Comorile Dharmei

Cei cinci factori determinanţi

1. Aspiraţia

Prin efectul acestui factor mental, văzând un obiect care ni se pare atrăgător, dorim să-l posedăm şi căutăm mijloacele de a-l obţine.

De exemplu, dacă ştim că pe terenul nostru se află o comoară, vom aspira să o găsim; sau, într-un cu totul alt domeniu, ieri aţi ascultat învăţăturile şi, dacă le-aţi găsit interesante, veţi dori să le reascultaţi. Astfel se manifestă aspiraţia. Nu ne va fi greu să ilustrăm rolul acestui factor mental prin alte exemple.

2. Înclinaţia

Constă în emiterea unei aprecieri pozitive asupra unui obiect perceput în mod corect. De exemplu, dacă apreciem liniştea munţilor, odată întorşi în oraş vom avea despre ea o părere favorabilă pe care nimic nu ne-o va putea schimba, evaluarea noastră bazându-se pe experienţa personală. Este ceea ce numim aici înclinaţie. Când nu avem cunoştinţă de existenţa acestor factori mentali, vedem mintea ca pe un întreg care gândeşte ori una, ori alta, căruia îi place sau nu ceva… Dar îndată ce începem să identificăm aceşti factori, viziunea noastră despre minte se rafinează şi percepem mai bine rolul componentelor sale cum ar fi aspiraţia şi înclinaţia.

3. Memoria

Atunci când mintea s-a familiarizat cu un obiect sau cu o situaţie cunoscută, funcţia factorului mental memorie este să-şi amintească, să reţină, să se opună uitării. Dacă brusc ne aducem aminte de o anumită sarcină pe care trebuie să o ducem la îndeplinire, primul gând va fi că mintea este cea care şi-a amintit. Dar după ce analizăm bine, ne dăm seama că faptul de a ne aminti se datorează funcţionării factorului mental al cărui rol este să reţină obiectul.

4. Concentrarea

Ea permite minţii să rămână fixată pe un obiect perceput anterior. Chiar dacă posibilităţile noastre ne permit să rămânem concentraţi doar un interval de timp foarte scurt, această aderenţă a gândului pe obiect, oricât de scurtă, este efectuată de factorul mental numit concentrare. Nu este neapărat vorba de starea profundă de absorbire în meditaţie cunoscută sub numele de samadhi. Factorul mental de concentrare intervine în foarte multe operaţii ale minţii, în afara oricărei meditaţii.

5. Înţelepciunea

Este vorba de factorul mental care discerne corect proprietăţile obiectelor, avantajele şi inconvenientele lor, calităţile şi defectele lor, şi permite luarea unei decizii în cunoştinţă de cauză. Prin acţiunea acestei înţelepciuni, de exemplu, alegem o anume cale, în locul alteia pe care o considerăm mai periculoasă.

Prin specificitatea funcţiunii lor, cei cinci factori determinanţi se disting de conştiinţa principală care joacă un rol esenţial în perceperea obiectelor. Totuşi, conştiinţa principală şi factorii mentali percep împreună. Acest proces ar putea fi comparat cu etapele realizării unui tablou. Schiţa realizată cu creionul se aseamănă cu percepţia globală a conştiinţei principale. Claritatea, perfecţionarea, precizia sunt opera factorilor mentali, asemănători culorii care pune în valoare detaliul. Deoarece măreşte eficienţa obligaţiilor pe care le îndeplinim, aceşti cinci factori determinanţi au un rol cheie în toate activităţile noastre cotidiene, în special în practica meditaţiei şi în cea a Dharmei în general.

Să luăm exemplul aspiraţiei. Datorită elanului pe care-l produce, simţim mai puţin dificultăţile şi nu ne rămân de făcut decât foarte puţine eforturi pentru a îndeplini ceea ce este plăcut, agreabil. În lipsa aspiraţiei, ştim cât de penibilă ni se poate părea o obligaţie şi câte eforturi epuizante ne cere. Deoarece aspiraţia generează energii, este extrem de importantă în practica Dharmei. Înclinaţia se va dovedi la fel de indispensabilă, accentuându-ne gustul pentru practicarea Dharmei, încât nimeni nu ne va putea abate de pe calea ei.

