Vânătoarea De Comori

Capitolul 3: Un Vis din Lethe

Deși nu au inventat niciodată și nu au renunțat în mod deliberat la mijloace de transport autopropulsate - sau poate din cauza acestei anomalii - Letheienii au cultivat atât artele cât și științele observaționale, sociale și psihologice. Toate centrele lor urbane erau mici - nici unul cu o populație mai mare de o sută de mii de locuitori, cele mai multe sub zece mii - și erau planificate pentru maximum de confort fizic și psihologic. Străzile largi și parcurile frumoase caracterizau designul civic. Arhitectura Letheană era o minune a perfecțiunii; casele erau construite să dureze nu secole, ci milenii. Și chiar în aceste case, Natura nu a fost uitată, pentru că aproape fiecare casă avea grădina sa pe acoperiș, precum și multe ferestre pentru a lăsa să intre lumina soarelui dar și o curte largă pentru a separa casele una de alta. Nimeni nu se putea simți înghesuit într-un oraș Lethean.

Lethe ar fi putut fi exemplul utopic cel mai perfect din galaxia cunoscută, dacă oamenii ei nu ar fi comis suicid rasial...

-Gan Spols

Cea mai bună dintre toate lumile posibile

− Măi frate, ce bine e să fii din nou în spațiu, proclamă Nezla, întinzându-se viguros. − Urăsc gravitația.

− Ceea ce urăști, spuse Sora, sunt sutienele. Ea plutea într-un colț al Camerei Rec, cu ochii închiși și aparent adormită, dar nu chiar în întregime ieșită din conversație.

− Presupun, răspunse Nezla, − că încerci să faci o virtute din lipsa echipamentului.

− Dacă aș fi fost Sora, spuse Vini de pe masa de joc, − m-aș țâțâi complet la această remarcă…

Căpitanul Kirre a apărut în Camera Rec chiar în acel moment și a oprit reluarea învrăjbirii cu substrat prietenos. − Credeam că v-am dat la amândouă îndatoriri de penalizare.

− Am înțeles, căpitane, spuse rezervată Nezla.

− Atunci la muncă, amândouă. Mă aștept să văd Sectorul III strălucind mâine până la ora 13:00. Cei doi infractori au părăsit Camera Rec, Nezla într-un nor de frustrare și Sora, cu neobosita ei acceptarea liniștită.

Huntworld era la două ore în spatele lor, Lethe la nouă zile de aici înainte. Cu puține lucruri ce puteau merge rău în hiperspațiu, echipajul își intra în rutina obișnuită de plictiseală relaxată.

Luuj s-a întors spre angajatorul ei. − Mai aveți nevoie de serviciile mele?

Bred îi aruncă o privire superficială, căci era prea îngrijorat de soarta sorei lui pentru a putea fi interesat de orice altceva. − Nu acum.

− Atunci o să fac primul cart. Ea se împinse în perete și se repezi spre ușă. Chiar și în levitație, avea o trăsătură fermă care o diferenția de ceilalți.

Bred și-a îndreptat din nou atenția spre Vini. Doctorul plutea de cealaltă parte a lui peste masa de jocuri, folosindu-și imaginația hiperactivă în a crea scenarii ce-i distribuiau în rolurile principale pe Tyla și pe android. − Sau poate că au avut vreun fel de orgie, spune ea. − Vechii romani obișnuiau să facă sex cu sclavii lor; poate că petrecerea asta a fost un mare bairam de sex cu androizi...

Cu toată preocupările sale, Bred zâmbi. − Nu ai fost niciodată la una din sindrofiile astea. Eu am fost. Un singur lucru nu conțin, și anume orgii. Mă îndoiesc că măcar o singură emoție reală este permis să-i scape cuiva toată seara.

Vini nici măcar nu asculta. − Sex cu androizi, cugetă ea. Mă întreb dacă ar putea fi posibil. Știu că oamenii au construit roboți pentru asta. Androizii sunt material biologic; probabil că au toate echipările necesare. Nu ar trebui să fie nicio problemă. Mă întreb cum ar fi asta. Trebuie să verific.

Se întinse cu tot corpul ieșind din poziția ei relaxată plutitoare. Porțiuni transparente ale uniformei sale dădeau o priveliște deosebit de plăcută de urmărit. − Ne vedem mai târziu, șefu’, spuse ea, îndepărtându-se în masă pentru a se îndepărta. − Am ceva cercetare de făcut. Se năpusti cu nerăbdare afară din cameră.

