Comorile Dharmei

Anapanassati

Practica ce vă va fi descrisă acum se numeşte în sanskrită anapanassati: atenţia asupra respiraţiei.

Vom adopta o poziţie care să ne fie confortabilă, dar dacă nu ne vine prea greu, poziţia cea mai adecvată este cea a lotusului, deja descrisă, din motive ce v-au fost explicate mai înainte. Fiecare detaliu îşi are rostul său. Mai ales faptul de a înconjura ombilicul unind vârfurile degetelor mari deasupra palmelor, va fi extrem de util în meditaţiile viitoare. Trunchiul trebuie să fie drept astfel încât canalele care îl parcurg să fie întinse şi trecerea aerului prin ele să fie uşurată. Dacă respiraţia se face lesne şi aerul circulă prin canalele adecvate, vom avea o minte mai limpede şi, deci, o meditaţie mai bună. Înclinând uşor capul, evităm intensificarea elementului căldură în organism, care ar antrena uscarea gurii şi senzaţia de sete. Creşterea elementului căldură poate de asemenea cauza afecţiuni ale ochilor, migrene sau dureri de ceafă. Ţinând ochii pe jumătate închişi, privind înainte, împiedicăm dispersarea naturală a minţii către obiectele din jur. Trebuie evitată închiderea completă a ochilor, căci obscuritatea astfel produsă riscă să provoace somnolenţă. Anumitor persoane, însă, le este mai uşor să mediteze cu ochii închişi, aşadar fiecare poate să aleagă ce îi convine mai bine. Limba trebuie să atingă uşor cerul gurii, ca astfel să se evite uscarea gâtului. Gura să rămână în poziţia ei normală şi, indiferent dacă e deschisă sau închisă, să fie complet destinsă.

Avantajele acestei posturi, care se pretează în mod special meditaţiei, au fost evocate aici doar foarte succint. Motivaţia ei ar presupune explicaţii mult mai vaste. Odată instalaţi în această postură, ne consacrăm practicii anapanassati, atenţia asupra respiraţiei. Aceasta se compune din şase părţi: numărarea, urmărirea, plasarea, analiza, schimbarea şi purificarea perfectă.

Numărarea

Aşezaţi în postura deja descrisă, procedăm la numărarea respiraţiilor. Pentru aceasta, gândirea trebuie să fie concentrată total asupra acestui du-te-vino al respiraţiei şi numărăm în gând de la unu la zece pentru fiecare cuplu inspiraţie-expiraţie, începând cu expiraţia; de exemplu:

— o expiraţie/o inspiraţie = 1, apoi

— o expiraţie/o inspiraţie = 2…

şi aşa mai departe până la zece, care aici e un număr convenabil. Nu e vorba să se numere cu voce tare, cu atât mai puţin în scris.

Trebuie să fim atenţi mai ales la fazele de expiraţie şi inspiraţie, să fim conştienţi că expirăm la expiraţie şi că inspirăm la inspiraţie, fără nicio confuzie între secvenţele de inhalare şi de exhalare a aerului. Pe parcursul acestui exerciţiu vom face efortul de a ne gândi doar la respiraţie. Nu vom putea profita de el dacă mintea noastră vagabondează şi visează la munte, la mare… În timpul acestei practici urmărim ritmul natural al respiraţiei, care se va prelungi de la sine în mod treptat. Când mintea va ajunge să urmeze complet, fără nicio distragere, mişcarea expiraţiilor/inspiraţiilor de zece ori la rând, şi când respiraţia se va putea prelungi cu o amplitudine mai mare, înseamnă că am împlinit prima fază a practicii anapanassati. Doar atunci vom putea trece la faza următoare.

Urmărirea

Acum vom urmări cu precizie parcursul respiraţiei. Mai întâi la inspiraţie, vom urmări aerul inhalat până la gât, de exemplu. Apoi la expiraţie îl vom urmări spre exterior, până la o distanţă echivalentă. După care vom urmări inspiraţia tot mai departe spre interior şi expiraţia tot mai departe spre exterior, oarecum asemănător cu imaginea unui jet de apă propulsat la o anumită înălţime şi care cade apoi de la aceeaşi distanţă. Aici nu se pune, evident, problema să respirăm cu forţa unui jet de apă; această imagine ilustrează doar parcursul respiraţiei, care trebuie să fie suplă şi naturală.