Utilitatea memoriei este evidentă în activităţile obişnuite şi cu atât mai mult în meditaţie, deoarece funcţia ei este să împiedice uitarea obiectului. Cât priveşte concentrarea, fără îndoială că în acest stadiu îi lipseşte forţa şi tăria. Prin antrenament, ea se va putea ameliora până când va deveni o aderenţă perfectă a minţii pe obiect, capabilă să se prelungească zile întregi fără să slăbească. Factorul mental înţelepciune ocupă de asemenea un loc esenţial în practicarea Dharmei. Într-adevăr, pentru a ne angaja pe această cale spirituală, trebuie s-o înţelegem, să înţelegem ce facem. Şi acesta este rolul înţelepciunii, ea fiind cea care ne permite să alungăm îndoiala, să evităm erorile, să discernem binele de rău…

Cei unsprezece factori virtuoşi

1. Credinţa

Credinţa poate îmbrăca mai multe aspecte. În primul rând, ea este încredere în metoda expusă în învăţăturile Dharmei şi apare, între altele, din înţelegerea naturii suferinţei şi a originii acesteia, şi din realizarea calităţilor căii care duce la eliminarea lor. Ea mai este, de asemenea, încredere în eliberarea din ciclul existenţelor şi constă, începând din acel moment, în convingerea că putem obţine cu adevărat nirvana, eliberarea de toate suferinţele, fericirea şi pacea, prin suprimarea totală a factorilor mentali perturbatori. Putem, de asemenea, să credem în legea cauzalităţii, legea karmei, convinşi fiind că o cauză nevirtuoasă, negativă, are ca rezultat suferinţa, iar o cauză virtuoasă, pozitivă, are consecinţe plăcute. Este important să credem în ceea ce este just şi perfect. În prezent, mintea ne este confuză şi captivă factorilor perturbatori care o antrenează în tot felul de dificultăţi. Prin puterea credinţei, eliberându-se puţin, mintea devine mai limpede, mai pură, şi se distanţează oarecum în raport cu problemele de orice ordin. Dar această credinţă nu trebuie să fie oarbă şi stupidă şi să se sustragă analizei şi gândirii. Ea apare din înţelegerea lucrurilor, a motivelor pentru care acestea există.

2. Respectul faţă de sine

Acesta constă în a fi conştient de calitatea ta de practicant al Dharmei şi în a te abţine, pe acest considerent, de la săvârşirea unor acţiuni negative. Dacă, de exemplu, cineva sugerează unui practicant al Dharmei să i se asocieze pentru a ucide, a fura sau a săvârşi orice alt act negativ, el trebuie să păstreze în minte calitatea sa de buddhist, să fie conştient că asemenea acte sunt în contradicţie cu calea virtuoasă pe care s-a angajat şi, ascultându-şi conştiinţa, să alunge o astfel de sugestie. Acesta este rolul factorului mental numit respectul faţă de sine, care previne săvârşirea unor fapte negative în raport cu tine însuţi.

3. Respectul uman

Spre deosebire de respectul de sine, respectul uman priveşte părerea pe care ceilalţi o pot avea despre actele noastre. Dacă cineva încearcă să ne convingă să săvârşim o faptă nefavorabilă, ne va reţine jena faţă de alţii, teama de a nu-i dezamăgi pe ceilalţi în calitatea noastră de practicanţi ai Dharmei.

4. Detaşarea

Bogăţia, renumele, hrana, posesiunile etc., sunt plăceri susceptibile de a ne trezi ataşarea. Dacă ne gândim, însă, la inconvenientele şi consecinţele nefaste ale ataşării, dându-ne seama că ea dă naştere suferinţei şi că, în fond, aceste obiecte sunt fără mare valoare, o vom respinge. Vom face în aşa fel încât ea să nu se mai producă. Aceasta este funcţia factorului mental numit detaşare. Se poate, de exemplu, să fim foarte ataşaţi de flori. Putem înlătura această atașare realizând că este lipsită de sens, florile fiind atât de efemere. Este uşor de înţeles că ataşarea faţă de flori nu are fundament.