Asta i-a lăsat pe Bred și Dru singuri. Când nu dormea sau când era în exercițiul funcțiunii, Dru putea fi găsită invariabil plutind singură cu un compupad într-un colț al Camerei Rec, gândindu-se și scriind. Dacă ar fi fost întrebată, ea ar fi răspuns că își compune Cântecele ei. În momentul ăsta însă, ea ținea buchetul ușor ofilit, pe care l-a lepădat atât de vehement Tyla, și îl examina cu o fascinație intensă. Bred s-a dus la ea. − Dru, Tyla mă îngrijorează.

Dru se uită în sus când el îi rosti numele, dar nu spuse nimic. Puse deoparte florile și și-a dedicat întreaga atenție lui Bred.

− Ceva a șocat-o cam tare aseară la petrecere. Era tot fluturatică și emoționată înaintea Balului, iar apoi azi dimineață era pe marginea prăpastiei. Mi-e teamă că nu am ajutat la ameliorarea chestiunii, tachinând-o. Acum s-a exilat în cabină pentru un motiv pe care nimeni nu îl înțelege.

Ochii lui Dru empatizau profund. − Voi cânta Cântul meu de Îngrijorare Suavă, zise ea.

Bred dădu din cap. − Sigur, fă asta. Între timp, cred că ar fi bine să merg să o înveselesc puțin. El înotă spre

ieșire, simțind cum îl urmărește privirea lui Dru tot drumul până la Miez.

El a plutit spre înainte din Sectorul IV până la cabinele de odihnă din Sectorul II. Ușa de la cabina Tylei era închisă, iar semnul roșu-galben de afară avertiza că artigravul era pornit. S-a orientat în mod corespunzător și a bătut ușor în ușă.

− Du-te, lasă-mă, răsună vocea Tylei dinăuntru. − Nu vreau să vorbesc cu nimeni.

Bred a intrat oricum. Simți o smucitură bruscă și o rafală de vânt, în timp ce păși din levitația Miezului în câmpul gravitațional artificial din cabina Tylei. A închis ușa în urma lui pentru a anula presiunile atmosferice și privi cu sens la sora lui.

Tyla era întinsă pe patul suprapus, cu fața îngropată în pernă. Se uită în sus la el și mârâi. − Nu sunt angajată cu salariu. Am dreptul la un pic de intimitate, nu-i așa?

− Ești sora mea mai mică și trebuie să am grijă de tine.

Tyla își șterse cu pumnul unele dintre lacrimile de pe față, apoi își sprijini tot corpul într-un cot. − Ajută-mă atunci, dacă tot ai venit aici doar să-mi reamintești că ești cu șaisprezece minute mai mare decât mine...

Bred se așeză ușor pe marginea micului birou construit în perete. − Nu, de fapt am venit să văd de ce ai pornit artigravul.

− Pentru că nu pot plânge ca lumea în levitație. Acum, lasă-mă în pace.

− Tocmai am atins miezul problemei, totuși. De ce plângi?

Ochii lor s-au întâlnit și, pentru o clipă, sufletul ei fu gol. − Sunt eu atât de diferită de ceilalți?

Întrebarea îl zăpăci pe Bred. − Nu sunt sigur ce vrei să spui.

− Nu sunt proastă, îmi cunosc reputația - cățea mică răsfățată, regină de gheață îngâmfată, secera balului. Am treizeci și trei de ani și nu m-am căsătorit niciodată. Oricine s-a căsătorit cel puțin o dată până la vârsta asta, chiar și tu. Eu ce am?

− Viața cu Barb a nu prea a semănat cu o căsătorie, zise Bred, cu colțurile gurii răsucite într-un zâmbet subțire. − Mai mult a fost un joc continuu de "crezi că poți face asta". Și să fim serioși dar mama și tata ne-au lăsat niște standarde destul de înalte cu care să comparăm căsătoria. Nu sunt mulți care să se potrivească cu ce au avut ei.

Ea privi din nou în derivă dar momentul special a trecut. − Nu-mi ești deloc de ajutor.

− Chiar vreau să fiu, Tilli. Povestește-mi despre Bal.