Vom vizualiza aerul inspirat până la nivelul pieptului şi aerul expirat până la aceeaşi distanţă în exterior, şi aşa mai departe, fără a forţa. Când respiraţia se va prelungi de la sine, o vom urmări, treptat, până la nivelul ombilicului, apoi până în dreptul genunchilor, al vârfului degetelor de la picioare. Este posibil ca anumitor persoane să le fie mai uşor să vizualizeze aerul sub forma unui fum uşor de tămâie. De asemenea, se poate urmări inspiraţia mai departe de vârful degetelor de la picioare. Menţionăm aceasta doar cu titlu informativ.

Această practică este expusă aici doar pe scurt. Evident, însă, că în aplicaţiile sale ea trebuie executată mult mai lent, fiecare etapă necesitând un antrenament susţinut. Practica aceasta se aseamănă cu munca unui zidar care construieşte o casă. El nu termină edificiul dintr-odată, ci pune cu răbdare cărămidă peste cărămidă, zi de zi, până când, în final, vede apărând rezultatul strădaniilor sale. Dacă vrem să progresăm, ne va trebui o perseverenţă similară, care, prin forţa tenacităţii, va da încetul cu încetul rezultate. Când mintea va ajunge să urmărească parcursul inspiraţiei până la vârful degetelor de la picioare fără a se lăsa distrată şi va însoţi de aceeaşi manieră expiraţia la exterior, vom putea trece la stadiul următor.

Plasarea

Când vom stăpâni corect primele niveluri ale acestei practici, va fi posibil să ne fixăm respiraţia ca şi când ar fi vorba de un fum uşor de tămâie, sau de un fir de aţă albă, nemişcat, întins între nări şi vârful picioarelor. În acest stadiu nu va mai exista nici inspiraţie, nici expiraţie, nici blocaj forţat, ci doar o simplă suspendare de o clipă a respiraţiei, decurgând natural din practicile precedente. Esenţialul conştiinţei va fi fixat pe această imagine imobilă a suflului. În acelaşi timp, o altă parte a conştiinţei va analiza ce se petrece în corp, va fi atentă la diversele senzaţii susceptibile a se produce acolo. Nu trebuie exercitată nicio constrângere pentru a prelungi apneea. La cel mai mic semn de oboseală vom respira din nou, înainte de a ne cufunda înapoi în meditaţie. Scopul acestui antrenament nu este să ne forţăm capacităţile la maximum. Dimpotrivă, el trebuie efectuat confortabil, cu calm şi dezinvoltură. Dacă o forţăm, mintea se tulbură şi tensiunile ce se ivesc în urma constrângerilor impuse ne zădărnicesc practica. Printr-o deprindere progresivă, respiraţia se va prelungi în mod natural, la fel şi capacitatea de a rămâne în apnee, menţinându-se în acelaşi timp concentrarea minţii. Dacă ne exersăm în mod adecvat, după un anumit timp mintea nu va mai avea alt obiect decât respiraţia, pe care o va urma de la sine şi de la care nimic nu o va mai putea distrage.

Stăpânirea respiraţiei astfel obţinută, va avea ca urmare naturală calmul minţii şi o mai mare aptitudine de control asupra ei. Liniştea fizică şi mentală ce va urma va fi însoţită de un sentiment de bunăstare, de mulţumire şi de pace interioară. Devenind stăpâni pe respiraţie şi, în consecinţă, pe minte, nu va mai fi nevoie să ne forţăm pentru a medita, şi nici ca o altă persoană să ne oblige să o facem. Vom simţi o dorinţă spontană să medităm. Există, de exemplu, anumite persoane care au o tendinţă naturală către somn. Nu e nevoie ca cineva să le oblige să doarmă, sau să le spună când să meargă la culcare; ele dorm doar fiindcă acest lucru le face plăcere. Va veni un moment când vom dezvolta o tendinţă la fel de naturală către meditaţie.