Dar tot ceea ce face, în general, obiectul ataşării nostre, nu are valoarea pe care i-o atribuim şi nu justifică, mai mult decât florile, să ne ataşăm de el. Detaşarea este un factor foarte important. De obicei ne ataşăm de o mulţime de lucruri fără importanţă, care ne aduc multe necazuri şi ne împing la săvârşirea a numeroase acte negative, pentru care ne risipim energia, timpul şi, în ultimă instanţă, întreaga viaţă.

5. Lipsa aversiunii

Putem avea aversiune faţă de oameni, animale, lucruri, faţă de cum e vremea, faţă de vânt… Imediat ce se produce o circumstanţă prielnică declanşării aversiunii, să ne dăm osteneala a ne gândi la consecinţele ei nefaste: ea provoacă suferinţele noastre şi pe ale celorlalţi; ea se află la baza celor mai negative karme din câte există şi nu are, aşadar, nicio justificare. Prin aceste observaţii vom îndepărta ura şi aversiunea.

Acesta este rolul factorului mental numit lipsa aversiunii, care se înrudeşte cu răbdarea şi toleranţa, căci ne face să fim conştienţi de răul produs de ură şi ne convinge să renunţăm la ea. Practicarea răbdării este, într-adevăr, extrem de importantă, căci este sursă de bucurie, calm şi armonie, pentru sine şi pentru alţii.

6. Lipsa ignoranţei

Ea este de domeniul înţelepciunii pe care am explicat-o când am vorbit despre cei cinci factori determinanţi şi se opune ignoranţei oarbe care ne întunecă mintea, făcând-o inaptă de o percepere corectă a fenomenelor. Spre deosebire de factorul mental înţelepciune, care se aplică tuturor domeniilor cunoaşterii şi tuturor acţiunilor, lipsa ignoranţei are ca obiect practica Dharmei; ea este puterea de discernământ şi de cunoaştere aplicată acţiunilor virtuoase, care distinge ce este Dharma de ce nu este ea.

În general, există două feluri de înţelepciune: înţelepciunea înnăscută şi înţelepciunea dobândită. Înţelepciunea sau inteligenţa înnăscută se manifestă spontan la anumiţi copii ale căror capacităţi de înţelegere sunt deosebit de dezvoltate. Când această înţelepciune urmează calea Dharmei, ea devine lipsa ignoranţei. La unii copii, inteligenţa înnăscută se poate manifesta într-un mod mai special în studiul Dharmei, demonstrând o deprindere anterioară cu studiul şi cu practica Dharmei. Datorită familiarizării cu aceste practici în vieţile precedente, un copil poate, graţie împrejurărilor favorabile, să manifeste o inteligenţă ieşită din comun, să înţeleagă o mulţime de lucruri fără a avea nevoie de multe explicaţii. În consecinţă, dacă vrem ca mai târziu să posedăm această inteligenţă a Dharmei, este indispensabil să o studiem asiduu de pe acum.

Cât priveşte înţelepciunea dobândită, ea este proprie celor care nu înţeleg imediat, dar care, prin practică şi efort, îşi dezvoltă şi ameliorează cunoştinţele.

În alte domenii decât înţelepciunea sau inteligenţa, putem observa la unii copii diferite înclinaţii foarte pronunţate, fie o tendinţă naturală spre compasiune, fie, dimpotrivă, spre faptele urâte. Acestea sunt semnul deprinderii cu aceste purtări în timpul vieţilor anterioare. Chiar şi gemenii au câteodată tendinţe naturale foarte diferite; unul poate fi bun iar celălalt crud datorită unei obişnuinţe din trecut cu acţiuni de natură foarte diferită. Puterea obişnuinţei este uşor de observat în practica meditaţiei; începătorii au dificultăţi mari şi obosesc repede, dar după ce se obişnuiesc cu ea, o execută cu uşurinţă.

Fraţii şi surorile seamănă adesea din punct de vedere fizic, căci corpurile lor s-au născut din celulele aceloraşi părinţi; dar minţile lor, provenind din vieţi precedente distincte, ale unor indivizi distincţi, sunt neasemănătoare şi manifestă tendinţe diferite. Aceste observaţii ne conduc la cele spuse mai înainte privind karmele acumulate în vieţile anterioare şi care îşi produc rezultatele în prezent. Poate că dumneavoastră vă îndoiţi de existenţa vieţilor trecute. Aceste observaţii sunt, însă, tot atâtea semne care le confirmă existenţa.