− Să nu mai folosi numele ăsta ridicol niciodată. Și cred că am fost destul de clară că nu vreau să discut despre asta.

− Tăcerea ta doar înrăutățește lucrurile, să știi. Lași oamenii să-și folosească prea mult imaginația. Vini reconstruiește în mintea ei tot felul de posibilități, inclusiv orgii între oameni și androizi.

− Bred, spuse Tyla cu dinții încleștați, − Vreau să o concediezi.

− Ăăă! Cine?

− Pe doctorița aia. Vreau să o concediezi imediat.

Acest lucru sună serios, se gândi Bred. − De ce ar trebui să fac asta?

− Pentru că mă irită, de aceea. Și o înnebunește și pe căpitan. În plus, îți cere întotdeauna să o dai afară, nu-i așa?

− Ăsta e doar un joc pe care îl jucăm noi. Nici unul dintre noi nu e serios. Și asta e nava mea - așa că voi ține pe salariu echipajul care îmi place mie.

− Ai spus că aș putea să conduc eu Vânătoarea.

− Desigur, a răspuns Bred, − pentru că nu dau doi bani pe aceste jocuri prostești pe care le joacă prietenii tăi din Societate. Dacă nu ar fi fost Vânătoarea de Comori, mama și tata ar mai fi încă în viață azi.

A văzut-o chircindu-se la acea lovitură necinstită. Am venit aici să o înveselesc, nu să o rănesc mai tare, își spuse el și imediat schimba tactica. − Dar tu ești responsabilă doar de Vânătoare. Încă plătesc salarii acestor femei. Și chiar dacă aș concedia-o, nu pot să o dau afară în hiperspațiu - ar trebui să o lăsăm undeva, și asta ne-ar abate mult timp din Vânătoare.

El zâmbi șmecherește. − În afară de asta, unde aș găsi un alt doctor în părțile astea care să fie la fel de bună să mă... consulte?

Fără voia ei, Tyla a lăsat să-i apară un zâmbet pe față. Făcu un efort real pentru a nu-și lăsa colțurile gurii să se ridice și aproape a reușit. − Bine, Bred, ai câștigat. Poate să rămână. Dar să n-o văd în față.

− Bine. Sper doar să nu te îmbolnăvești. Promiți să ieși din cabină cândva în următoarele câteva luni? Va fi destul de plictisitor aici, fără tine.

Tyla închise ochii pentru o secundă, îi deschide și se uită la fratele ei cu capul înclinat amuzant într-o parte. − Bruder mein, oftă ea, − sunt momente când chiar nu te înțeleg.

Bred se ridică și se îndreptă spre ușă. − Nici măcar să nu încerci, Tilli. Nu merit.

− Și nu-mi mai spune așa! Strigă ea pe când ușa se închise în spatele lui.

***

Bred avuse dreptate; lucrurile chiar au devenit plicticoase în cabina ei, cu doar două călătorii scurte în fiecare zi pentru a cere mesele gata pregătite de la Bucătărie, când era foarte probabil să nu fie nimeni altcineva pe acolo. Nu erau chiar atât de multe cărți pe care le-ar putea citi în biblioteca aparent nelimitată a lui Honey B. Nu erau chiar atât de multe holi-uri pe care le-ar putea vedea singură. Tyla deVrie era un animal social. Ea trebuia să interacționeze cu oamenii, chiar dacă singurii din jurul ei erau fratele și echipajul lui, în fața căruia se făcuse de râs așa de tare.

După patru zile de izolare, Tyla și-a părăsit cabina și a înotat în spate înspre Camera Rec, centrul activității sociale a navei. În mod surprinzător, camera era pustie, cu excepția lui Dru Awa-om-anoth, care plutea ca întotdeauna într-un colț compunându-și Cântecele ei.

Tyla se uită în jur. − Scuză-mă, Dru, dar unde sunt ceilalți?

− Căpitanul stă de cart în Sectorul de Control. Toți ceilalți sunt adunați în Teatru pentru un consiliu de război despre Lethe.

− Mulțumesc. Chiar înainte de a se retrage complet din sală, remarcă cum Dru își alocă din nou toată atenția compupadului.