Începătorii nu vor putea să se antreneze imediat la acest al treilea nivel numit plasarea. Dar, cu perseverenţă şi regularitate, o veţi putea face cu toţii, fără nicio îndoială.

Deşi aceste stadii trebuie practicate unul după celălalt, va fi util să se vizualizeze, ocazional, etapele următoare. Spre exemplu, în timp ce ne antrenăm la primul nivel, din când în când îl vom începe pe al doilea, apoi pe al treilea, etc… Nu vom concretiza etapele următoarei practici, ci, prin acest antrenament prealabil, doar ne vom familiariza cu ele. Dar dacă renunţaţi de pe acum, spunându-vă că nu veţi reuşi niciodată, nu aveţi, bineînţeles, nici o şansă să obţineţi nici cel mai mic rezultat.

După ce vom stăpâni acest al treilea stadiu, vom trece la următorul.

Analiza

Acum, în timp ce păstrăm esenţialul conştiinţei concentrat asupra respiraţiei, vom analiza natura aerului inspirat şi expirat. Pentru aceasta trebuie înţeles că el posedă opt proprietăţi: pe deoparte, este constituit dintr-un element solid (pământ), dintr-un element fluid (apa), un element de căldură (foc) şi un element de mişcare (aer). Pe de altă parte, are o formă, un miros, un gust şi poate fi atins. Acest al patrulea nivel şi următoarele două sunt doar citate. Ele nu privesc practica începătorilor şi necesită explicaţii prea complexe pentru a fi prezentate acum. După ce meditatorul va fi dezvoltat la perfecţie acest al patrulea stadiu, poate să treacă la al cincilea.

Schimbarea

Acest stadiu se adresează persoanelor care posedă o mare experienţă în domeniul meditaţiei şi la care practica a dat naştere unor importante realizări spirituale. Pentru cei deja familiarizaţi cu învăţăturile Dharmei, este poate util de precizat că acest al cincilea nivel, numit schimbarea, poate fi atins numai de cei aflaţi pe calea Dharmei şi că el cuprinde practicile căilor Acumulării şi Preparării. După ce au fost duse la bun sfârşit meditaţiile celui de al cincilea stadiu, se poate trece la a şasea şi ultima fază a acestei practici.

Puritatea perfectă

Acest nivel este compus din practicile numite ale Căii Nobile (skt. arya marga), calea Aryaşilor. Componentele sale sunt:

– calea viziunii,

– calea meditaţiei,

– calea perfecţiunii.

Pentru început ne vom mulţumi cu aceste prime trei căi. Celelalte au fost menţionate doar cu titlu informativ. Nu uitaţi, însă, că experimentarea acestor prime niveluri conduce, treptat, la următoarele. Constatăm astfel că practica anapanassati merge mult mai departe decât simpla atenţie asupra respiraţiei.

Prin astfel de metode vom dobândi o perfectă stăpânire a minţii. Indiferent de vârstă, este esenţial să începem practica imediat. Tinerii vor putea consacra mult mai multă energie şi vor obţine rezultate mai bune, căci vigoarea fizică a tinereţii se asociază unui mental mai robust.

Dacă astăzi suferim, dacă suntem confruntaţi cu tot felul de experienţe şi situaţii penibile, aceasta se datorează lipsei controlului mental. Până acum i-am acordat minţii întreaga libertate, am lăsat-o să vagabondeze încotro a vrut, şi ea s-a risipit în multe direcţii. Acum trebuie să punem stăpânire pe ea. Pe pământul acesta sunt mulţi oameni care gândesc. Dar marea majoritate sunt preocupaţi de ce se întâmplă în exterior. Rari sunt cei care se interesează de lumea lor interioară, cei care-şi observă mintea şi îi analizează modul de funcţionare. În timpul acestor cursuri ne vom întoarce către interior, căci mintea va fi obiectul reflecţiilor noastre şi despre ea vom vorbi în numeroase rânduri.

