situat ceva mai sus de încrucişarea sprâncenelor. Repetăm de trei ori acest exerciţiu şi astfel canalul central este purificat în întregime. Acum, el a devenit asemănător unei raze de lumină albastră.

Din acest moment, cele trei canale sunt purificate şi respiraţiile următoare vor fi executate cu o uşurinţă desăvârşită, traversând, fără să întâmpine nicio rezistenţă, canalele eliberate de toate obstacolele. Deoarece aduce calmul minţii, concentrarea asupra ansamblului celor nouă respiraţii, când e îndeplinită cu atenţie şi precizie, constituie o excelentă pregătire pentru meditaţie, căreia îi îmbunătăţeşte eficienţa.

Am vorbit de suferinţă şi v-am cerut să reflectaţi bine asupra ei. Este un lucru extrem de important. Bolnavul care nu e conştient de boala pe care o are nu se gândeşte să utilizeze un remediu sau să urmeze un tratament medical. Iar dacă această idee nu-i trece prin minte, el nu va face nimic pentru a se vindeca. Ca să ne însănătoşim, nu va folosi la nimic dacă numai ne uităm la medicamente. Tot astfel, dacă nu cunoaştem adevărata natură a suferinţelor noastre, nu vom putea genera în noi dorinţa de a practica Dharma; iar în lipsa unei aspiraţii autentice vom fi incapabili să ne angajăm pe calea ei. Dacă ne mulţumim doar cu informaţiile pe care ni le oferă lectura, nu vom suprima suferinţa.

Eu v-am descris situaţia. Vă rămâne vouă să gândiţi, să analizaţi detaliile şi implicaţiile în profunzime. De foarte multă vreme, mintea noastră s-a îngrijit în mod exclusiv de activităţi mondene: muncă, câştiguri, diferite avantaje personale… Aceste preocupări au devenit atât de familiare minţii încât e greu să fie adusă la practicarea Dharmei. Trebuie deci să acţionăm cu mare abilitate pentru a o conduce, treptat, într-acolo. Tehnica de meditaţie pe care v-am transmis-o până acum foloseşte la strunirea minţii, la canalizarea ei în interior pentru ca astfel să i se dezvolte facultăţile de concentrare.