Teatrul, proiectat pentru vizionările de grup ale holi-urilor din vasta biblioteca a navei, se afla imediat în fața Camerei Desenelor. Ușa era deschisă și Tyla o putea auzea pe Vini vorbind. Se opri și aproape s-a întors să meargă în camera ei. În cele din urmă, întărindu-și nervii pentru acest supliciu, a înotat în Teatru pentru a se alătura celorlalți.

− Cabinele de Vis, spuse Vini. − Ei... A văzut-o pe Tyla intrând și se opri. Toți ochii s-au întors spre ușă, iar Tyla s-a simțit mai nervoasă chiar decât când a debutat cu mulți ani în urmă.

− Aș vrea să profit de această ocazie pentru a-mi cere scuze tuturor pentru comportamentul meu nepotrivit din Sectorul de Control zilele trecute, spuse ea încet. Tonul ei era hotărât; însă ochii ei refuzau să întâlnească alți ochi. − Am fost afectată de începutul Vânătorii, probabil mai mult decât mi-am dat seama. Sper că îmi veți permite să mă alătur discuției voastre.

− Desigur, spuse Nezla. − Toți mai dăm rateuri din când în când.

− Sunt încântat să te văd, spuse Bred, aranjându-și ochelarii pe podul nasului. − Ai promis să conduci Vânătoarea și nu eram sigur cum o să faci asta din cabina ta.

− Hai alături de noi, a invitat-o ​​Vini. − Deși dacă ai mai fi lipsit încă o zi, aș fi câștigat piscina.

− Mulțumesc, spuse Tyla, ignorând comentariul lui Vini, în timp ce înota în încăpere. − Care era mai exact subiectul discutat?

− Cabinele de Vis, spuse Vini. − Cei mai mulți experți sunt de acord că acestea au ucis Letheenii. Biblioteca navei are tot felul de materiale de cercetare, inclusiv un text de psihologie avansată, care vorbește despre cabine foarte detaliat - sau cel puțin cel mai detaliat posibil.

− Exploratorii au găsit aceste cabine în fiecare oraș important. Probabil că erau destul de populare. Multe dintre ele încă mai sunt funcționale - Letheenii ăștia construiau lucruri rezistente. Într-un anume fel, partea activă din aceste cabine induce vise în mintea celui dinăuntru. Letheenii erau stăpâni ai științei psihologice, așa că probabil știau totul despre minte - sau cel puțin suficient pentru a-l elibera de realitate.

− Singurul mod în care știm despre acest lucru, desigur, este din experiența directă. Primii oameni care au intrat în acele cabine au fost prinși în fanteziile induse. Nu au mai putut fi scoși din starea de vis. Au trebuit să fie hrăniți intravenos pentru o vreme, dar tot au murit. Asta s-a întâmplat, probabil, și cu Letheenii - s-au dus la cabine, s-au cuplat într-un Vis și au murit încet. Literalmente au visat până la moarte.

− Nu știau că cabinele îi vor ucide? întrebă Bred.

− Trebuie că știau. Nu văd cum ar fi putut rata faptul că nu existau clienți care să revină. Dar poate că au vrut să moară. Sau poate că nu le păsa deloc. Poate că ei și-au făcut lumea un pic prea perfectă și au avut nevoie de o diversiune cu orice preț.

− Să știți că avem și noi analogii noștri umani. În secolele al nouăsprezecelea, douăzeci și douăzeci și unu, când substanțele halucinogene se aflau încă în stadii experimentale și nu se putea anticipa efectul specific care va fi obținut, oamenii au luat droguri doar pentru a simți extazul pur sau pentru a scăpa de o realitate opresivă. Unii au murit, dar asta nu a oprit pe nimeni altcineva. Și dacă aș fi avut chef să mă sinucid, Cabinele de Vis ar fi fost probabil cel mai plăcut mod de a o face.

− Cred că nu-i corect, spuse Nezla. − Robotul ăsta te bagă la moarte sigură.

Sora, care până în prezent a asistat la ședință relaxată și cu ochii închiși, a ales acum să vorbească. − Unii oameni au supraviețuit, spuse ea.

− Așa să fie? Nezla se întoarse spre Vini pentru confirmare.

− Da, dar pe Hippocrate dacă știu cum. Doar scoaterea unei persoane din cabină nu face niciun bine - odată ce modelul Visului este creat în creier, el formează un ciclu de auto-perpetuare. Probabil cabina modifică ușor chimia creierului pentru a face Visarea un lucru permanent. Cunoștințele noastre asupra modului în care funcționează creierul sunt atât de lacunare și limitate încât nu putem inversa singuri procesul. S-a încercat tratament de șoc, lobotomii și alte forme de intervenție chirurgicală fără niciun rezultat.