Nu întâmplător am învăţat să medităm asupra respiraţiei şi nu asupra arborilor, a florilor, sau a altor obiecte exterioare. Într-adevăr, când privim în jur, diferite obiecte se înfăţişează minţii noastre şi ne provoacă gânduri amestecate, incoerente, dată fiind diversitatea mediului înconjurător. Dacă însă ne concentrăm asupra respiraţiei, mintea se fixează pe acelaşi obiect şi astfel gândirea devine stabilă. Pentru ca mintea să se poată fixa, trebuie să-i punem la dispoziţie un obiect bine definit.

Mai întâi am văzut cum trebuie procedat în timpul meditaţiei prin alternanţă, asociind suflul şi canalele. Este indicat să începem de aici şedinţa de meditaţie. Într-adevăr, canalele acestea intervin în numeroase alte meditaţii mai avansate şi antrenamentul obţinut în timpul practicii iniţiale va constitui un fel de pregătire pentru etapele viitoare. Dacă însă unor persoane le este greu să mediteze asupra canalelor, sau nu vor să o facă, pot începe direct cu număratul respiraţiilor. Este bine ca fiecare să ţină cont de predispoziţiile proprii. Unii vor obţine rezultate concentrându-se pe număratul respiraţiilor, pentru alţii, dimpotrivă, meditaţia asupra canalelor e mai folositoare. Nu trebuie să ne impunem ceea ce nu ne convine, ci să adoptăm metoda care ne reuşeşte mai bine. Când suntem bolnavi, luăm medicamentul adecvat bolii noastre, oricare ar fi acesta, căci scopul unui remediu este să vindece.

Când începem exerciţiile asupra canalelor sau număratul respiraţiilor, începem să medităm. Este vorba atunci de meditaţie analitică. De fapt, există două feluri de meditaţie: meditaţia analitică şi meditaţia de fixare.

Pe parcursul sesiunilor de meditaţie care vor urma, puteţi alterna concentrarea asupra numărării respiraţiilor cu meditaţia analitică asupra subiectelor filosofice expuse în cursul predării. Veţi reflecta mai ales asupra naturii suferinţei şi a fericirii, a celor trei feluri de suferinţă şi vă veţi întreba dacă observaţiile voastre personale sunt în acord cu conţinutul învăţăturilor. Dacă vi se pare că astfel stau lucrurile, chestionaţi-vă asupra motivelor existenţei tuturor acestor experienţe şi situaţii. În tot cazul, rămâneţi în postura de meditaţie şi păstraţi mintea cât mai concentrată cu putinţă.

Când suntem grav bolnavi, consultăm un medic sau mergem la spital pentru a urma un tratament. Acceptăm tratamentul fiindcă suferim şi fiindcă suntem conştienţi de durere şi vrem să scăpăm de ea. Reflectând asupra învăţăturilor primite, va trebui să ajungeţi la o stare a minţii asemănătoare: să înţelegeţi care este natura suferinţei voastre, ceea ce va da naştere în voi în mod natural aspiraţiei de a practica Dharma. Suferinţa este în noi, iar remediul de asemenea. Antidoturile suferinţei, agenţii eliberării noastre, se găsesc înlăuntrul nostru. Or, îi vom face operanţi dacă vom consacra cât mai mult timp şi energie practicii Dharmei. Dharma este la dispoziţia tuturor: călugări sau laici, tineri sau bătrâni… Dacă suntem bolnavi şi ţinem în mână medicamentul pentru boala noastră, cel mai bun lucru este să-l ingerăm. Dacă ne plângem că suntem bolnavi, dar numai ne uităm la medicamente în loc să le luăm, ele nu ne vor fi de niciun folos şi nu vor putea să înlăture durerea noastră. Dacă avem nevoie de fier pentru fabricarea articolelor de fierărie şi posedăm o mare cantitate din acest mineral, putem, prin tratare, prin purificare şi modelare să obţinem din el ceea ce dorim. Dar dacă aruncăm mineralul şi apoi ne lamentăm că nu avem fier, situaţia va fi cu adevărat disperată. Desigur, acesta este un exemplu banal; ce ne interesează aici este mintea. Ea este asemănătoare unui material de bază din care putem face tot ce dorim. Practicând Dharma, ne putem folosi mintea la eliminarea completă şi definitivă a suferinţei.