7. Energia

Ceea ce numim aici energie este un factor mental de zel entuziast orientat spre înfăptuirea de acţiuni pozitive, în virtutea căruia ne face plăcere să depunem un efort fără să simţim oboseală sau delăsare.

Această energie justă este foarte importantă şi în practicarea Dharmei. Într-adevăr, datorită ei perseverăm până la capăt, neobosiţi, fără să ne dăm bătuţi la cea mai mică ocazie. Factorul mental virtuos numit energie nu are nimic de-a face cu energia dirijată spre acţiunile defavorabile, nevirtuoase, care reprezintă un factor perturbator al minţii.

8. Aptitudinea (predispunerea)

Datorită acţiunii acestui factor mental, mintea este aptă, predispusă să practice acţiunile virtuoase. El se apropie de factorul mental energie; când se manifestă, el risipeşte oboseala, torpoarea fizică şi mentală, căci acţionează deopotrivă la nivelul corpului. Când medităm, de exemplu, datorită acestui factor numit aptitudine, nu avem nicio senzaţie fizică dezagreabilă. Dimpotrivă, corpul ne este uşor şi se simte bine; astfel, cu trupul şi cu mintea într-o stare de mulţumire, putem practica Dharma cu uşurinţă.

9. Autodisciplina

Acest factor mental aparţine domeniului energiei. El face astfel încât mintea trează este capabilă să îndepărteze factorii perturbatori, atunci când aceştia apar, şi o protejează de dorinţă, de aversiune, de gelozie… Dacă o mamă grijulie îşi vede copilul apropiindu-se de o prăpastie, de un râu sau de un şarpe, ea îl reţine ca să-l ferească de pericol. Mintea noastră este ca un copil neastâmpărat, expus pericolului, pe care autodisciplina îl reţine şi-l protejează de factorii perturbatori. Printre factorii mentali virtuoşi pe care îi studiem acum, autodisciplina este de o mare importanţă. Într-adevăr, dacă acordăm deplină libertate minţii noastre, asemeni unui copil expus la mari pericole şi care este lăsat singur şi nesupravegheat, ea va comite greşeli grave cu consecinţe dramatice. Neexercitând niciun control asupra factorilor perturbatori care i se prezintă, ea îi va urma şi le va ceda, creând numeroase karme negative.

10. Ecuanimitatea (echilibrul minţii)

Acest factor mental are funcţia de a menţine stabilitatea, egalitatea, echilibrul minţii în timpul meditaţiei, astfel încât ea să nu fie distrasă de alte obiecte şi să nu cadă în apatie sau somnolenţă.

11. Non-violenţa

Înseamnă lipsa reavoinţei. Ea împiedică apariţia dorinţei de a face rău altuia şi ne face să înţelegem absurditatea agresivităţii, a duşmăniei, a răutăţii. Non-violenţa alungă răutatea; ea este apropiată de compasiunea care ia naştere la vederea suferinţei altcuiva.

Am văzut deci cei unsprezece factori mentali virtuoşi care intervin când mintea funcţionează într-un sens pozitiv, favorabil. Dacă facem efortul să-i cultivăm, putem progresa în practica Dharmei. Mintea noastră este ca un copil influenţabil. Factorii mentali virtuoşi îl atrag în sus, iar factorii mentali nevirtuoşi, perturbatori, în jos.

Vom vedea acum care sunt factorii mentali nevirtuoşi, numiţi kleșa, din care iau naştere funcţiile negative, defavorabile, ale minţii. Ei sunt grupaţi în şase factori perturbatori de bază şi douăzeci de factori secundari.

Cei şase factori perturbatori de bază

1. Dorinţa-ataşare

Poate fi îndreptată spre obiecte, bunuri, persoane, locuri… Se poate, de exemplu, ca un loc să fie plăcut dar, datorită puterii ataşării, să îi supraestimăm calităţile. Atașarea ne face să atribuim obiectului o valoare pe care acesta nu o posedă şi să-l vedem mult mai frumos, mai preţios, mai valoros decât este în realitate. Ne ataşăm şi mai mult de el, îl dorim şi ne este foarte greu să înlăturăm această ataşare. Atunci, subjugaţi de respectivul obiect, acumulăm numeroase karme negative. Când avem pământ şi apă într-un vas, ne este uşor să-i golim conţinutul oricând voim; dacă însă vasul este impregnat de miros, acesta va fi greu de înlăturat. Tot astfel, vom avea multe dificultăţi să ne debarasăm de ataşare.