− Dar ai spus că unii au supraviețuit, repetă Nezla.

− Da, doi oameni, dar s-au scos singuri. Testele psihologice pe care le-au făcut ulterior le-au arătat că erau persoane cu o voință neobișnuit de mare. Ce e mai rău, e că au refuzat să descrie exact ce s-a întâmplat cu ei în timp ce se aflau sub influența cabinei. Ei au spus că este o experiență prea personală pentru a fi vreodată împărtășită. Au confirmat că fiecare dintre ei au avut Vise, dar au refuzat să spună despre ce fuseseră ele. Iar pentru ieșirea din vis, relatările lor erau similare - doar s-au hotărât în mintea lor că au vrut să fie treji și asta s-a întâmplat. Amintiți-vă că aceștia erau oameni cu o voință deosebit de puternică - mult mai puternică, probabil, decât oricine de la bordul acestei nave.

Bred s-a întors spre Arbitru. − Ce se așteaptă de la noi ca să îndeplinim această cerință?

− Dumneavoastră, în calitate de participant oficial, și orice alt membru al echipajului dvs. care ar dori să facă acest lucru, trebuie să intrați într-una din aceste Cabine de Vis care este în stare de funcționare și să permiteți începerea procesului de Visare. Odată început, voi iniția anumite teste pentru a mă asigura că sunteți într-o stare de Vis. Dacă certific faptul că sunteți, în conformitate cu articolul XII secțiunea 8, atunci acest articol va fi considerat obținut în conformitate cu articolul XI secțiunea 2 și putem trece la următorul punct din lista dvs.

− Și nu-ți pasă dacă ieșim din transă sau nu, corect?

− Asta nu mă privește, spuse Arbitrul. − Sunt doar prezent aici pentru a mă asigura că îndepliniți condițiile Vânătorii.

− Dar dacă nu ieșim din transă, replică Tyla, − nu vom mai putea continua Vânătoarea.

− În acest caz, spuse robotul placid − veți pierde.

− Mulțam de ajutor, mormăi Nezla.

− Soră mai mică, îi spuse Bred Tylei cu un zâmbet ironic pe față. − În ce te-am lăsat să mă bagi? Își întinse brațele în față într-un gest leneș. − Bine, echipă, întrebarea ce se pune în fața noastră este, ce facem noi despre asta?

− Vorbind din punct de vedere pur medical, răspunse Vini, − cea mai sănătoasă alegere a voastră ar fi să fugiți ca de dracu’ în direcția opusă. Încă veți avea o șansă de câștig dacă nimeni altcineva nu-și completează toate obiectele de pe lista lor.

− Niciodată! Spuse vehement Tyla. − Ambic Jusser își va strânge toate elementele, puteți să fiți siguri de asta. Nu putem renunța la primul, sau vom fi pierdut încă înainte de a începe.

− Bine, spuse Bred cu un ton liniștit. − Am hotărât că voi intra eu într-una din aceste cabine.

− Și eu merg cu tine, insistă Tyla. − Ești la Vânătoare din cauza mea, și chiar am promis că voi face cea mai mare parte a muncilor. În afară de asta, ești prea slab de înger ca să ieși singur.

Bred a înălțat din umeri. − Mulțumesc pentru votul de încredere. Deci, noi doi vom merge împreună.

− Și eu, zise Nezla pe un ton ascuțit.

− Nu, răspunse ferm Bred. − Doar Tyla și cu mine. Restul va trebui să stea pe margine și să încerce să ne ajute. Cum rămâne cu scoaterea noastră de acolo?

− Pot să concep un dispozitiv motorizat cu brațe waldo, pentru a vă trage pe voi doi afară, fără să fiu nevoită să intru și eu, spuse Nezla. − Dar Vini tocmai a spus că nu ar face prea mult bine.

− E mai bine decât să ne lași să putrezim acolo, spuse Bred. S-a întors apoi la medic. − Vini, ce poți să faci să ne ajuți?