Gândiţi-vă adesea la conţinutul acestor învăţături. La sfârşitul zilei revedeţi-vă notiţele, reflectaţi asupra semnificaţiei lor şi întrebaţi-vă dacă aţi înţeles bine totul. Dacă veţi proceda în felul acesta, vă veţi da seama că cele ce vi s-au spus vor avea în voi, în scurt timp, un răsunet profund şi-şi vor căpăta sensul deplin. Reflectând asupra condiţiei noastre, vom vedea că o fericire adevărată nu este posibilă fără controlul minţii. Dacă nu avem nicio putere asupra modului ei de funcţionare, suferinţa va continua să ne zdrobească.

Să fim aşadar conştienţi de suferinţele cărora le suntem supuşi, să observăm reacţiile şi comportamentul pe care acestea le provoacă în noi. În mod evident, nu le dorim şi fugim de ele. Om sau animal, orice fiinţă fuge de suferinţă. Or, nu va fi suficient să repetăm fără încetare că vrem să scăpăm de suferinţă. Trebuie să aplicăm o metodă care să aibă ca efect salvarea noastră. Repetând cu încăpăţânare: „Nu vreau să sufăr… nu vreau să sufăr… ”, fără să folosim mijloacele adecvate, ne vom obosi degeaba.

Explicaţiile acestea privind suferinţa sunt extrem de succinte. Totuşi, reflectând, meditând asupra semnificaţiei lor, le veţi înţelege din ce în ce mai bine.

Originea suferinței

Nu este posibil să elaborăm o metodă de luptă împotriva suferinţei decât dacă i-am identificat în prealabil limpede originea. Nu putem scăpa de suferinţă schimbând ţara, nici chiar planeta. Nefiind o problemă de loc, nu ne putem eschiva mutându-ne dintr-un loc în altul. Pentru a o elimina, trebuie să-i înţelegem cauza adevărată. Când este eliminată cauza, suferinţa dispare de la sine. Dacă apa se prelinge prin acoperiş, nu va fi prea înţelept din partea noastră să mutăm lucrurile dintr-un colţ în altul ca să le ferim de căderea picăturilor de apă. Este de departe preferabil să localizăm infiltraţia şi să o remediem.

Tot astfel trebuie acţionat în cazul suferinţei. Ea se produce în funcţie de cauze şi de condiţii. Floarea pe care o contemplăm nu a crescut din întâmplare; ea este rezultatul unei cauze principale, în acest caz sămânţa, şi a condiţiilor favorabile: apa, Soarele, căldura, etc. Ca şi floarea, fericirea şi suferinţa au o cauză principală şi condiţii secundare. Buruienile care sufocă florile s-au ivit şi ele dintr-o cauză principală şi nişte condiţii secundare. Pentru a obţine flori frumoase, trebuie înlăturate buruienile eliminând cauzele acestora, adică seminţele şi rădăcinile. În locul lor vom semăna seminţe de flori şi le vom îngriji, dând atenţie condiţiilor secundare indispensabile.

În mod analog, va trebui să căutăm cauza suferinţei şi să ne întrebăm care sunt condiţiile ei secundare. Când le vom fi identificat, vom avea posibilitatea să le eliminăm. De asemenea, va trebui să găsim cauzele şi condiţiile fericirii pentru a încerca să le reunim. Eliminarea suferinţei şi obţinerea fericirii depind de eforturile noastre. Cât priveşte Dharma, aceasta este înzestrată cu o mare putere. Ea este ca o maşină puternică: ne revine nouă să o punem în mişcare şi să-i exploatăm toate resursele. Fără intervenţia omului, maşina rămâne neproductivă. Tot astfel, puterea Dharmei se manifestă numai când o persoană îi solicită mecanismele.