2. Ostilitatea

Veţi înţelege fără dificultăţi că aceasta e mai uşor de identificat decât dorinţa. Într-adevăr, indiferent dacă se manifestă faţă de un obiect, faţă de o persoană sau faţă de vreme… când ea pune stăpânire pe noi, ne simţim nefericiţi. Iar dacă obiectul ostilităţii este o persoană, ea dă naştere voinţei de a face rău. Or, ura ne urâţeşte, ne alterează trăsăturile şi atitudinile fizice şi se manifestă prin cuvinte dezagreabile. Ea este cauza suferinţelor noastre şi ale celorlalţi şi antrenează crearea de karme negative, mai întâi mentale, apoi verbale şi în cele din urmă corporale. Totuşi, ne debarasăm mult mai uşor de ostilitate decât de ataşare, căci obiectul ataşării este plăcut şi ne vine greu să ne separăm de ceva ce ne place.

Dimpotrivă, când ne invadează sentimente duşmănoase, ele ne fac să suferim; le vedem uşor repercursiunile şi vom dori cu siguranţă să le eliminăm. Dacă două persoane ne fac un rău identic, dar una acţionează cu ipocrizie, utilizând cu abilitate cuvinte frumoase, pe când cealaltă ne acuză, ne insultă, ne loveşte… vom avea mult mai multă simpatie şi atracţie faţă de prima persoană, deşi în realitate amândouă ne fac la fel de rău. Dorinţa-ataşarea ne afectează la fel de mult ca şi ostilitatea, dar în măsura în care ne place obiectul său, avem tendinţa să o considerăm ca pe o calitate, în timp ce consecinţele rele ale ostilităţii le înţelegem imediat, căci suferim chiar de la apariţia ei.

3. Orgoliul

Şi aceasta este o supraestimare, o exagerare, în modul cum ne percepem pe noi înşine. Indiferent care ne sunt calităţile, datorită orgoliului le supraevaluăm mult dincolo de realitate; ne imaginăm că suntem extraordinari, că suntem superiori celorlalţi. Obiectele orgoliului sunt diverse: unii sunt mândri de frumuseţea lor fizică, alţii de bogăţiile pe care le posedă, iar alţii de cunoştinţele lor intelectuale, sau de orice altă calitate… De exemplu, dacă am studiat puţin Dharma, ne putem imagina că ştim multe lucruri, mult mai multe decât cunoaştem în realitate, drept care suntem mândri. Pe scurt, de fiecare dată orgoliul va exagera calităţile reale ale obiectului său, astfel încât stima pe care o avem faţă de noi înşine va fi disproporţionată în raport cu faptele.

Orgoliul constituie unul din cele mai mari obstacole în dobândirea calităţilor. Într-adevăr, când ne credem superiori sau perfecţi, nu vedem niciun motiv pentru a încerca să ne ameliorăm, să evoluăm. De aceea, neaspirând la nicio altă achiziţie sau practică, ne lipsim de foloasele pe care le-am putea obţine. Orgoliul ne umflă ca pe un balon. Nimic nu poate sta pe suprafaţa lui rotundă. De asemenea, orgoliul ne face impermeabili la acumularea de calităţi. Următoarea metaforă este adesea evocată:

„Apa virtuţilor nu rămâne pe balonul orgoliului.”

4. Ignoranţa

La modul general, ignoranţa se caracterizează prin obscuritatea mentală care ascunde toate aspectele cunoaşterii, împiedicându-ne să vedem lucrurile aşa cum sunt, să înţelegem legea karmei, natura suferinţei, lipsa existenţei în sine. Vom trata aici unul dintre aspectele sale cel mai profunde: perceperea existenţei intrinseci.