− Cine știe? Aceasta este o problemă pentru un psiholog fiziolog, ceea ce nu sunt. Sunt doar o persoană drăguță pasionată de medicina internă. Este în afara ariei mele de expertiză. Poate ar trebui să mă concediezi și să-ți găsești un specialist. Există unul bun pe Tartarus pe care l-aș putea recomanda. Dar, dacă mă gândesc mai bine, nu ți-ar plăcea - e prost la pat.

Bred strânse din umeri. − Atunci cred că rămân cu tine. Nu te poți gândi la nimic?

− Drogurile ar putea funcționa, spuse Sora fără să-și deschidă ochii.

− Cee?, ziseră Vini și Bred împreună.

Sora își deschise ochii pe jumătate. − Un membru al echipajului de pe Explorer a venit odată cu o boală nervoasă de pe o planetă pe care am vizitat-o. A avut lungi accese de alienare - nu putea deosebi visele de realitate. Doctorul navei, Haffiel, l-a tratat cu halucinogene și, în cele din urmă, l-a vindecat.

− Ce fel de halucinogene? întrebă Vini.

− N-aș putea spune, răspunse Sora, închizându-și din nou ochii.

− Ce zici de asta, Vini? întrebă Bred. − Crezi că ar funcționa?

Medicul a intrat într-o dispoziție speculativă. − Greu de spus. Căile convenționale de abordare ar încerca să spargă starea de vis, nu să o amplifice. Dar abordarea convențională nu a funcționat, nu-i așa? Nu se știe încă sigur de ce administrarea de amfetamine anumitor copii hiperactivi are efect de încetinire. Să lupți împotriva unui grup de vise cu altul, nu? Aș putea încerca să amestec niște substanțe psihedelice. Dar ce ar trebui să folosesc? Care dintre ele? Era evident pierdută de lumea normală în timp ce contempla posibilitățile.

− Păi, se pare că Vini e prinsă de ceva, spuse Bred. − Când începe să radieze așa, de obicei e preferabil să mergem pe o soluție de avarie. Mai are cineva orice idee?

Privi în jos pe toată lungimea camerei. Toți se fâțâiau incomod, cu excepția Sorei, care dormea mai departe. − Presupun că asta conclude acest consiliu de război, continuă Bred. − Nezla, începe să lucrezi la acel waldo al tău, și o vom lăsa pe Vini aici să-și rezolve problema. El a început să înoate spre ușă și toți ceilalți, cu excepția doctorului, i-au urmat exemplul.

− Ăă, șefu'? spuse Vini, sărind pe moment din transă, m-am documentat despre acel android. Ei pot să facă sex - sunt și potenți și fertili. Aceștia pot coabita cu oamenii naturali și chiar se pot reproduce. Bineînțeles, asta nu garantează cât de bine o fac în pat...

Tyla s-a prefăcut că nu o auzise pe când ieșea din cameră.

***

Vântul îi sufla călduros în spate, pe când echipajul de pe Honey B coborî pe strada pustie. Nu exista nicio modalitate de a ști exact cât timp a trecut de când a murit ultimul Lethean. Într-un ordin de mărime normal, cele mai bune teste științifice spuneau că au trecut câteva milenii.

Strada, o dată mărginită frumos cu copaci, era acum sufocată de vegetație, o mică junglă; Singura modalitate prin care știai că era o stradă era că era delimitată de clădiri pe ambele părți. Sub picioarele lor, ceea ce inițial fusese pământ tasat pentru transportul animalier lăsa acum să crească un câmp de iarbă și buruieni care le ajungeau intrușilor până la talie.

Clădirile încă mai rămăseseră în picioare, mărturii mute ale geniului și meseriei constructorilor lor. Dar Timpul nu a fost cu totul îngăduitor. Fiecare casă avea crăpături mari, care se prelungeau aproape pe toată lungimea clădirii. Grădinile de acoperiș, care odinioară erau mândria locuitorilor, s-au sălbăticit; viile acopereau acum pereții majorității caselor, înfășurându-le într-o îmbrățișare fără dragoste. Vopseaua se decolorase de pe case, sub strălucirea slabă, dar constantă a soarelui roșu de deasupra și fusese înlocuită cu petele nenumăratelor excremente de păsări.

Orașul găzduia încă o viață abundentă. Insectele se agitau în roiuri, ripostând înfuriate de invazia oamenilor. Niște animale mici, asemănătoare rozătoarelor, priveau timid din siguranța vizuinelor lor. Alte animale nu chiar așa de mici populau și ele aceste străzi; membrii echipajului au putut zări uneori ceva mare care se mișca prin tufe.