Karma

Cauzele suferinţei sunt acţiunile defavorabile, nevirtuoase. Motivele fericirii sunt acţiunile favorabile, virtuoase. De asemenea, se poate vorbi de karmă virtuoasă sau de karmă nevirtuoasă. Karma este un cuvânt sanskrit care înseamnă acţiune. Prin acţiunile noastre, pozitive sau negative, virtuoase sau nevirtuoase, ne creăm fericirea sau suferinţa. Noi înşine suntem autorii durerilor noastre. Putem să le producem sau să le evităm, alegerea ne aparţine. Pe de altă parte, dacă nu creăm cauzele fericirii acumulând acţiuni pozitive, virtuoase, ea nu are nicio şansă de a se realiza. Unii se vor revolta, poate, gândindu-se la durerile pe care le suportă fără să fi comis acţiuni negative sau grave şi se vor întreba de unde le vin toate aceste suferinţe. Or, cauzele suferinţelor actuale nu sunt neapărat create în prezent. Ele au putut fi acumulate în trecut, în această viaţă, sau într-o existenţă anterioară. Dacă ne-am născut ca fiinţe umane, este datorită acţiunilor favorabile pe care le-am înfăptuit anterior. Cauza principală este o karmă virtuoasă. Părinţii noştri actuali sunt condiţiile ei.

Mulţi dintre voi vor fi sceptici în ce priveşte existenţa vieţilor trecute şi viitoare. Este normal ca aceste concepţii, noi pentru unii, să provoace îndoială şi vom reveni asupra acestui subiect. Se prea poate ca neofiţii să fie derutaţi de ce susţin aceste învăţături. Subiectele expuse le vor părea probabil greu de abordat. Cu atât mai mult vor fi nevoiţi să depună eforturi pentru a înţelege ceea ce li se prezintă. Există karme contaminate şi karme necontaminate. Karmele contaminate sunt constituite de acţiunile fiinţelor obişnuite, sunt cele pe care le acumulăm. Karmele necontaminate sunt produse de fiinţele realizate. Aici va fi vorba de karmă contaminată, cauza existenţei noastre condiţionate. În această privinţă, se deosebeşte karma proiectoare, care propulsează individul spre o naştere dată, şi karma complementară, care ne determină condiţiile de viaţă (suferinţă, fericire…).

Dacă respectăm regulile etice, dacă ne abţinem de a ucide, etc., vom obţine o naştere umană. Cu toate acestea, vieţile umane ale unora sau altora au destine foarte diferite. Unele fiinţe umane sunt frumoase, altele urâte; există corpuri sănătoase şi corpuri bolnave; persoane puternice şi persoane plăpânde; bogaţi şi sărăci. Or, toate aceste condiţii de existenţă sunt produse de cauze. Bogăţia, spre exemplu, este rezultatul unei karme acumulate în trecut; ea este fructul carităţii şi al generozităţii. Frumuseţea apare prin practicarea răbdării. Sănătatea şi viaţa lungă îşi au de asemenea cauzele lor specifice şi rezultă din respectul faţă de viaţă, din atitudinile binevoitoare, din grija cu care i-am înconjurat pe alţii în trecut. Puterea şi forţa rezultă din modestie, din lipsa de orgoliu şi din diferitele binefaceri anterioare, de ordin moral sau material. Putem gândi desigur că achiziţiile noastre, reuşita noastră socială, sunt fructul muncii sau al demersurilor noastre, al ajutorului şi intervenţiei părinţilor, prietenilor, etc. Dar aceşti factori nu sunt decât condiţiile secundare care permit cauzei principale să-şi producă efectul, aşa cum arborele sau planta găsesc în sămânţă cauza principală, originară, a cărei dezvoltare va fi favorizată de condiţii prielnice.

Ansamblul condiţiilor noastre existenţiale este determinat de conjunctura unei cauze (o karmă virtuoasă sau nevirtuoasă) şi de condiţiile care îi permit cauzei să-şi exercite efectul. Dacă circumstanţele ar fi suficiente producerii unui rezultat, de ce anumite acţiuni sau tentative se dovedesc zadarnice cu toate eforturile depuse şi al întrunirii tuturor condiţiilor propice pentru ca un proiect să fie dus la bun sfârşit? Dacă nu se obţine rezultatul scontat, înseamnă că lipseşte cauza fundamentală. Dacă dorim să fim fericiţi în viitor, trebuie să creăm începând de azi cauzele fericirii prin acţiuni şi un comportament conforme cu o anumită etică.