Pentru a înţelege bine ce este ignoranţa, trebuie să ajungem la o percepţie clară a eului pe care ea îl percepe, a eului căruia trebuie să-i negăm existenţa. Or, aceasta nu se poate realiza decât prin analiză. Dacă este corect efectuată, această investigaţie în natura eului se va dovedi extrem de utilă. Totuşi, ea prezintă anumite pericole. Dacă ne înşelăm, riscăm să ne pierdem în viziuni complet eronate. Toate activităţile, toate acţiunile noastre sunt puse în mişcare prin concepţia eului. Ne gândim: „Eu fac aceasta sau aceea”. În aceste zile ne spunem: „Eu voi studia, eu voi practica Dharma, eu voi medita, eu, eu, eu…” Dar să ne întrebăm şi să cercetăm ce este acest eu care studiază, meditează… Unde este el? Cum este el? În ce mă priveşte, eu m-aş întreba: „Unde este Gheșe Rabten?”. Gheșe Rabten este aici, învăţându-i pe ceilalţi. Dar acest individ „Gheșe Rabten”, unde există el cu adevărat? Unde îl putem găsi?

Să privim în noi înşine: Este eul un corp? Dacă da, unde este el? Braţele, capul, trunchiul, picioarele sunt eul? Analizând metodic, vom înţelege că eul nu este nici corpul, nici oasele, nici muşchii, nici nervii, nici sângele. Într-adevăr, vom gândi, eul nu este corpul. Cei mai mulţi dintre voi vor spune: „Eul este mintea”. Dar eul nu este nici corpul, nici mintea. În plus, ne este imposibil să identificăm eul ca pe o entitate complet separată de corp sau de minte. Pe parcursul acestor investigaţii, negăsind eul nici în corp, nici în minte, riscăm să tragem concluzia că eul nu există. Eu nu exist. Totuşi, noi existăm foarte bine, căci studiem, mâncăm, muncim… Pe scurt, trăim cu adevărat.

În realitate, e extrem de greu să înţelegem modul de existenţă al eului. Atât timp cât nu percepem lipsa existenţei în sine, existenţa intrinsecă – vidul (vacuitatea) – nu vom putea percepe modul de existenţă al eului. Voi reveni ulterior asupra a ceea ce înseamnă vidul, absenţa existenţei intrinseci sau inerente. Reflecţiile voastre trebuie să vă conducă la înţelegerea clară că eul, deşi nu este nici corp, nici minte, există, că individul există. Acest lucru este esenţial, căci dacă ajungeţi la concluzia că nefiind nici corp, nici minte, eul nu există deloc, riscaţi să consideraţi fiinţa umană ca pe un lucru fără valoare, un obiect inert, neavând mai multă importanţă decât o bucată de lemn. Or, dimpotrivă, viaţa omenească este infinit de preţioasă. Omul are posibilităţi imense. El are în primul rând capacitatea de a gândi.

Când ajungem la acest punct al investigaţiei noastre, înţelegând că eul nu există nici în corp, nici în minte, ne găsim într-o situaţie deosebit de periculoasă, ca în mijlocul unei circulaţii intense, la o încrucişare de drumuri unde s-ar intersecta numeroase căi rutiere şi feroviare: trebuie să fim de două ori mai atenţi ca să nu greşim drumul şi nici să nu fim loviţi de un vehicul.

Pericolul care ne pândeşte în timpul acestei analize constă în adoptarea unor concepţii greşite care să ne conducă, de exemplu, la a nega existenţa vieţilor viitoare şi a considera, în consecinţă, că putem face tot ce poftim în această viaţă, că orice comportament este acceptabil şi că nu e nevoie să ne preocupăm de viitor. Este ca şi cum, având rezerve de hrană pentru o lună, ne-am spune: „Eu pot foarte bine să mănânc totul azi, nu-mi pasă ce va fi mâine. Mâine, eu nu voi avea nevoie să mănânc”.

Am văzut deci în ce fel trebuie să abordăm cercetarea modului de existenţă al eului. Dar acum să vedem în ce fel percepe ignoranţa, cu concepţia ei greşită, existenţa inerentă a eului.