Grupul de pe navă era alcătuit din Bred și Tyla, Arbitrul, Vini, Nezla și Luuj, care împingeau mașinăria construită în grabă de Nezla pentru a-i scoate pe Bred și Tyla din Cabină odată ce Arbitrul va confirma că Visau. Toți merseră în tăcere prin acest oraș fantomatic, uimiți atât de grandoarea care a fost odată, cât și de devastarea liniștită ce s-a așternut de atunci.

Camera de Vis era ușor de remarcat. Se pare că orașul o ținuse ferită de Natură - sau poate că Natura refuzase să o revendice ca fiind a ei. Stătea însingurată într-un parc arid. Câteva smocuri de iarbă s-au încăpățânat să umple golul, dar, dintr-un motiv necunoscut, pe trei metri în jurul cabinei solul era mort și devastat - un deșert în mijlocul junglei.

Cabina era cubică, măsura șase metri pe o laterală, și părea să fie făcută din beton curat. Zidurile sale, ca și cele ale altor clădiri din oraș, aveau crăpături și erau ornate cu excremente de păsări. În centrul zidului dinspre stradă se afla o intrare de trei metri înălțime și doi lățime. Nu mai intrase nimeni în clădire de secole, ea așteptând cu răbdare tot timpul ăsta ca noi victime să pășească prin pânzele moi de păianjen.

− Incredibil! șopti Nezla. Inginerul din ea reacționa la întregul pe care-l forma orașul altă dată. – Ăștia chiar știau bine să construiască.

Bred aprobă din cap. – Chiar prea bine. Dacă aceste Cabine de Vis n-ar fi rămas în picioare tot timpul ăsta, n-ar fi trebuit să venim aici.

Deodată bătu din palme. Zgomotul ascuțit se reflectă prin ruinele liniștite, speriind niște păsări din copacii din apropiere. − Atunci, să începem. Mașinăria funcționează bine?

− Ca întotdeauna.

− Vini, ai descoperit deja ce o să ne faci?

− Nu complet, șefu'. Aș fi vrut să-mi dai încă vreo două zile să lucrez la asta.

− Nu avem timp, îi întrerupse Tyla. − Trebuie să-l batem pe Jusser.

Vini ridică umerii. − Sunt viețile voastre în joc. Eu sunt doar angajată.

Bred se întoarse spre sora sa. − Tu nu trebuie să vii cu mine, știi doar. Eu sunt singurul care trebuie să intre acolo.

Tyla clătină din cap. − Eu merg. Știi că nu poți face niciodată nimic bun fără ajutorul meu.

− În regulă, oftă Bred. Se întoarse spre celelalte femei. − Aveți grijă să nu ne scoateți înainte ca Arbitrul să verifice că Visăm într-adevăr. Nu mi-ar plăcea să trec a doua oară prin toată treaba asta.

El merse fără ezitare până la ușă și se opri. Tyla avansa chiar în spatele lui, pas cu pas. − Sper să nu crezi despre mine că nu sunt un gentleman, soră mai mică, zise el, − dar aș vrea să intru primul.

Au intrat în cabină. Era întuneric, singura lumină fiind cea care se strecura prin ușa deschisă. Când ochii se obișnuiră, au putut vedea că clădirea era doar un cub gol, cu ziduri de o jumătate de metru grosime, iar restul era spațiu deschis. Interiorul era din același beton gri ca și exteriorul, plictisitor și fără arabescuri. Pe peretele din spate era o bancă din beton, formată astfel încât să se potrivească cu spatele constructorilor autohtoni și mult prea îngustă pentru a se potrivi cu forma oamenilor. Bred se așeză pe jos pe podeaua de beton prăfuită, iar Tyla, după o ezitare de câteva clipe, se așeză lângă el.

Au așteptat în tăcere să apară evenimentul minune. Se uitau la pereți, la tavan, la podea, la orice, dar nu și unul la celălalt. − De ce nu se întâmplă ceva? spuse Tyla în cele din urmă. − Nu crezi că am ales o Cabină care nu funcționează, nu-i așa?

− Să-i dăm puțin mai mult timp, răspunse Bred. − Dacă nu se va întâmpla nimic în următoarele cinci minute, vom

VIOLET

părăsi cabina.