Sunt persoane care obţin o renaştere umană; acesta este fructul atenţiei acordate eticii şi în special al respectului faţă de viaţă. Cu toate acestea, ele trăiesc în sărăcie. Or, sărăcia este rezultatul zgârceniei, al refuzului de a dărui. Urâţenia este fructul urii şi al zâzaniei întreţinute în mod voluntar. Scurtimea vieţii, slăbiciunile corpului, boala, îşi au cauza fie în refuzul de a-i proteja pe alţii de pericol, fie în împiedicarea ajutorării lor, fie în afectarea directă a sănătăţii sau vieţii acestora. Sănătatea şubredă sau boala sunt doar o condiţie şi nicidecum cauza profundă, care s-a produs anterior. Discursul anumitor persoane este acceptat şi respectat în mod natural, deşi ele se exprimă cu greutate. Şi acesta este rezultatul unei cauze acumulate anterior, când aceste persoane s-au abţinut de la orice cuvânt nevirtuos, cum ar fi minciuna, defăimarea, vorbele grosolane. Alte persoane, dimpotrivă, indiferent dacă spun sau nu adevărul, nu inspiră niciodată încredere şi nu sunt luate în serios, pentru că în trecut au minţit şi au recurs la cuvinte perfide.

În trecutul nostru apropiat, precum şi în vieţile noastre anterioare, am acumulat numeroase karme care sunt tot atâtea cauze ale experienţelor pe care le vom trăi. Pe parcursul vieţii, când aceste cauze vor întâlni condiţii favorabile ecloziunii rezultatului, acesta va apărea. Cu toţii dorim să fim fericiţi în viitor. Acum avem libertatea să creăm cauzele fericirii noastre viitoare trăind de o manieră nobilă şi virtuoasă. Valoarea unei vieţi nobile nu se apreciază doar din punctul de vedere al Dharmei. Cei care duc o viaţă onestă, ale căror acţiuni mentale, fizice şi verbale sunt virtuoase, sunt stimaţi de toată lumea. Dacă suntem buni, generoşi şi binevoitori, dacă suntem darnici cu săracii, dacă-i ajutăm pe bolnavi şi facem astfel încât să protejăm pe cei a căror viaţă este în pericol, vom fi apreciaţi şi respectaţi de toţi.

Dacă aceste acţiuni nobile poartă sau nu eticheta de Dharma, chiar dacă nu le este dat numele de Dharma, are puţină importanţă; oricum ele sunt o practică Dharma. Chiar dacă respingem Dharma, atunci când, împinşi de compasiune, ajutăm sau salvăm o persoană aflată în pericol, actul nostru altruist este o practică Dharma. Pentru a practica Dharma, ne putem petrece viaţa în meditaţie, dar putem de asemenea să acţionăm pentru binele altora cu corpul, cu cuvântul sau cu mintea. În acest fel vom căuta şi analiza cauzele fericirii şi ale suferinţei.

Am văzut, mai ales, că rezultatele karmei apar în planul individual. Dar există şi o karmă colectivă care dă naştere experienţelor trăite în comun de un ansamblu de indivizi. Locuitorii aceleiaşi ţări profită împreună de prosperitatea ei economică, de stabilitatea ei politică, de funcţionarea echilibrată a instituţiilor sale sau, dimpotrivă, cunosc subdezvoltarea, regimurile dictatoriale sau corupte; cauzele fiind acumulate în colectiv, rezultatele sunt trăite în comun.

Deci, atâta vreme cât vom produce cauzele suferinţei, nu o vom putea evita. Chiar dacă încercăm, din momentul în care cauzele şi condiţiile au fost reunite, rezultatul se produce în mod inevitabil. Când sămânţa va găsi toate condiţiile necesare dezvoltării sale (pământ, apă, căldură, etc.), planta se va dezvolta, independent de orice voinţă, chiar dacă creşterea ei nu este dorită.