Dacă pe neaşteptate, deşi suntem nevinovaţi, cineva ne acuză că am furat, că am minţit…, ne vom revolta: „Eu nu am făcut aşa ceva. Eu nu am furat. Eu nu am minţit… ”. În acest protest al fiinţei noastre, eul va apărea cu multă forţă şi limpezime. La fel se întâmplă când un eveniment favorabil face să ne simţim deosebit de fericiţi, când aflăm, de exemplu, că am fost promovaţi, când suntem felicitaţi sau ni se elogiază calităţile… Dintr-o dată plăcerea pe care o trăim face să apară un eu foarte puternic, a cărui existenţă ne pare aproape concretă, solidă.

Concepţia existenţei inerente, a existenţei în sine, nu este altceva decât această percepţie a unui eu foarte puternic (care, de fapt, nu există). Am văzut până acum că analiza acestui eu foarte puternic ne arată că el nu este nici corpul, nici mintea, că de fapt el nu există deloc. Cu toate acestea ignoranţa, sau, cu alte cuvinte, concepţia existenţei inerente sau a existenţei în sine, îl percepe şi i se ataşează ca unei realităţi. De fapt, adevărata noastră modalitate de a exista – natura individului – şi concepţia ignoranţei care percepe existenţa inerentă a eului, sunt diametral opuse. Această ignoranţă rămâne constant în noi. Totuşi, în funcţie de unele circumstanţe deosebit de favorabile sau de ostile, ea se întăreşte în anumite momente, pentru a se calma apoi în situaţii mai neutre. Dar indiferent dacă se manifestă sau nu în mod vădit, ea nu încetează să perceapă eul ca având o existenţă inerentă. Am putea-o compara cu un şarpe ce doarme liniştit, dar care se ridică brusc şi se enervează când îl zgândărim cu un băţ.

Ignoranţa este la originea tuturor factorilor perturbatori ai minţii, kleșa, a celor pe care i-am studiat deja şi a celor pe care îi vom aborda ulterior; în consecinţă, ea este şi rădăcina tuturor karmelor negative şi, deci, sursa tuturor suferinţelor prezente şi viitoare. Este ca rădăcina unui copac ale cărui produse, ramuri, frunze, flori şi fructe, vor fi toate otrăvitoare. La fel, toate suferinţele, toate karmele nevirtuoase, toţi factorii perturbatori ai minţii derivă din această unică rădăcină care este ignoranţa. Este inutil să căutăm ignoranţa în afara noastră. Trebuie să privim în noi înşine pentru a o identifica şi a vedea felul în care ea percepe existenţa în sine. Doar atunci putem încerca să o distrugem.

Repet, acest efort nu poate veni decât din interior. Nici o maşinărie, oricât de puternică, nici întreaga energie a lumii exterioare, nu este capabilă să distrugă ignoranţa. Singurul mijloc prin care i se poate pune capăt se găseşte în noi înşine. Acest mijloc este pus în mişcare de minte cu ajutorul meditaţiei. Am putea crede că dacă toate bombele de pe pământ reunite, ar distruge viaţa umană, ele ar elimina în acelaşi timp şi ignoranţa. Dar lucrurile nu stau astfel. Aceste arme nu ar avea asupra ei niciun efect. Ele ar suprima corpurile, nu conştiinţa fiinţelor, care va continua să existe, trecând într-o altă viaţă, mereu însoţită de ignoranţă şi de întregul ei cortegiu de suferinţe. Schimbarea corpului după moarte seamănă oarecum cu schimbarea hainelor. Suntem fericiţi în anumite corpuri, mai puţin în altele, ca în nişte haine mai mult sau mai puţin confortabile. Dar ignoranţa continuă să însoţească conştiinţa de-a lungul tuturor acestor vieţi succesive, atât timp cât nu o eliminăm prin mijloacele adecvate.

5. Îndoiala

Ea este în general caracterizată prin ezitarea în faţa unei alternative. Forma îndoielii de care este vorba aici tinde să respingă o propunere fără să se fi luat o decizie. Ea ar consta, de exemplu, în a te întreba dacă legea karmei există, sau dacă există vieţi trecute şi viitoare, înclinând spre negaţie.