− Ce a fost asta?

− O, atunci ai

ALBASTRU

simțit și tu asta? Uite se întâmplă din nou. Cred că

VERDE

procesul începe să funcționeze. Tyla s-a cutremurat. − Dar ce e

GALBEN

scopul acestor flash-uri

PORTOCALIU

de culoare?

− Mi se pare că

ROȘU

treaba asta încearcă să se prindă de sistemul nostru nervos

NEGRU

pentru a vedea cum vom reacționa la diferiți

NEGRU

stimuli.

Tyla prinse ideea. O, întocmai ca un

RECE

muzician ce își reglează instrumentul înainte de

FIERBINTE

concert sau ca o cântăreață ce cântă solfegiul înainte de o interpretare.

− Exact.

DURERE

− Ei bine, a recunoscut Tyla, − face o destul de impresionantă

PLĂCERE

treabă. Toate aceste lucruri eu le simt

NETED

reale. Tre-

ASPRU

mură din nou. − Bred, sunt speriată. Vocea ei deveni puțin copilăroasă. Se apropie, iar el își puse brațul în jurul ei pentru a o liniști.

AMAR

− Nu-ți face griji, zise el. − Fratele mai mare este

ACRU

DULCE

SĂRAT

TARE

ÎNCET

PUTERNIC

SLAB

RAPID

ÎNCET

LUMINĂ

ÎNTUNERIC

***

Soarele roșu mic își ducea lupta zilnică cu îngrămădeala ceței de seară și, ca de obicei, pierdea. Pe undeva în copaci, un lassadet ciripea încet, salutând apropierea întunericului. În depărtare începu să se audă clip-clap-ul lent al vreunui întârziat ce se străduia să se întoarcă acasă călare pe norstanul lui obosit. Aerul era curat și avea aromă delicioasă de vin de ornandar.

Bredakon privi în jos pe bulevardul învăluit de ceață. Era acolo, chiar la limitele percepției vizuale. Tyladerm s-a întors, era acasă în cele din urmă. Voia să strige, să danseze, să joace vaska cu o plăcere sălbatică, dar știa că o astfel de manifestare ar fi indecentă. Deci, el doar rămase acolo în mijlocul străzii, așteptând cu nerăbdare să se apropie minunatul ei corp împroșcat cu violet.

− Grăbește-te! strigă el când ea era destul de aproape să-l audă. − Malathin-ul a început deja. Nu vrem să ajungem prea târziu.

Tyladerm merse șovăit și leneș și îl privi timidă. − Asta-i urarea de bun venit pe care-o primesc? a întrebat ea.

Ca răspuns, Bredakon își ridică tentaculele spre ale ei, iar cei doi se opriră pentru o clipă, cu tentaculele lor înlănțuite cu iubire. Era ca prima noapte de plăcere ce revenea în grabă în mintea lor. Ambii puteau să simtă aura, ambii agățați de momentul ăsta prețios, fără să vrea să se despartă din nou.

În cele din urmă s-au desprins din îmbrățișare și împreună, au început să se îndrepte spre clădire. − Mare este Zethos, suspină Tyladerm nostalgică, cu cei patru ochi strălucind de fericirea regăsirii.

− Și mai mari suntem noi cei care îl facem pe Zethos să fie flad, răspunse Bredakon cu o voce blândă și delicată. Și împreună ei

***

Durere fulgerătoare, arzând în piciorului stâng din față. Akkabred se întoarse panicat și privi în toate direcțiile, dar totul era la fel. Focul, dușmanul universal, nu-și terminase treaba cu el. Flăcările au răbufnit peste tot, distrugând casa și transformându-i pământul într-un câmp de foc.

− Ajutor! a auzit-o pe Nastyla strigând în spatele lui și s-a răsucit din nou. Acolo, în cea mai aprinsă parte a infernului, carapacea ei crăpase de la căldură, iar ochii i s-au întredeschis cu groază. − Te rog, ajuta-mă!

Se îndreptă spre ea, hotărât să o salveze, când dintr-o dată, între ei, apărea un animal lapda înnebunit.

***

Pe un deal primăvăratic, câțiva snardlingi printre plante.

***

− Ai grijă! A țipat unul, pe când peste celălalt s-a aruncat o fiară mard.