Examinarea diferitelor aspecte ale învăţăturilor dă naştere în mod natural anumitor întrebări, iar îndoielile noastre sunt cât se poate de fireşti. Aprofundând investigaţiile, le vom putea risipi. Ele sunt diferite de factorul mental negativ menţionat aici. Dacă însă persistăm în îndoiala negativistă care ne îndeamnă să refuzăm legea karmei, fără să fi tranşat cu adevărat problema printr-o decizie, această atitudine ne va aduce prejudicii grave, căci necunoaşterea legii cauzei şi a efectului acţiunilor riscă să condiţioneze modalităţi de acţiune total inconsecvente. Este ca şi cum, după ce am achiziţionat o maşină puternică, în loc să o punem în mişcare, neîncrezându-ne în performanţele ei, o lăsăm deoparte şi nu o folosim niciodată. În aceste condiţii, este evident că nu vom avea niciun folos de pe urma ei.

6. Cele şase vederi greşite

6.1 Vederea aplicată ansamblului tranzitoriu

Aceasta este concepţia unei entităţi personale intrinseci. Explicaţiile date mai înainte privind ignoranţa vă vor permite să înţelegeţi mai bine despre ce este vorba aici. Ansamblul tranzitoriu este constituit din cele cinci agregate psiho-fizice care asociază corpul şi mintea. Concepţia unei entităţi personale intrinseci se formează, într-adevăr, pe baza acestor agregate. Ea se distinge de ignoranţă în măsura în care nu are ca obiect decât propria noastră individualitate. Percepţia unui eu foarte puternic, foarte concret, se operează atunci exclusiv asupra personalităţii noastre, în timp ce ignoranţa percepe existenţa inerentă a tuturor fenomenelor, a individualităţii noastre, dar şi a celorlalte fiinţe şi lucruri. Pornind de la această concepţie a unei entităţi personale intrinseci, percepem cu forţă ce este al meu: braţul meu, prietenii mei, lucrurile mele… Şi considerăm că toate aceste obiecte există aşa cum sunt ele percepute de vederea aplicată ansamblului tranzitoriu. Plecând de aici, creăm numeroase acţiuni negative.

Prin urmare, vederea aplicată ansamblului tranzitoriu şi ignoranţa se disting doar prin obiectele lor, nu şi prin modul cum percep ele aceste obiecte, care este identic. Fără îndoială că acum vă este greu să înţelegeţi modul de funcţionare al ignoranţei şi al concepţiei despre o entitate personală intrinsecă (vederea aplicată ansamblului tranzitoriu), dar veţi reuşi treptat acest lucru, aprofundându-vă şi rafinându-vă analiza. Nu spuneţi: „Renunţ, căci este prea greu”. Prin efort şi perseverenţă veţi ajunge să înţelegeţi subiectele cele mai dificile, iar cele mai simple vi se vor părea cu atât mai uşoare.

6.2 Viziunile extreme

Ele constituie al doilea tip de viziuni greşite. Am văzut că viziunea aplicată ansamblului tranzitoriu percepe eul, ceea ce este al meu, ca existând în sine, intrinsec, cu forţă şi independenţă. Aici, prima dintre viziunile extreme constă în a percepe acest eu, obiect al viziunii aplicate ansamblului tranzitoriu, ca având o existenţă permanentă. Este ceea ce numim viziunea extremă a eternalismului. A doua, pe care o vom numi viziunea extremă a nihilismului, consideră că eul, obiect al viziunii aplicate ansamblului tranzitoriu, există, apoi dispare complet în momentul morţii, stingându-se definitiv în neant, fără nicio formă de continuitate.

6.3 Ataşarea faţă de superioritatea vederilor greşite

Această constă dintr-o adeziune personală la supremaţia viziunilor greşite. El consideră, de exemplu, că viziunea aplicată ansamblului tranzitoriu şi viziunile extreme ale nihilismului şi eternalismului sunt filosofii superioare, perfect corecte.

Prima dintre viziunile greşite, cea aplicată ansamblului tranzitoriu, rămâne permanent în noi, în timp ce următoarele două (viziunile extreme şi ataşarea faţă de superioritatea viziunilor greşite) nu se produc decât din când în când, în urma investigaţiilor filosofice sau prin familiarizarea cu anumite doctrine sau şcoli de gândire.

6.4 Ataşarea faţă de superioritatea unor etici şi discipline false